O stare de spirit: Mihaela Siminiceanu

Am cunoscut-o târziu, abia după ce tatăl ei, regretatul Ion Siminiceanu, trecuse în legendă, iar senzația trăită atunci a fost aceea a regăsirii aceluiași prieten într-o altă întrupare. Pentru că și Mihaela Siminiceanu este și înseamnă o stare de spirit, o neostenită învolburare a undelor care mențin pe vecie statutul de apă vie al spiritului conștient de sine și de fireasca-i unicitate. Pentru că și Mihaela Siminiceanu, ca și inegalabilul Ion Siminiceanu, s-a născut cu ferestrele deschise spre prospețime și inefabil, deci spre șansele mereu repetate și neirosite ale purificării sufletului și minții omenești.

Nu cred că ne-am întâlnit, în viața aceasta, mai mult decât de două-trei ori, cu prilejul unor întâmplări culturale sucevene, iar acum, când, din câte știu, este departe, la mii de kilometri de orașul natal, o întâlnesc zilnic, pe calea frământărilor cunoașterii, mai întotdeauna prin întrebări fără răspuns și prin răspunsuri care nu presupun și întrebări. Fiecare dintre noi, cu propriile căutări, cu enigme și misterioase puseuri de metafizic menite să spulbere dogme și suficiențe, iar eu aș numi starea aceasta dinamică prietenie. O prietenie din care statura astrală a lui Ion Siminiceanu nu lipsește nicicând, ci, dimpotrivă, fixează punțile luminii în arcuiri dezinvolte de pribeag curcubeu.

La mulți ani, Mihaela Siminiceanu,

și Dumnezeu să ni te ție

numai întru bucurie!