Unirea cu Divinitatea sau Redescoperirea Muntelui | Dragusanul.ro

Unirea cu Divinitatea sau Redescoperirea Muntelui

Pământul a avut o fiică, primăvara, iar numele ei este Maia (luna Mai)

Pământul a avut o fiică, primăvara, iar numele ei este Maia (luna Mai)

*

Am ascultat şi răs-reascultat, până târziu, în noapte, concertul ZICĂLAŞILOR din 13 aprilie 2015 şi am început să înţeleg ce a vrut să spună Strabon, susţinând că “muzica, apoi, care însoţeşte dansul, ritmul şi melodia, ne uneşte cu Divinitatea prin desfătarea şi, totodată, prin frumuseţea artei” (Strabon, Geografia, X, 3, 9, p. 433), oferindu-le oamenilor posibilitatea de a atinge “perfecţiunea în imitarea Divinităţii” (X, 3, 9, p. 433).

*

Muzica, născută, odată cu ceremoniile totemice care aveau să eşueze în religii, pe culmile munţilor Carpaţi şi preluată de “întreaga Asie, până în India” (Geografia, II, X, 21, p. 438), dar şi de egipteni (p. 441), încă mai supravieţuieşte, în din ce în ce mai estompate formule primare, în ţinuturile noastre, iar această veritabilă “chemare a străbunilor” ne poate uni desăvârşit cu Divinitatea şi, desigur, cu Muntele.

*

Muntele, primul altar al Soarelui, îngăduit ca atare de însuşi Sinele Universal, învăluit în colinde (Imnele Titanilor - Geografia, II, 7, 40, p. 220) şi în intime “dainas” (cum se numeau invocaţiile individuale, încă păstrate de baltici şi de scandinavi, şi din care descinde Doina românilor), încă ne aşteaptă pentru a-i redescoperi misterele primordiale, păşind, astfel, pe Calea Strămoşilor şi biruind Timpul.

*

Ascultând şi răs-reascultând concertul ZICĂLAŞILOR, încep să înţeleg frânturile de metafizic din primele cărţi religioase ale omenirii, dar încă îmi mai lipsesc cioburi, din care să refac vasul, să-l umplu cu veşnicie şi să beau (apa este concreteţea Sinelui Universal, de asta Sfânta Mamă a Izbăvitorului este Fântâna, adică Maria), aşa că aştept şi concertul care va urma, spre sfârşitul lunii cu care începea, odinioară, Anul Nou al omenirii.

*

Iar luna Mai (Maia, la slavi), cum se numea, la începuturi, primăvara, era fata Pământului, întemniţată pentru exces de dragoste, dar eliberată de Soare şi statornicită, drept Eftepir (Alba, adică Strălucitoarea) în palatul de cleştar de deasupra norilor, printr-un ritual sacru, numit Malanca, îmbrâncit de lăcomoşenia istoriei undeva, prin sfârşitul lui decembrie. Or, Malanca fusese menită pentru a celebra Învierea, nu moartea luminii, în Capricorn.

*

Prin acest sacrilegiu, împotriva ceremoniilor totemice, Arborele Vieţii şi-a mutat rădăcinile, din Cer, pe Pământ, iar Timpul, căpcăun fără inimă, devorează între Cer şi Pământ, fără să i se mai poată cineva împotrivi, pentru că nimeni nu mai poate discerne între cele două naşteri, despre care, pentru ultima dată, ne-a vorbit Iisus.

*

Vi se par nebunii sau, în cel mai bun caz, poezie cele spuse mai sus? Vă înşelaţi, nu-s decât metafizică. Din nefericire, calea mea nu ajunge decât până la urmele strămoşilor, iar tălpile lor încă nu le pot zări. Dar, cine ştie?, poate că o să mi le desluşească, odată şi odată, însăşi muzica lor.


Comments are closed