Unirea: Triumful României, nicidecum al Bucovinei | Dragusanul.ro

Unirea: Triumful României, nicidecum al Bucovinei

Casă Bucovineană - Biblioteca Naţională a României

Casă Bucovineană – Biblioteca Naţională a României

*

Odată cu începerea Primului Război mondial, cei mai mulţi dintre locuitorii români ai Bucovinei considerau că, „pentru noi, Românii Bucovineni, soarta Austriei este şi soarta noastră; aceasta este convingerea nestrămutată nu numai a lumii noastre intelectuale, ci şi a întregului Neam Românesc din Bucovina, până în păturile cele mai largi ale poporului”[1], iar afirmaţia aceasta este susţinută de numărul incredibil de mare al românilor bucovineni, care mor, pe fronturile habsburgice, pentru apărarea Austriei.

*

Un regiment românesc în marş - Biblioteca Naţională a României

Un regiment românesc în marş – Biblioteca Naţională a României

*

În tranşeele României Mari luptă doar Iustin Breabăn, Lascăr Luţia, Ambrozie Micuţariu, Silvestru Micuţariu, Dumitru Mihalaş, Vasile Popescu şi Teodor Turturean, lor alăturându-li-se şi câţiva cărturari, precum Ion Grămadă, căzut la Cireşoaia, în 27 august 1917, Dimitrie Marmeliuc, rănit la Oituz, Alexandru Bocăneţu, rănit la Mărăşeşti, iar ca necombatanţi, Ion I. Nistor, George Tofan, Aurel Morariu, Vasile Liţu, Dr. Sluşanschi, toţi consideraţi, în Bucovina vremii, „dezertori de frica războiului”, „elemente obscure şi indivizi înzestraţi cu diferite defecte morale, care au preferat să se îndosească pentru a-şi salva viaţa împreună cu păcatele lor”[2]. În vremea asta, confruntându-se cu „muscalul (care) a intrat în ţară şi voeşte să răpună Împărăţia”, „bravii ostaşi din Regimentul 41 s-a luptat cu neasămănată bravură. 62 de feciori români au fost distinşi de Maiestatea Sa Împăratul cu medalia pentru vitejie”[3], „Regimentul 41 de infanterie din Cernăuţi, în majoritate Români, a stat în luptă neîntreruptă 54 de ore”[4], femeile împleteau mânecari de lână pentru ostaşi, pe care îi colecta „Cornelia Tarangul, în Suceava, str. Sf. Niculae, de unde se vor trimite pe câmpul de răsboi”[5], iar în întreaga Bucovină era „mare lipsă în unele soiuri de alimente”[6].

*

Cernăuţi, incendiat de ruşi - Biblioteca Naţională a României

Cernăuţi, incendiat de ruşi – Biblioteca Naţională a României

*

Intraţi în Bucovina, ruşii pradă şi ard mahalaua Storojineţului, locuită doar de români, castelul Budineţ al fruntaşului român de Volcinschi, conacul lui Ianoş din Panca şi, în vreme ce luptele din împrejurimilor Cernăuţilor se dădeau cu încrâncenare, principalele instituţii se mută, vremelnic, la Suceava, acolo unde, în 22 noiembrie 1914, Aurel Onciul şi un comitet de ţărani, format din câmpulungeanul George Hutu, dornenii Ştefan Forfotă şi George Boncheş, stroieşteanul Ştefan Bârtoi, horodniceanul Zaharie Zub (unchiul lui Em. Grigorovitza) şi Alexandru Buburuzan, din Mănăstirea Humorului, adună câteva mii de ţărani, pentru a semna un apel de intrare a României în război de partea Austriei („căzând Austria, cade cu ea şi întregul neam românesc”): „De aceea, noi, ţăranii Români din Bucovina, am fost şi rămânem pururi credincioşi Împărăţiei” şi „le spunem răstit domnilor de la Bucureşti că noi nu ne clintim în credinţa noastră pentru Împărăţie, că ne împotrivim oricărui amestec în treburile noastre şi că dorim din suflet ca oastea românească să lupte alături de feciorii noştri din oastea împărătească”[7].

