Un istoric uitat al vechiului drept românesc | Dragusanul.ro

Un istoric uitat al vechiului drept românesc

Cartea editată de Şt. O. Iosif. Bucovina încă nu a făcut-o

Cartea editată de Şt. O. Iosif. Bucovina încă nu a făcut-o

*

În noaptea de 11 spre 12 iulie, s-au împlinit 110 ani de la moartea cutremurătoare a cărturarului, politicianului şi poetului bucovinean George Popovici alias T. Robeanu. „Suceava, capitală culturală europeană” nu şi-a amintit, de fix 110 ani, de poetul care a cântat-o ca nimeni altul şi care a fost, cu adevărat, un cărturar de dimensiune europeană. Memoriei lui, îi închin, de ceva vreme, timpul care-mi rămâne şi pentru trăit, adunându-i poemele şi mărturiile despre viaţa şi opera lui. Precum aceasta, datorată academicianului George Fotino, prieten al lui Eusebiu Popovici, tatăl lui T. Robeanu:

*

*

George Popovici, un istoric uitat al vechiului drept românesc

*

de George Fotino

*

Şedinţa de la 8 Martie 1935

*

Analele Academiei Române. Memoriile Secţiunii Istorice. Seria 3. Tomul 16, 1934-1935

*

 Povestea unei vieţi uitate dă celui care încearcă s-o scoată din uitare senzaţia celor dintâi luciri ale aurului nou. Cui îi deapănă firul ea îi dă senzaţia descoperirii: un nume aproape necunoscut, ici si colo – doi, trei, care îşi mai aduc doar vag aminte, ici şi colo – două, trei scrisori şi câteva crâmpeie tipărite, abia atâtea câte sunt de ajuns pentru a dovedi o viaţă reală. Să o rechemi într-o lume ca a noastră, pe care a cosit-o uitarea, e şi un act de dreptate postumă, o restabilire de proporţii în judecata oamenilor care sunt asupra celor care au fost – e şi, în gândul din care porneşte, o lacrimă recunoscătoare târzie.

*

Aceşti uitaţi, care par a nu avea biografie, aceşti nedreptăţiţi, care au ajutat şi ei la constituirea unui trecut, care e şi rodul unor oameni faţă de care recunoaşterea posterităţii s-a arătat zgârcită, aceşti învinşi, cărora nu li se mai cântă laude, trezesc deseori un interes egal şi totdeauna o mai duioasă simpatie decât atâţia alţii, a căror siluetă se profilează în proporţii uriaşe, poate uneori exagerate, pe fondul amintirilor.

*

Dar cel a cărui amintire o evoc, aici, nu este dintre oamenii cărora recunoaşterea postumă nu li se acordă decât prin compasiune. Ci viaţa lui s-ar cere povestită şi opera lui preţuită în ceva mai mult decât în câteva pagini, care vor încerca a povesti cum a trăit, şi a preţui, în cadrul criticii istorice, ce a scris. Şi dacă ele vor înfăţişa, cu o complezenţă aparent exagerată, oarecari amănunte biografice, este şi pentru ca, măcar după moarte, să i se dea acea dreptate, pe care, în timpul necăjitei sale vieţi, el nu a putut s-o cunoască, este şi pentru ca, în legătură cu un om uitat, să aflăm câte ceva din tabloul vieţii culturale şi politice bucovinene, din cea de a doua jumătate a veacului trecut.

 ** *

 Acum, o jumătate de sută de ani, redacţia „Convorbirilor literare” primea şi lăsa să treacă în paginile lor[1] versurile unui necunoscut:

*

„Fără veste, fără nume am sa ies din lumea lor,

Nici-un ochi de-azur n-a plânge, nu s-a stinge nici o stea,

Numai poate-un glas de clopot va-ncerca o tânguire

Şi un dascăl sur şi gârbov va rosti un Tatăl nostru”.

