1916, Bernhard Kelermann: Ţara românească

Împăratul Wilhelm, inspectând rafinăriile de pe Valea Prahovei, în 1917

*

La gara de la Predeal se lasă toate perdelele de la ferestrele vagonului. Soldaţii, cu baioneta la puşcă, ţărani bruneţi, bine fă­cuţi, au grijă ca nu cumva să scape vreo ochire în secretele militare de la graniţă. Căci România îşi are tranşeele, poziţiunile betonate pentru aşezarea tunurilor, tunelurile de pază ale sale, întocmai ca şi o ţară ce poartă război. Carpaţii, în întreaga lor întindere, şi Dunărea sunt aranjaţi pentru apărare şi năvală. Tot asemenea, graniţa Dobrogei. Deocamdată, soldaţii României se luptă cu un duşman am putea zice foarte nevinovat: plictiseala (urâtul). Însă va veni ziua, poate e mai aproape de cum s-ar crede, când prima granată românească va zbura şuierând dintr-un „Krupp” românesc. De-a lungul Prutului, însă, se plimbă numai vreo câţiva soldaţi de pază. Aici nu sunt şanţuri şi piedeci mai de dă-i doamne. Dacă întrebi, cum se explică asta, ţi se răspunde că linia de apă­rare faţă de Rusia nu e Prutul, ci Siretul.

*

*

Acest lucru e destul de ciudat. Siretul curge prin mijlocul Moldovei şi e, pentru apărare, tocmi aşa de bun şi de rău ca şi Prutul. Statul major român ştie tocmai aşa de bine ca şi noi că, cu câteva şire de sârmă şi saci de nisip, pot fi oprite coloanele ruseşti tot atât de bine la Prut ca şi la Siret. Prin aceasta, nu voiesc să strice cumva relaţiile bune cu Rusia. Puterile centrale îşi pot permite, faţă de aliatul lor de odinioară, un gest nobil, Rusia însă nu ştie de glumă, trebuie să ne notăm bine. Românii nu şi-au uitat, încă, că pentru eliberarea ruşilor din ruşinea de la Plevna, au avut să plătească un onorar: Basarabia. Cum ar fi contul, în cazul când s-ar arăta, la Petersburg, o „ţinută duşmănoasă” din partea României?

*

*

Acestea sunt reflexii, pe care le face omul într-un vagon cu perdelele lăsate, unde tocmai mă îmbie un băiat să-i cumpăr un „Temps”, iar pasagerii, care, la Braşov, vorbeau nemţeşte, încă şi-au adus aminte de limba maternă şi vorbesc… franţuzeşte.

*

*

Călătoresc în societatea unui amabil colonel român. El stă pe treapta vagonului, lângă soldatul cel cu baionetă şi mă pofteşte şi pe mine lângă dânsul. Oricât îi preţuiam amabilitatea, totuşi l-am refuzat. Nu aveam nici un interes să văd tranşee, căci mă gândeam la cele pline de sânge.

*

*

Deodată, se ridică perdelele, pe când munţii se văd tăcuţi şi maiestoşi, rămaşi înapoia noastră, departe. Pe când am trecut eu, pe acolo, albea încă zăpada pe creştetele lor. Pâraie repezi şi zgomotoase, prăpăstii primejdioase, stânci pieptişe, de-o varietate de forme şi culori uimitoare, un ţinut ca-n Tirol. Trenul intră pe sub tuneluri, zboară peste păduri şi ajungem la un orăşel de vile, unde ne părăseşte soldatul cel cu baioneta: Sinaia. Vestita Sinaie, unde vin boierii de la Bucureşti, ca să-şi petreacă vara.

*

*

Munţii îşi pierd sălbăticia şi, nu pete mult, se pierd cu totul. Apar, la stânga şi la dreapta de linia ferată, care urmează cursul Prahovei, cimitire admirabile cu obeliscurile lor întunecate. Acestea sunt locurile unde se scoate petrolul cu toate sondele lor.

*

*

Munţii sunt plini de sare, în întreaga lor întindere, de la Bucovina începând, până la Dunăre. Tot astfel, de mine inepuizabile de aramă şi metal. Tot din sânul munţilor izvorăşte petrolul: aur curat. S-a constatat că este în tot ţinutul Carpaţilor României, azi însă se exploatează numai o parte neînsemnată. Sunt sonde care varsă, la zi, şi 200 de cisterne vagoane. O sondă, mi se povestea, a adus uriaşa sumă de 20 milioane folos. Industria aceasta a fost creată de capital nemţesc, francez şi englez. În anii din urmă, a luat un avânt nemaipomenit. Fiecine ce are bani îşi cearcă norocul la petrol, umblând în ruptul capului după o concesiune. O sondă costă la 60.000 lei. N-ai avut noroc, ţi s-au dus banii dracului, dacă ai noroc, în scurt timp poţi să-ţi zideşti o vilă la Sinaia.

*

*

Am ajuns pe şes. Trenul aleargă printre nemărginite lanuri blonde de grâu. Aici este ţara grâului, a orzului, ovăzului, cucuruzului şi a vinului. De la Dunăre, până sus, la Prut, România e o holdă mare. Ţăranul zgârie puţin pământul, cu un plug moştenit de la străbuni, tras de doi boi, iar grâul creşte de la sine. Pământul e greu, plin de mană, stratul de humă are o grosime de 1 1/2 metri şi mai mult. Abia se găseşte cineva care să gunoiască pământul, gunoiul doar, până mai deunăzi, îl ardeau . Despre gunoiul artificial, nici vorbă. Pământul acesta, lucrat raţional, ar rodi întreit! Se prăpădeşte odată grâul, rămâne cucuruzul, se prăpădesc ambele, ceea ce a fost lucru rar, rămâne petrolul, care aduce ţării aur.

*

*

În anul 1913, a exportat România de 450 milioane lei bucate, iar petrol de 132 milioane. Bucatele trec, prin Brăila şi Galaţi, la Antwerpen şi Rotterdam, iar de acolo, în Germania. În 1902, a importat Germania bucate din România de 110 milioane!

*

*

La sudul marii grădini de grâu, este Dunărea, cu bălţile ei pline de peşti. în timpul baboiatului, când vin peştii la ţărm, îi poţi prinde cu mâna. Primăvara, când călătoresc peştii cu apele primăverii spre mare, se fac baricade din stâlpi în râu, pentru ca să îi oprească. Nu o dată s-a întâmplat că mulţimea peştilor, prin greutatea lor, a rupt baricadele acestea puternice! Dr. Antipa, cel mai bun cunoscător al pescăriilor româneşti, e de părerea că, făcând o regulare a râului şi alte reforme necesare, producţia de peşte în România ar atinge un grad atât de mare, încât ar stăpâni întreaga piaţă de peşte a Europei.

*

*

Se vede, deci, cât de tare a binecuvântat Dumnezeu Ţara Românească! Numai astfel este de explicat că poporul acestei ţări, pe lângă toate pustiirile şi asupririle ce a avut să le îndure, şi pe care le îndură în parte şi azi, din partea ciocoilor pripăşiţi, poporul acesta, zic, s-a păstrat până azi.

*

*

Trenul aleargă încă tot pe nemărginita întindere blondă a lanurilor de grâu… Astfel ajungem la Bucureşti. Larmă, strigăte gesticulaţii, praf, căldură… E întocmai ca şi cum ar intra omul într-un oraş italian / De Bernhard Kelermann, după „Berliner Tageblatt” (Foaia Poporului, anul 24, nr. 65, Sibiu, 9/22 august 1916, p. 3).

*