E toamnă iar, şi timpul mă apasă
*
E toamnă iar, şi timpul mă apasă
şi-l tot aud prin sânge cum îmi curge
vestindu-mi graţierea, căci acasă
mă voi întoarce iarăşi, demiurge,
iar de nu-i dat să te-ntâlnesc drept tată,
cât încă sunt captiv în ocna vieţii
eu te-aş ruga să îmi ucizi deodată
şi sufletul pe crucea dimineţii,
*
*
altminteri mă revolt şi trec fugar
în frunza toamnei mele interzise
furând şi-un pumn de stele din cuibar
şi cântecele ce-mi rămân nescrise
ca să le duc ofrandă în pustiu
desferecate toate din minciună,
căci îmi refuz stigmatul de-a fi viu
şi hăituit de razele de lună
*
*
doar m-am ivit şi eu precum lăstarul
învigorat de legile-ţi divine
şi sevelor le-am îndurat amarul
surpărilor vremelnicind prin mine,
iar dacă vin, nu recunosc păcatul
căci m-am ivit frumos dintr-o iubire
şi-am acceptat s-o fac pe condamnatul
ducând pe suflet cosmica-ţi ursire,
*
*
aş prefera să mă tot uiţi în toamnă
frunziş în curmezişă rătăcire,
frunzişul ăsta care îmi înseamnă
răboj învremuind cu vremuire
şi să mă duc spre depărtări cu vântul,
fără să-mi pese de iviri şi treceri:
aşa e dat, mă năruie cuvântul,
de-aceea-ţi cer şi sufletul să-mi seceri.
*