*

Cumplitele zvârcoliri ale războiului, pe pământ bucovinean, au produs numeroase fapte de eroism în beneficiul Austriei. „Ruşii au reocupat, în 28 noiembrie 1914, capitala Cernăuţi. De aici, ruşii au înaintat pe teritoriul cuprins între râurile Prut, Ceremuş şi Siret, concentrându-se în mase considerabile pe malul Prutului, la Zalucea, în dreptul oraşului Sniatin, şi pe malul drept al Siretului, la Berhomete şi Hliboca… Populaţia capitalei Cernăuţi, cel puţin în două părţi din trei, s-a refugiat în părţile de sud ale ţării sau peste Ronina şi Ungaria, în provinciile vestice”[8], apoi, „pe la sfârşitul lunii Decemvre, Ruşii începuseră a înainta peste apa Siretului”, sub comanda generalului Şîşkin, ajungând, „vineri, în ajunul anului nou a bisericii apusene, pe la 12 ore din amiazăzi” la Iţcani, la Costâna şi la Mihoveni, şi, de acolo, în Suceava, pe care au ocupat-o în 2 ianuarie 1915. „Urgia războiului s-a dezlănţuit ca o straşnică cumpănă asupra ţerişoarei noastre. Ea şi-a aflat culmea în ocupaţiunea rusească, când duşmanul a cuprins întreg teritoriul dintre albia Siretului şi valea adâncă a Moldovei, tăbărând în număr de zeci de mii în comunele resfirate între Gurahumorului şi Valeaputnei, până adânc în Fundu-Moldovei şi Ciocăneşti. Înaintarea falnică a Ruşilor s-a sdrobit, lovindu-se de stâncile Mestecănişului, pe care le-au scăldat într-un potop de sânge. Pe urma duşmanului au remas numai jale şi cea mai adâncă mizerie. 74 mii de locuitori români din părţile muntelui au îndurat cele mai mari neajunsuri”[9]. Retragerea ruşilor a continuat până în vară, când, în ziua de joi, 10 iulie 1915, au părăsit şi Cernăuţii. În 22 iunie 1915, a fost recucerit şi Lembergul, noua victorie habsburgică prilejuind sucevenilor, încă din ziua următoare, 23 iunie, o nouă ocazie de a petrece patriotard, printr-un „conduct festiv până înaintea palatului administrativ, unde directorul liceului greco-ortodox, d. C. Procopovici, şi catihetul aceluiaşi institut, Dr. Orest Tarangul, nobil de Valea Uţei, au ţinut alocuţiuni înflăcărate, la care a răspuns prefectul districtului, d. Dr. R. Korn”, manifestarea durând două zile, cu suspendarea activităţilor şcolare, căci „cu urale puternice pentru gloriosul Monarh Francisc Iosif I şi pentru credinciosul şi viteazul tovarăş de arme, Împăratul Wilhelm, s-a sfârşit această serbare”[10].

*

Pe fronturile Austriei se afirmă în luptă, dobândind medalii de vitejie, George Dan, Ilarion Grosar, Teodor Pomohaci, Alexandru Hrincu, Ştefan Corlaţan, George Colibaba, Iulian Zus, Samuil Persic, Silviu Iliuţ, Gavril Rotar, Ioan Cocârlă, Grigorie Pătrăucean, Ioan Repta, George Rusu, Stan Nicolae, Claudiu Isopescul, Teodor Ihnatuş, Constantin Chifan, George Iurescul, Nichifor Porcu, profesorul sucevean Vasile Burduhos, locotenent colonelul Teodor Cernăuţan etc.

*

Şi mor pentru Austria, dar şi pentru un mod de viaţă şi de civilizaţie, care caracteriza Bucovina ultimelor decenii, Pavel Scripcar din Tereblecea, Constantin Petruc, fiul preotului din Vilaucea, Ioan Maghior, fiul preotului din Horecea, Constantin Tarangul, fiul directorului de poliţie din Suceava, George Prelipcean, fiul învăţătorului din Gălăneşti, gimnazistul sucevean Ioan Tărâţă, precum şi alte mii de tineri bucovineni.

