1866: O nuntă la Ilişeşti, în Bucovina (II)
Chemarea la nuntă, la români – desen de Julius Zalaty Zuber (1867-1918)
*
Nu trebuie să fii iniţiat în filosofia culturii ca să observi, citind relatarea din 1866 a lui Simeon Florea Marian că nunta la români însemna, pe atunci, o particularizare a „logodnei cosmice”, care se celebra în prima decadă a lunii mai, pe la începuturilor civilizaţiilor totemice boreale. Un amestec alegoric de oraţii scandate (solare, spuse de vătăjei) şi cântate (lunare), fermecând tăriile satului, datorită femeilor, aidoma ca în „în acele cântări diavoleşti şi curvăsăreşti” ale „logodnei cosmice”, pe care le înfierau ierarhii, erau acceptate în lumea aparent măruntă a satelor şi, astfel, multe, multe colinde maiale aveau să supravieţuiască sub formă de oraţii de nuntă. Dar subiectul acesta, pe care l-am tratat în o mulţime de căutări anterioare, îl las pentru altădată, deşi mărturia din 1866, pe care o reproduc, aşa cum a fost publicată, în trei capitole, dar şi cu un plus… muzical al fonotecărilor audio (cu Răzvan Mitoceanu, la vioară, şi Petrică Oloieru, la ţambal):
*
După aceste urături se cinsteşte urătorul, iar urătorul începe „mulţămirea paharului”:
*
Mulţămirea paharului: Mulţămire! / Mulţămire! / Domnişorule de mire, / De acest dulce pahar, / Ca şi Domnului de dar, / Că şi-aceasta, ce se face, / Zidită fie spre pace. / Să se facă pe un loc / Cu noroc, / Pe viaţă, / Ca dulceaţă / şi celelalte, întocmai ca şi la mireasă.
*
După isprăvirea acestor cuvinte, ridică paharul şi iarăşi (ca mai sus) îl închină, zicând: Să trăieşti şi tu, podea, / Să beie guriţa mea / şi celelalte.
*
*
După toate acestea, încep a cânta lăutarii şi tinerimea a juca, până târziu, şi de-acolo, împrăştiindu-se, merg fiştecare pe acasă. A doua zi, de mâncaţia (la prânz – n. n.) urmează cununia.
*
IV.
La noi este datina că atât mirele, cât şi vătăjeii mirelui şi ai miresei, trebuie să aibă cai, pe care pornesc la cununie. După ce sosesc, cu toţii, la cununie, intră cu toţii în biserică, petrecând intru smerenie şi lauda lui Dumnezeu; după cununie, însă, odată ce ies mirele şi mireasa afară, de-a una îi apucă vătăjeii între druşte, formând un lanţ, până în drum, iar lăutarii cântă de sună satul.
*
*
După ce ies în drum, încep a juca o horă, unde trebuie să fie atât mirele, cât şi mireasa în joc, şi druştele încă, pe când vătăjeii cinstesc si poftesc.
*
*
Săvârşindu-se, acum, şi a treia horă, încalecă mirele şi vătăjeii, iar mireasa se suie, dimpreună cu nuna cea mare şi alte muieri, într-o căruţă şi prin cânturile lor clocoteşte satul, până ce ajung acasă la mireasă. După ce ajung acasă, se pun cu toţii la masă, atât aicea, cât şi dincolo (vătăjeii şi mirele plecau, după cum se poate deduce din textele care vor urma, la casa mirelui, şi-abia după aceea la mireasă – n. n.).
*
V.
După masă, încalecă vătăjeii şi mirele, mergând, dimpreună cu căruţa la mireasă. Îndată ce sosesc ei la mireasă, le sar portarii şi nu-i lasă nicidecum, zicând: Voi, voinicei, / Mari, mărunţei, / Mândri, frumuşei, / Ce umblaţi? / Ce căutaţi? / Unde vi-i calea / Şi cărarea? / Cine v-a înşelat, / V-a fermecat, / De umblaţi pe-aici, / Pe supt ceşti portici? / Unde aţi sosit, / zău, v-aţi rătăcit, / Nu aţi nimerit!