*

Câteva luni mai târziu[2], acelaşi nume apăru, în paginile „Convorbirilor Literare”, în josul versurilor:

*

„Nu ard luminile de ceară, cântări de groapă nu răsună,

Să mă privească înc-odată prietenii nu se adună.

Şi-atunci te vad venind spre mine, din vremi pierdute-o arătare,

Şi ochii mari şi plini de milă de vină grea îmi dau uitare”.

*

Acum, mai bine de un pătrar de veac, într-o noapte de iulie[3], poposea, într-un han dintr-un orăşel, pierdut undeva, într-o margine a Ungariei, un tânăr deosebit de frumos la înfăţişare. Şi, în noaptea aceea de iulie, primarul orăşelului unguresc primea rândurile de mai jos:

*

„Domnule Primar,

Am luat morfium şi sper negreşit să-mi aflu moartea cea dorită. Depeşele alăturate rog a le trimite îndată după moartea mea la adresele lor[4]

Las în această scrisoare şi banii care mi-au mai rămas, 340 de coroane, sumă cu care, până la sosirea cuiva din neamurile mele, pot fi preîntâmpinate cheltuielile cele mai de grabă.

Mai las aici… şi inelul meu de căsătorie…

Doresc ca, după isprăvirea reglementarei anchete din partea Parchetului, să fiu îmbrăcat în albituri curate (sunt în geanta de jos), în hainele cele negre.

Rog, în sfârşit, să mi se dea un mormânt, într-unul din ţintirimele din Munkacs, fie chiar într-un colţ singuratic.

Domnule Primar, nu vă pot exprima mulţămita ce vă datorez, dar părinţii mei vor face-o, desigur.

Luni noaptea”.

 *

Aşa i s-au închis ochii, mai înainte ca rostul vieţii sale să-i fi fost încheiat. Aşa s-a stins, undeva, într-un orăşel unguresc, dinspre confinele Galiţiei, şi s-a stins departe şi singuratic, aşa ca în versurile sale, care, cu un pătrar de veac mai înainte, răsunaseră ca un threnos anticipat prin durerea presimţirii.

* * *

 Cine era şi de unde venea tânărul acesta, de o neobişnuită frumuseţe? Întrebat, ar fi putut răspunde – şi cu atâta distincţie în făptura lui, ar fi fost îndreptăţit să rpspundă: „Sunt fiu de prinţ şi vin de departe”.

Era fiu de popă.

Tatăl său, Eusebiu Popovici, fusese un om de mare omenie, de o rară modestie şi un preot de mare cuviinţă bisericească. Cineva, care 1-a cunoscut, scrie că, „între câţi preoţi au urmat cursurile şcolii teologice bucovinene, nu este unul singur care să nu pomenească, cu evlavie, numele acelui venerabil bătrân, care a fost pentru dânşii şi pentru oricine l-a cunoscut un sfânt al ştiinţei si al bisericii sale”[5].

Mama lui, Elena Popovici, era o femeie de o deosebită frumuseţe, de multă duioşie în sentimentele ei, de o dărnicie care uşor mergea până la risipă. Feciorul preotului Eusebiu Popovici şi al Elenei, născut în ziua Sfântului Mihail (8/20 Noemvrie) 1863, avea să primească, în casa părintească, unde stăpânea o atmosferă curată şi o politeţe ce se mărturisea în fiecare gest şi cuvânt, o creştere ca pe vremurile cele mai bune, de demult.

*

Şcoala primară o făcu la Cernăuţi. Trecu, apoi, în 1874, la Liceul german, de sub conducerea lui Ştefan Wolf. Aici, în timpul şcolăriei sale, el întemeie, împreună cu alţi colegi români, o asociaţiune secretă, editând şi o revistă, „Intreprinderea”[6]. Elevul îşi uimea dascălii cu uşurinţa cu care trecea prin şcoală, fără să fi fost obişnuitul „cel dintâi” al clasei[7], şi care vestea pe adolescentul prodigios ce avea sa fie. Mântui liceul la 28 iunie 1882, obţinând bacalaureatul cu menţiunea „reif”.