Zamfir Nicoară

Zamfir Nicoară

*

Doar doi tineri din Rus-Plavalari, proaspeţi absolvenţi ai gimnaziului din Suceava, Zamfir Nicoară şi Dumitru Catană, mor fără glorie, împuşcaţi de plutonul bucovinean de execuţie şi aruncaţi în gropile pe care au preferat să le sape, numai să nu tragă în fraţii lor români.

*

„În vara anului 1916, armata română, răzbind prin trecătorile Carpaţilor, înaintă fulgerător spre inima Ardealului, visul de atâtea veacuri al energiei româneşti.

*

În luptele din jurul Braşovului, ostaşii români au întâlnit un regiment bucovinean, în cari doi soldaţi au refuzat să tragă împotriva fraţilor lor de sânge. Condamnaţi la moarte, ei au fost constrânşi să-şi sape singuri mormintele, la o margine a cimitirului din Satulung, au fost executaţi, fiecare pe marginea mormântului său, şi acoperiţi cu ţărna primitoare a pământului ardelenesc.

*

Preotul din Satulung, în care s-a întâmplat groaznica executare, părintele Zenovie Popovici, aducându-şi aminte de eroica moarte a celor doi Români bucovineni, a hotărât să dezgroape, după zece ani, chinuitele lor oase şi să le dea, împreună cu osemintele altor opt ostaşi români, la loc de cinste, în faţa bisericii din mijlocul cimitirului în care martirii bucovineni au fost executaţi.

Dumitru Catană

Dumitru Catană

*

Acest pios act de recunoştinţă faţă de amintirea lui Zamfir Nicoară din Rus-Plavalar şi a lui Dumitru Cătană, a cărui comună de obârşie nu se ştie încă, s-a petrecut în ziua de 7 octombrie 1928, cu onoruri militare pe care le-au dat Vânătorii de munte din Bucovina, sub comanda colonelului Savu…

Pe Troiţa ridicată la căpătâiul martirilor bucovineni, înfrăţiţi în pământul Săcelelor cu opt viteji răpuşi şi ei de moarte, în avântul lor ostăşesc, s-au săpat următoarele cuvinte:

În amintirea vitejilor ostaşi căzuţi pe aceste locuri pentru întregirea neamului românesc şi pentru preamărirea jertfei eroilor martiri, învăţătorii români bucovineni Dumitru şi Ioan (în timpul săpării inscripţiei, încă nu li se cunoşteau numele), foşti în armata austro-ungară, executaţi, în Octombrie 1916, şi aruncaţi în gropile săpate de ei, neprimind să lupte împotriva fraţilor români“[11].

*

În vremea războiului, Bucovina a avut şi un erou popular, pe „Victor Rusu, spaima ruşilor”, pe capul căruia se stabilise o recompensă de 25.000 de ruble. „Absolvent al Academiei Militare înfiinţate încă pe vremea Mariei Tereseia, Rusu îşi făcu o admirabilă poziţie în armată, ajungând aghiotant al şefului de stat major austro-ungar, baron von Hotzendorf. Înainte de a ajunge, însă, acolo, a colindat Bosnia şi Herţegovina şi Serbia, organizând temutul serviciu de spionaj împotriva bandelor sârbeşti ce nelinişteau populaţiunea paşnică din cele două provincii, pe atunci numai ocupate de Austro-Ungaria. De multe ori s-a bătut şi prin Muntenegru… Astăzi (n.n.: în 1916), numără aproximativ 50 de ani.

Victor Rusu

Victor Rusu

*

Demisionând, din motive necunoscute, din armată, a intrat în presă şi a lucrat, multă vreme, în redacţia Partidului Naţional Român din Budapesta, „Lupta”, colaborând regulat la „Reichspost”, la organul socialiştilor creştini din Viena şi la „Danzers Armee-Zeitung”.

A mers, apoi, în România, unde a luat parte, ca ziarist, la mai multe manevre, publicând în gazetele din Austria câteva articole cu bune aprecieri cu privire la calităţile şi defectele Armatei Române.

