1905: A. Bellesort, La Roumanie contemporain (II)

*

„Iubesc românii, iar sub soarele tânăr al patriei lor recunosc, în umbre, siluetele coloanelor lui Traian. Ei prelungesc gloria romană până la Carpaţi şi până la Marea Neagră”, zice André Bellesort, în cartea de călătorie La Roumanie contemporain, publicată la Paris, în 1905, în drum spre Bucureşti, când ne şi dezvăluie că fostul prim-ministru, cu care discutase despre „kalpak-ul boieresc”, interzis de generalul Kisselef, dar încă la modă, a fost Ion Brătianu, aşa-zisul „întemeietor al României moderne”, cum formulează istoricii, deşi nu a fost decât veşnicul ei trădător. Până şi în spirit o lovise cumplit, orchestrând „moartea civică” a lui Mihai Eminescu şi prin demiterea de la Biblioteca din Iaşi, dar şi prin scenariul „nebunei” induse genialului nostru rostitor de identitate.

*

Brătianu este cel care îl şi însoţea pe André Bellesort la Bucureşti, francezul fiind impresionat de citatele din călătorii străini, cu care Brătianu îi împuia capul şi notesul de călător prin lumea miraculoasă a Răsăritului. De pildă, îi spune că englezul Wilkilson, consul la Bucureşti în 1820, nota că boierii români, la petrecerile lor, „nu vorbesc decât obscenităţi” şi că distracţia lor favorită era „torturarea robilor ţigani”, „mutilarea fiind fantezia boierească. În 1835, vorbim încă despre ocne în care bărbaţii putrezeau de vii”, dar, după cum nota F. Colson, în 1839, în ocnele de sare „nu am găsit nici măcar un singur boier”.

*

Pentru români, zicea Brătianu, cu trimitere şi la „hospodarii” de până la aducerea lui Carol I, „viaţa însăşi este o închisoare. Aceşti sclavi ai stomacului şi ai vanităţii au fost şi „hospodarii” noştri. De ce se agitau atât de mult după kalpak? Turcul decapita la fel de uşor un hospodar şi făceau hospodar dintr-un boier, iar un boier dintr-un ţăran. Peste tot, trădare, venalitate, lene şi moarte. Thouvenel, în 1840, amabilul Saint-Marc Girardin, câţiva ani mai devreme, erau uimiţi de totala demoralizare românească. Între boieri, deci între inteligenţe, existau nemulţumiri, iar ţăranii fugeau de pe moşii şi se ascundeau. Iar burghezii erau toţi străini, armeni, levantini, foşti ieniceri, traficanţi evrei, toţi aflaţi în toate funcţiile. Divorţurile distrugeau familiile; teama, sentimentul patriei. Nici o religie, ci practici grosiere. Clerul naţional decăzuse în o ignoranţă gotică, aproape cimeriană. Un stăpân şi-a surprins, într-o zi, ţăranii păscându-i iarba: fusese preotul acela care le prescrise această penitenţă!”.

*

Surprinzător chiar şi pentru adepţii lui, Ion Brătianu dezvolta, în auzul străinului, o analiză lucidă a societăţii şi a vremii, mereu citând sau parafrazând pentru a zugrăvi cât mai credibil iadul din care s-a ieşit atât de târziu. „În 1839, Molke, chemat ca instructor de trupe la Constantinopol, a străbătut România. Vederea acestei pustietăţi lugubre şi a acestor câmpuri mai mult de arme străine arate, decât de pluguri valahe, s-a cutremurat de compasiune până în adâncul inimii. Pământul românesc a avut nenorocita onoare de a geme sub răsfăţul nostru devastator, până la vărsarea sângelui de atâta greaţă”.

*

În drum spre Câmpina, târguşor burghez tipic, André Bellesort îşi notă că Ion Brătianu tocmai îi dăduse prima adevărată lecţie de viaţă. La Câmpina, acolo unde, în 1870, cu capital românesc şi unguresc, lua fiinţă prima societate petrolieră, astfel că „petrolul românesc ţâşneşte, clocoteşte, afumă cerul, transformă hectare de pământ în lac negru, umplându-i de opulenţă pe speculanţi şi de sărăcie pe ţărani, care se ofilesc din pricina aerului şi a apelor poluate”. Dar şi pentru condamnarea unui neam la cumplită decădere există câteva lozinci justificative, precum „modernizare” sau, mai nou, „reforme”.