În acelaşi an, se înscrie la Facultatea de Drept din Cernăuţi.

*

Viaţa de student avea să înfăţişeze neastâmpărului său, de a se cheltui nu numai pe terenul cercetărilor ştiinţifice, ci şi pe acela al luptelor naţionale româneşti, un câmp larg. A doua zi, chiar, după ce termină liceul, la 29 iunie 1882, ceru să fie admis, şi fu primit, în şedinţa plenară din 3 iulie 1882, în acea asociaţiune, care strângea pe tinerii bucovineni pentru dezvoltarea, pe bază culturală, a sentimentului naţional, „Junimea” şi făgăduia, în cererea sa, că „va păzi ca un credincios adept al ideilor exprimate în statute, cu sfinţenie, tradiţiile şi obiceiurile societăţii şi va stărui, după măsura neînsemnatelor sale puteri şi neobosit, întru sporirea şi înflorirea ei”[8].

*

În cadrul „Junimei”, George Popovici desfăşoară o vie activitate, prin conferinţele pe care el însuşi le face, la şezătorile acestei societăţi culturale, alegând subiectele lui îndeosebi din istoria vechiului Drept românesc, pentru care înclinările lui se mărturisesc, de pe atunci, şi, uneori, şi din amplul producţiunilor literare româneşti. Astfel, în 1883, ca secretar al „Junimei”, comentează, într-o şedinţă a ei, poemul „Mărul”, de Ion. cav. de Puşcariu (Budapesta, 1883), şi, altădată, vorbeşte despre „Luceafărul” lui Eminescu; cu un alt prilej, face o prelegere asupra elegiei lui A. Naum, analizând tendinţele literare ale acestuia şi vorbind şi despre elegia antică şi modernă[9].

*

Din Raportul Societăţii Academice „Junimea” asupra anilor administrativi 1908-1925[10], aflam că, în anul administrativ 1883-1884, preşedinte este ales George Popovici, unul dintre cei mai mari junimeni, numit de dl N. Iorga „cel mai interesant şi cinstit fost bucovinean şi junimean”.

*

Sub impulsul lui, Societatea bucovineană dă un ritm mai vioi acţiunii sale culturale[11], iar pe linia luptelor naţionale, face progrese mari. Preşedinte al „Junimei”, George Popovici se opune, şi cu succes, încercării guvernului austriac de a strămuta Universitatea din Cernăuţi la Brunn, în Moravia. Un tineret universitar, în inima Bucovinei, era şi un punct de sprijin al luptelor pentru păstrarea românismului în acel colţ de pământ din vechea ţară a lui Ştefan. „Puşi în curentul unei civilizaţiuni străine, scria George Popovici, în raportul său anual, avem o deosebită datorie morală, de a cultiva sentimentul naţional şi a întări legăturile ce ne leag de poporul nostru”[12].

*

Ca o recunoaştere a meritelor câştigate, în activitatea lui, de fost membru şi preşedinte al „Junimei”[13], aceasta avea să-l proclame, mulţi ani mai târziu, în şedinţa comitetului din 25 februarie 1893, „membru emerit”, iar în şedinţa sa generală, din 2/14 noiemvrie 1897, membru al ei de onoare.

*

„Priviţi aceasta – i se adresează „Junimea” – ca un mic semn de simpatie şi admiraţiune ce nutreşte tinerimea româna, concentrată sub drapelul „Junimei”, pentru neobositul zel şi iubirea cu care aţi lucrat, de atâţia ani, la fericirea poporului român, şi pentru interesul viu, pe care l-aţi manifestat, de atâtea ori, faţă de Societatea noastră…. Vă rugăm să păstraţi, şi în viitor, viul interes, ce l-aţi arătat, până acum, faţă de naţiunea şi, în special, de Societatea noastră, acordându-ne binevoitorul şi preţuitul d-voastră sprijin şi mai departe, ca să ajungem, „uniţi în cugete, uniţi în Dumnezeu”, la ţinta cea măreaţă, ce o urmăreşte Societatea noastră”[14].