În timpul din urmă, avea o baie de piatră lângă Turnu-Severin, când veni ştirea despre isbucnirea răsboiului. Victor Rusu, deşi nu mai figurează în cadrele armatei austro-ungare, a alergat imediat să-şi apere ţara. S-a prezentat voluntar, i s-a dat comanda unei companii de cercetaşi, compusă din glotaşi români, aleşi de el din ţinutul Solnoc-Dobâca şi Năsăud, cu care a operat, aşa-zicând, desfăcut de celelalte trupe.

În Bucovina şi Galiţia, de-a lungul Carpaţilor, se povestesc lucruri minunate despre această mână de eroi”[12].

*

Contrapus românilor bucovineni care luptau, deja, în Armata Română, Victor Rusu, personaj real, de altfel, conducea 200 de voluntari, „oameni cu familie, toţi între 36-40 ani”, special antrenaţi pentru războiul de gherilă („acest viteaz comandant ajunge până acolo că-şi obişnuieşte oamenii să umble desculţi pe la Crăciun, pe un frig de 24 grade”), cu care a dat 27 de lupte, cele mai multe prin surprindere, dar, dincolo de victoriile sale reale împotriva ruşilor, el a avut parte de legendare şi datorită nevoii generale de speranţă, într-o Bucovină ruinată de război şi terorizată de lipsuri şi foamete, toate aceste violenţe încheind, de fapt, ce-a de-a treia perioadă a Bucovinei istorice.

*

Cernăuţi - Biblioteca Naţională a României

Cernăuţi – Biblioteca Naţională a României

*

Bucovina îşi vede şubrezite visele europene odată cu sfârşitul războiului, începând de „luni, în 7 Mai 1918, în ziua de Sf. George, (când) s-a încheiat pacea între Puterile Centrale şi România”, cu rectificările de frontieră, niciodată puse în practică, prin care Bucovina câştiga, în defavoarea României, „un teritoriu de 1.800 chilometri. În colţul dintre Transilvania şi Bucovina, noua frontieră duce, de pe muntele Ceahlău, peste Bistricioara şi muntele Bivol, înspre Cornul Luncii. Ea cuprinde satele Borca, Drăgoiasa, Şarul Negri, Şarul Dornei, Arenii, Broştenii, Găineştii ş.a.

Înspre est, noua frontieră o ia, mai în jos de Sirete, la punctul numit „La Ţară” şi duce spre Cândeşti, dincolo de Herţa, la Lunca de lângă Nouasuliţă. Localităţi mai însemnate pe acest teritor sunt: oraşele Mihăileni şi Herţa, apoi Mamorniţa şi Molniţa”[13].

*

Acestui eveniment i se adaugă, într-o provincie cu tradiţie duplicitară şi ezitantă, „dislocarea de trupe ucraine, şi anume de legionari ucraini, la Cernăuţi şi, de aice, până în sudul Bucovinei”, iar atitudinea acestor ostaşi, care încercau „smormârea populaţiei româneşti de a cere unirea cu statul ucrainean, care era vorba să se înfiinţeze în Galiţia de est”[14], dezmorţeşte planturosul elitism bucovinean, care începe să se întrebe ce se va întâmpla cu Bucovina. „Această întrebare agită din nou jurnalele din Capitala ţării şi trebuie să mărturisim că întrebarea este îndreptăţită. Dacă dorinţa naţională a Polonilor şi făgăduielile ce li s-au făcut ajung să se împlinească prin înfăptuirea unui stat polon, care să cuprindă şi întreaga Galiţia, Bucovina atunci rămâne fără legătură directă cu cealaltă parte a imperiului. Situaţia ajunge şi mai încurcată dacă se realizează aspiraţiunile Ucrainilor din Galiţia, cari cer cu toată stăruinţa ca din teritoriul ucrain din estul monarhiei să se formeze o provincie curat ucraină.