*
*
Cei cu schimburile: Ce îmblăm, / Ce căutăm? / Nimărui sama / N-avem să dăm. / Am sosit, / Am nimerit, / Ne-nşelaţi, / Ne-fermecaţi. / Şi cu toţii / Strănepoţii, / Chiuind / Şi hohotind, / Vom intra, / Vom descuia / La a noastră / Împărăteasă / Mireasă.
*
*
Năpădind cu toţii, deschid poarta şi, intrând, merg cu toţii până dinaintea uşii. Dinaintea uşii casei, este un scaun lung (o bancă – n. n.): pe scaun, o cofiţă cu apă (simbol lunar – n. n.), un colac (simbol solar – n. n.), un taler cu grâu (simbolul reînvierii – n. n.), dinapoia scaunului este, mai ales, o babă cu cârcă (Vesta, Zeiţa Vetrei sau Uţa, cum i se spunea pe vremea lui Dragoş Vodă, de la care vine numele Volovăţului – n. n.), stropind şi aruncând cu grâul asupra lor, nu-i lasă, nicidecum, să se apropie de scaun, zicându-le şi ea urâciuni.
*
Năvălind unul după altul, apucă un vătăjel colacul şi, jucându-l în bâte printre nuntaşi, îl apucă şi al doilea şi ţin amândoi de capătul băţului (în repertoriul lui Grigore Vindereu, publicat, în 1890, de Calistrat Şotropa, la Cernăuţi, am găsit şi „Hora Colacului”, pe care nu am apucat să o fonotecăm – n. n.), fiind colacul în mijloc, se petrec, cu toţii, de trei ori pe sub bâte şi, în urmă, îl rup vătăjeii în două.
*
După ce se isprăvesc toate aceste ceremonii, intră toată nunta în casă, afară de cei tineri, care rămân afară, petrecând, jucând şi chiuind.
*
VI.
Din toate părţile vezi, acum, năvălind tinerimea, ficiori, fete frumuşele, gătite, cu capul gol, cu catrincioare şi pieptăraşe de miel; dimpreună cu feciorii, formează felurite jocuri, mai cu de-ales: „Hora română”, „Ardeleneanca”, „Arcanaua”, „Ursăreasca”, „Cioful” şi, în urmă, şi „Ruseasca” (numită, pe atunci, „Bătuta moldovenească” – n. n.) şi altele. Aici se vede românul cât e de poetic; numai ce pune piciorul în joc, începe, pe loc, a intona numai în versuri şi nu numai că versurile lui în de sine, dar şi pentru fieştecare joc bine potrivite (e vorba de strigături, pregătite din vreme, dar şi adaptate la personaje noi – n. n.).
*
*
Cum au început lăutarii a-şi întinde corzile, murmură sonul în aer, de-a una începe unul din ei a chiui: Strigă! Strigă! / Să se strângă / Ca oiţele la strungă / Şi ciobanii să le mulgă! / Să se-adune / Cele bune, / Cele rele, / Nu-i de ele.
*
*
Îndată ce aud glasul acela, totdeauna fac roată mai mulţi flăcăi, formând o horă română[1], cu următoarea chiuitură:
*
*
Chiuitura 1: Du-te, lume, / Peste culme, / Şi viaţă, / Peste gheaţă, / Trandafir, la lelea-n braţe: / Trandafir de mănăstire, Dragilor badei copile, Da-v-ar Domnul vreun bine / Şi nouă vreo sănătate, / Să vă mărităm pe toate, / Să vă dăm pe la bărbaţi, / Să nu ne blestemaţi; / Dară voi vă veţi usca / Ca frunza / Şi ca iarba; / Ca frunza de pe-un stejar, / Ca iarba de pe-un hotar.
*
*
Chiuitura 2: Stejărel tăiat de-aseară, / Truda mea din astă-vară, / Tot o trudă şi-amăgeală / Şi mai multă cheltuială: / Cheltuiala dracului / Să o dăm bărbatului, / Să se ducă dracului.
