1866: GHIMPELE

*

Un ambiţios, care, în viaţă, nu a fost nici principe, nici graf, nici baron, nici chiar ban mare sau pităruş, propuse ca toţi românii, ca locuitori ai Principatelor, să aibă drept de a se intitula principi. Camera, însă, condusă de bunul său simţ, respinse propunerea şi scăpă titlurile beizadelelor şi al bătrânului Nichipercea.

*

*

Un june deputat din Iaşi, care, după semnul bărbătesc (mustaţa), pare nevârstnic, iar după favoriţi, destul de copt, a cerut strămutarea Curţii de Casaţie la Iaşi, nu doar din punct de vedere al interesului său personal, ca avocat, ci dintr-un punct de vedere de principiu. Un alt deputat, însă, muntean, cerea din contra: că nu numai să nu se mute la Iaşi, dar nici în vreun alt local, din cel în care se află, şi unde se plăteşte o chirie foarte moderată. Tot chestiune de principiu (Ghimpele, Anul VII, 1866, nr. 52, p. 326).

*

*

La o masă politică, unde spuma, şpriţul şi elocinţa curg în câteva cupe, un deputat întreabă pe colegul său de ce tot cere cuvântul, când ştie bine că nu are cuvânt.

– Sunt în dreptul meu!, răspunse neobositul orator. Ţara nu m-a trimis aici ca să tac; trebuie, în numele colegiului meu, să cer ceea ce nu am nici eu, nici cei care m-au ales.

*

*

Un străin, cutezător ca toţi străinii, în Ţară, ne critica într-un chip nesuferit, spunându-mi, între altele că „noi, românii, vorbim mai mult, decât facem; că lucrăm lucrurile pe dos; că procedăm, totdeauna, de la coadă şi niciodată de la cap”, şi alte asemenea absurdităţi.

Când i-am spus, însă, că, în ţara noastră, medicii sunt miniştri, spiţerii – consilieri generali, poeţii – prefecţi, artiştii – amploaiaţi, avocaţii – politicieni, profesorii – neguţători, croitorii – oratori, gogoşarii – jurnalişti, iar precupeţii – directori de teatre.

În sfârşit, când i-am spus că noi suntem voinici la toate, că ştim toate pe de rost, atunci a înţeles şi el că o nouă Americă trăieşte pe bulevardul Dunării… Ferictă Ţară! (Ghimpele, Anul VII, 1866, nr. 50, p. 321).

*