*

Compatrioţii noştri ucraini doresc şi ei, precum nici nu s-ar putea altfel, să facă parte din această nouă provinţă, „Ucraina Austriacă”, numai că nu voiesc să se mulţămească cu frontiera firească, care se sfârşeşte pe malul stâng al Prutului şi al Ceremuşului, ci arată pofta de a coborî hotarul până dincoace de apa Siretului, ceea ce, în urmă, ar încăpea în concepţia modernă a paşnicelor rectificări de frontieră. Oricum, noi vom sta de pază şi ne aşteptăm că deputaţii noştri din parlament vor şti să prevadă şi să prevină.

*

Alipirea teritoriului ucrain al Bucovinei, însă numai al acestuia, cătră Noua Ucraină n-ar micşura întru nimică vitalitatea provinţei Bucovina, care, sporită cu noile teritorii din Moldova, cuprinse în noile rectificări de frontieră, ar întruni toate condiţiunile ca, rămânând neîmpiedicată în desvoltarea sa, să se rădice, aice, în estul monarhiei, la asemenea valoare culturală şi materială ca şi ţările mai înaintate din vestul imperiului”[15].

*

Rămas ţap ispăşitor în faţa istoriei, Aurel Onciul exprima, de fapt, ceea ce alţii doar gândeau, apoi, când au avut de ales între două rele (în noaptea de 12 octombrie şi, mai ales, după ce s-a spulberat visul din 25 octombrie 1918, de realizare a unui stat românesc, în cadrul Confederaţiei Statelor Dunărene, în care stat românesc să intre Bucovina, Ardealul şi ţinuturile româneşti din Ungaria), bucovinenii de frunte s-au adunat în casa ardeleanului Isidor Boda din Cernăuţi, unde celălalt „înţelept ardelean”, Sextil Puşcariu, urma să-i sfătuiască asupra răului mai mic şi, drept consecinţă, de asumat.

*

Etnii bucovinene - Biblioteca Naţională a României

Etnii bucovinene – Biblioteca Naţională a României

*

Între timp, populaţia bucovineană „trecea printr-o mare nelinişte” şi avea „nevoie de ocrotire, întrucât jefuitorii începuseră a se deda la prădăciuni”, aşa că trupa de grăniceri români din Burdujeni, Vereşti şi Buneşti, condusă de maiorul Anton Ionescu şi de locotenenţii Chiuşlea şi Borş, a intrat în Suceava, chipurile în sprijinul jandarmilor austrieci, în noaptea de marţi spre miercuri, 5 spre 6 noiembrie 1918 (de asta se numeşte o stradă din Suceava „6 Noiembrie), fără aprobarea, dar cu gloria de după a generalului Iacob Zadik, comandantul Diviziei a 8-a a Armatei Române de la Botoşani.

*

Anton Ionescu

Anton Ionescu

 

În vreme ce fruntaşii românilor bucovineni o scăldau dintr-una în alta, voluntarii bucovineni ai Armatei Române, trecuţi în rezervă, între timp, căutau soluţii pentru realizarea visului lor, acela al Reîntregirii Neamului. Un vis sfinţit cu jertfă şi cu sânge, despre împlinirea căruia mărturisea unul dintre acei sfinţi jertfelnici ai românilor, profesorul Dimitrie Marmeliuc, rănitul de la Oituz, care va ajunge, în primul deceniu românesc al Bucovinei, şi primar al Cernăuţilor, cum că „pentru refugiaţii ardeleni şi bucovineni, mulţi dintre ei proaspăt demobilizaţi de guvernul Marghiloman, Basarabia deveni o a doua patrie, în slujba căreia aceştia îşi puseseră toate forţele spirituale, ajutând la consolidarea noii vieţi româneşti în provincia dintre Prut şi Nistru”, aşa că, „la 6 octombrie, refugiaţii şi voluntarii bucovineni se întruniră la Chişinău şi aleseseră un comitet, în frunte cu Ion I. Nistor, hotărând trimiterea unei telegrame M.S. Regelui Ferdinand I, la Iaşi, prin care îşi exprimau voinţa ca Bucovina întreagă să fie unită cu trupul Moldovei, din care fusese detrunchiată…