*
*
Chiuitura 3, unul: Ah, de mine, ce şirag! / Ce păcat că n-are steag!
Mai mulţi: A avut / Şi l-a vândut!
Unul: Dar cu banii ce-a făcut? A băut cu mândrele!
Mai mulţi: Cu mândrele din Galaţi, / Cu perciunii retezaţi, / Cu papuci calafindeşti, / Tot să stai şi să-i priveşti.
*
*
Chiuitura 4: O, leliţă-ncinsă bine / Cu curele de la mine, / Cumpărate din cetate / Cu cinci lei şi jumătate.
*
*
La „Ardeleneasca” (două părţi din cele şase ale horei „Haiducii”, din 1502, culeasă de Jan y Lublina – n. n.): Ardelene, dragul meu, / Fi-ne frate, nu fi rău, / Că, de când tu ai venit / Buzele dulci s-au scumpit.
*
*
La „Ursăreasca”: O, săracii ursarii, / Cum se joacă cu banii, Însă ursăriţele / Mornăie ca mâţele / Prin toate cotruţele.
*
*
La „Ciofu”: Vine cioful din cordun, / Cu ceaunul la perciun. / Viuc cioful din pădure / Cu şiragul de copile / Cu năsuţul uns de mure.
*
La „Rusască”: 1. Busuioc mândru-nflorit, / La feciori de dăruit, / La feciori făr’ de musteaţă, / Ce se-nvaţă-a strânge-n braţe; 2. Cine joacă căzăceşte, / Până-n vară nu albeşte, / Dae albeşte la Crăciun, / Când o strânge geru-n sân; 3. Tropa, tropa pe podele, / Că cizmele nu-s a mele, / Că-s din sat, de căpătat, / Mulţumim cui mi le-a dat / şi celelalte.
*
*
Când întorc jocul (horă cu comenzi, care descinge din horele căluşereşti – n. n.): Upa-ţupa şi-napoi, / Că-aşa joacă pe la noi!
*
VII.
În casă încă se veselesc, mai ales bătrânii, dimpreună cu mirele, căruia nu-i este iertat să iasă de după masă, până ce nu ies cu zestrea. Mirele stă, după masă, între nunii cei mari, şi de-acolo cinsteşte cu nuntaşii. După finea mesei, vin druştele şi, punându-se lângă mire şi aduc îndată şi mireasa, însă, mai întâi, îi aduc o copiliţă mititică şi o pun lângă dânsul, zicând că aceea i-ar fi mireasa, iar el le dă vreo câţiva bani şi, apoi, iese copila de după masă. Îndată după aceasta, îi aduc şi mireasa, de unde o găsesc, şi o pun vătăjeii după masă, lângă mire, iar ea se sfiieşte, fiindu-i ruşine.
*
*
Nu mult după aceea, vin vătăjeii cu hobotul, jucându-l pe două bote, printre nuntaşi, prin casă. Druştele, stând deasupra mirelui, apără, cu nişte năfrămioare, hobotul, pe când vor ei să îl pună pe cap, iar ei îl pun, totuşi, însă pe furiş. Mai petrecând, cu toţii, şi veselindu-se în casă, şi tinerimea afară, vin vătăjeii mirelui şi ai miresei şi începu „danţul”, fiind vătăjeii mirelui înainte, druştele, atât ale mirelui, cât şi ale miresei, împrejurul mirelui şi al miresei, iar vătăjeii miresei, în urmă, şi, de-acolo, ceilalţi tineri şi tinere, cu următoarele versuri: (Fine, va urmă),
*
*
(Familia, an II, numerele 13 şi 14, din 13, 20 şi 27 noiembrie vechi 1866, pp. 452-454, 464-466 şi 476-479)
[1] Felele însă se pun rând împrejurul jocului şi numai atunci le e iertat a intra în joc, când îi face vreun fecior sau amant ei cu ochiul.