*

La 21 octombrie, ziua în care, cu un an înainte, s-a proclamat autonomia Basarabiei, Consiliul Naţional al refugiaţilor şi voluntarilor ardeleni şi bucovineni a ţinut, la Chişinău, prezenţi fiind ambasadorul Statelor Unite ale Americii şi consulul Franţei, acel impozant meeting, în care s-a luat, cu însufleţire nesfârşită, rezoluţia ca „întreg teritoriul din monarhia habsburgică, revendicat de statul român, recunoscut şi garantat prin tratatele de alianţă încheiate de România cu puterile Înţelegerii (Antantei), să fie liberat şi unit cu patria mamă”.

*

La 27 octombrie, se întruni, în Cernăuţi, Adunarea constituantă a românilor bucovineni şi hotărî „unirea Bucovinei integrale cu celelalte ţări româneşti (din imperiul austriac – n.n.) într-un stat naţional independent”, alegând, în scopul înfăptuirii acestei hotărâri, un Consiliu Naţional de 50 membri.

*

Generalul Beethelot, în Ardeal - Luceafărul, 15 ian. 1919

Generalul Beethelot, în Ardeal – Luceafărul, 15 ian. 1919

*

Când generalul Berthelot trecu Dunărea, în fruntea trupelor aliate de la sud, marele rege Ferdinand I decretă a doua mobilizare a armatei române (9 noiembrie 1818)”, iar refugiaţii bucovineni au primit ordin de mobilizare, „în ziua de 14 noiembrie, la Iaşi”, de unde au fost trimişi, de generalul Artur Văitoianu, ministru de interne, pe atunci, şi de generalul C. Coandă, preşedintele Consiliului de Miniştri, „pentru o misiune importantă în Bucovina”, deja condusă de ezitantul Iancu Flondor. „După scurte tratative între d-nii Iancu Flondor şi Sextil Puşcariu”, au urmat evenimentele ştiute, adică proclamarea unirii Bucovinei cu România, textul celebrei proclamaţii fiind scris, într-o cameră a hotelului „Pajura Neagră”, de Iancu Nistor şi de Dimitrie Marmeliuc. Numai că, fără prezenţa trupelor româneşti în Chişinău, în Cernăuţi şi în Budapesta, Unirea nu s-ar fi făcut niciodată, patriotismul majoritar al românilor fiind cât se poate de oportunist.

*

Defilarea trupelor române în Kolomea - Biblioteca Naţională a României

Defilarea trupelor române în Kolomea – Biblioteca Naţională a României

Intrarea trupelor române în Csegled - Biblioteca Naţională a României

Intrarea trupelor române în Csegled – Biblioteca Naţională a României

Trecerea Tisei

Trecerea Tisei

Hrănirea budapestanilor - Biblioteca Naţională a României

Hrănirea budapestanilor – Biblioteca Naţională a României

Găniceri români la Ceremuş - Biblioteca Naţională a României

Găniceri români la Ceremuş – Biblioteca Naţională a României

Trupe române în Budapesta

Trupe române în Budapesta

*

„Ce frumoasă a fost acea zi de 28 noiembrie 1918! Se bucura parcă şi cerul de fericirea noastră, trimiţându-ne, în acel început de iarnă, raze calde de soare. Veniseră soli din toate părţile locuite de români: din Moldova, din Muntenia, din Oltenia, din Ardeal şi din Basarabia, iar din Bucovina sosiră, la Cernăuţi, tot ce intelectualitatea şi ţărănimea românească aveau mai curat şi mai bun. Şi, pe când mulţimea, încă dis-dimineaţă, se îndrepta, pâlcuri-pâlcuri, spre reşedinţa metropolitană, în sala de marmură a căreia era convocat Congresul…

*

Când am intrat în sala istorică a reşedinţei, o privelişte impunătoare ni se prezentă înaintea ochilor. Sala, ticsită de lume, avea aspectul unei alese adunări, chemată să întoarcă destinul unui neam. Primele rânduri erau ocupate de membrii Consiliului Naţional şi de reprezentanţii minorităţilor etnice. La dreapta mesei prezidenţiale, era masat corpul ofiţeresc, la stânga – autorităţile şi magistratura.

La masa de la mijloc, luară loc Dionisie Bejan, venerabilul preşedinte al Consiliului Naţional, şi Iancu Flondor, preşedintele guvernului bucovinean. Masa din dreapta o ocupă dl Ion I. Nistor, cu fruntaşii refugiaţilor, iar masa din stânga – generalul I. Zadik, ca şef al statului major al Diviziei a 8-a.

*

În aclamaţiile puternice, Iancu Flondor a fost ales, la propunerea lui Dionisie Bejan, preşedinte al Congresului. Lui i-a fost dat să pronunţe verdictul reparaţiei istorice a nelegiuirii din 1774, cetind moţiunea de unire necondiţionată şi veşnică a Bucovinei cu România.

Ropote de aplauze acoperiră ultimele cuvinte ale moţiunii, rostite, cu glas emoţionat, de Iancu Flondor, în ochii căruia se iviră două lacrimi mari, prinos al nesfârşitei sale iubiri de neam. Iar când dl Ion I. Nistor se ridică, cu faţa transfigurată, şi, cu glas în care răsunau suferinţele unui veac şi jumătate, rosti motivarea istorică a reparaţiei, care trebuia să se facă în acea zi, în toate sufletele se furişă fiorul mândriei noastre de neam, care, ca şi stânca viforită de atâtea furtuni, a rămas neatinsă, înfiptă în soclul ce i l-a hărăzit destinul”[16].

*

Hora Unirii, la Cernăuţi, în 28 noiembrie 1918

Hora Unirii, la Cernăuţi, în 28 noiembrie 1918

*

Întoarsă la sânul patriei mumă, cum adoră istoricii să spună, Bucovina, care nu se unise chiar atât de necondiţionat cu ţara, ci şi cu „prevederea”[17] ca vechile legi şi ordonanţe să rămână în vigoare, neputând fi schimbate decât pe cale administrativă, se trezise, dintr-o dată, cu fructul discordiei în braţe, iar „gerarea administraţiei moşiilor bisericeşti”[18] ispitea pe toată lumea ecleziastică şi laică, disputa dintre „îndreptăţiri” generând un talmeş-balmeş legislativ, care începe, în 2 aprilie 1919, cu trecerea administrării acestor moşii, din voinţa lui Iancu Flondor, „sub conducerea Mitropolitului Vladimir de Repta”, continuă, în aceeaşi lună (26 aprilie 1919), cu trecerea administrării averilor naţionale ale românilor bucovineni sub autoritatea Ministerului de Agricultură şi Domenii de la Bucureşti, apoi, din 31 martie 1921, moşiile revin sub controlul Mitropolitului, pentru a fi subordonate, apoi, prin Înaltul Decret Regal Nr. 838, din 14 februarie 1922, Ministerului de Agricultură şi Domenii, stare de lucru care durează, până la reconsfinţirea acestui statut, şi prin Legea de organizare a Bisericii Ortodoxe Române, din anul 1925[19].

*

Zadik, citind proclamaţia, la Cernăuţi, în 11 noiembrie 1918

Zadik, citind proclamaţia, la Cernăuţi, în 11 noiembrie 1918

Mitropolitul de Repta şi generalul Zadic, în 10 mai 1919

Mitropolitul de Repta şi generalul Zadic, în 10 mai 1919

*

Între timp, datorită eforturilor lui Iancu Nistor, începe împroprietărirea ţăranilor bucovineni, gestul acesta reparator debutând în 21 septembrie 1924, la Bivolărie, satul natal al tribunului bucovinean, „pe lanurile foste împărăteşti”, de primele titluri de proprietate, înmânate în prezenţa episcopului Rădăuţilor, Ipolit Vorobchievici, şi a deputatului englez Sir Harry Brittain, beneficiind şi sătenii din Vicovu de Sus, din Straja, din Gura Putnei şi din Putna. În 5 octombrie 1924, au fost împroprietăriţi ţăranii din Bosanci, cei din Litenii Bucovinei, din Măzănăieşti, Corlata, Berchişeşti, Brăieşti şi Capu-Câmpului. Peste tot, împroprietărirea se făcea în mod festiv, cu primiri „cu adevărat grandioase”, în care „şiraguri de călăreţi cu steaguri, pompieri comunali în mare ţinută” şi câte o horă „înfrăţită”, care să ţină loc de vechiul „jurământ cu brazda în cap”, marcau „opera cea mare şi frumoasă a împroprietăririi ţăranilor cu pământul strămoşesc… în colţul nostru de ţară”[20].

Împroprietăririle acestea, care se bazau pe o ştiinţă a organizării şi exploatării gospodăriei ţărăneşti, o ştiinţă dobândită în mai bine de jumătate se secol „habsburgic”, au avut eficienţă în înflorirea satului bucovinean, dar şi în dezvoltarea mişcării cooperatiste, şi aceasta întemeiată în vremuri deja hulite.

*

"Vesela grădină", Bucovina - Biblioteca Naţională a României

„Vesela grădină”, Bucovina – Biblioteca Naţională a României

*

Încă din mai 1921, când Regele Ferdinand vizitează Bucovina, „vesela grădină” se transformă într-un itinerariu glorios pentru familia regală şi pentru puzderia de ofiţeri regali, care păşesc pe pământ bucovinean ca pe Câmpiile Elizee, ba în 11 noiembrie 1924, când Monumentul Unirii din Cernăuţi marca, prin dezvelire, „şase ani de când soldaţii viteazului Rege Ferdinand au pus piciorul pe pământul Bucovinei, rupând pentru totdeauna lanţurile de robie pe care Românii din acest pământ scump al nostru le-au purtat un secol şi jumătate”[21], ba în 14 iunie 1924, când Prinţul Carol, însoţit de Nichifor Crainic, vine la Cernăuţi, pentru a asista la „matchul de fotball Dragoş Vodă – Polonia, care a fost câştigat de echipa românească”, pe terenul „Jahn”, ba în 28 martie 1926, când „Domniţa Ileana veni, pentru prima orară, în Bucovina”[22] şi aşa mai departe, mai festiv şi mai nesemnificativ.

*



[1] VIAŢA NOUĂ, nr. 139/1914, p. 1

[2] VIAŢA NOUĂ, nr. 156/1915, p. 1

[3] VIAŢA NOUĂ, nr. 140/1914, p. 2

[4] Ibidem, p. 2

[5] Ibidem, p. 2

[6] VIAŢA NOUĂ, nr. 145/1914, p. 4

[7] VIAŢA NOUĂ, nr. 149/1914, p. 4

[8] VIAŢA NOUĂ, nr. 151/1914, p. 4

[9] VIAŢA NOUĂ, nr. 153/1915, p. 3

[10] VIAŢA NOUĂ, nr. 156/1915, p. 4

[11] MARMELIUC, DIMITRIE, Unirea Bucovinei, Calendarul „Glasul Bucovinei”, pp. 146-148

[12] VIAŢA NOUĂ, nr. 174/1916, p. 3

[13] VIAŢA NOUĂ, nr. 1/1918, p. 7

[14] VIAŢA NOUĂ, nr. 7/1918, p. 4

[15] VIAŢA NOUĂ, nr. 2/1918, p. 2

[16] MARMELIUC, DIMITRIE, Amintiri răzleţe din Timpul Unirii, broşură

[17] DECRETUL-LEGE No. 3745, din 18 decembrie 1918

[18] MONITORUL BUCOVINEI, Anul 1919, fasc. 10, p. 3, coloana I

[19] MITROPOLIA BUCOVINEI, Averile bisericeşti din Bucovina, pp. 34, 35

[20] CALENDARUL „GLASUL BUCOVINEI”, pp. 104-107

[21] CALENDARUL „GLASUL BUCOVINEI, 1925, pp. 143-148

[22] CALENDARUL „GLASUL BUCOVINEI, 1925, pp. 132, 135


Comments are closed