*

Iniţiativele lui, în vremea cât era student universitar, pentru întemeierea de cabinete de lectură şi bănci populare, după sistemul „Reiffeisen”, şi pentru înviorarea vieţii sufleteşti a românilor bucovineni, sunt numeroase. În vremea aceasta, se aşează şi acţiunea lui pentru înfiinţarea internatului şcolarilor români la Cernauti.

Student la Universitatea cernăuţeană, el îşi îndeplineşte, totdeodată, şi îndatorirea serviciului militar.

*

În vara lui 1885, îl aflăm cătană în oastea imperială, la Stanislau, la manevre. Pentru biograful său, îşi are însemnătate acest moment, căci, pentru prima oară, George Popovici pleca din casa părintească şi se îndepărta de acea caldă atmosferă de familie, în care îşi puteau face mai greu ziuă înclinările către tristeţe şi descurajare, pe care vremea avea să le adâncească. „În starea mea de aici – scrie tatălui său, la 24 august 1885, de la Stanislau – departe de casă şi desfăcut de toate relaţiile familiare, m-a cuprins o jale…”[15].

Îl regăsim, apoi, la Cernăuţi, unde, la 24 iulie 1888, îşi capătă absolutoriul. Pleacă, în acelaşi an. la Innsbruck, de unde o boală grea îl îndepărtează vremelnic şi unde, după ce îşi regăsise, acasă, între ai săi, o stare de spirit pe care depărtarea i-o întuneca, re-pleacă, în primăvara lui 1890, pentru a urma, în semestrul de vară, studii de istoria Dreptului.

*

„Călătoria mea în Galiţia – scrie mamei lui, la 9 aprilie 1890, de la Innsbruck – nu pot spune că a fost plăcută. Am călătorit, cea mai mare parte, în societate de dame bătrâne, care erau toate foarte curioase şi mă omorau cu întrebări, dar care, totdeodată, erau şi foarte indignate că nu ştiu a vorbi leşeşte”.

Oraşul Cracovia nu l-a încântat: „defel nu-mi pare rău că nu m-am născut în Cracovia”.

*

Despre drumul, de aici, până la Viena, „nu am nici o idee, călătorind noaptea şi având straşnice visuri, până ce nu am dat de pricina lor. Un jidan gros, din Galiţia, care călătorea cu mine, şi-a fost pus, cu mare ticnă, capul său greu şi mintos tocmai pe stomacul meu…”. Dar Viena îl entuziasmează: „priveliştea ce mi-a oferit Viena a întrecut toate ce mi-am fost croit despre dânsa, în fantezia mea”. Drumul de la Salzburg, spre Innsbruck, cu „munţi înalţi, cu stânci, unele pleşuve, altele acoperite cu câte un castel în ruină sau cu o mănăstire, cu pâraie sălbatice, ce se revarsă zgomotos devale, cu tuneluri, cu lacuri întinse şi cu oraşe în stil vechi, m-au fermecat foarte mult… Dar începe a-mi fi dor de acasă, singur cum sunt la Innsbruck”, unde sosise în ziua de 21 martie 1890.

Este la Innsbruck.

*

Profesorii de acolo, Schiffner, Zallinger, John, Schuller, Nilles, Gegenbauer, „rămâneau uimiţi de cunoştinţele ce le avea studentul care nu părea capabil de atenţiune si sârguinţă. „Am fost bine primit de profesori – scrie el tatălui său, la 15 aprilie 1890. La vizita ce am făcut profesorului Zallinger, luându-ne de vorbă, cred că a cunoscut bine că nu sunt ignorant în cele ale istoriei de Drept, căci m-a concediat, pot zice, chiar respectuos”. Şi altădată, la 10 iulie acelaşi an, scrie tatălui său:

*

„Adesea m-am gândit, în singurătatea mea, la d-voastră şi la viaţa d-voastră, conştientă de scopul ei şi plină de activitate, şi am găsit în ea un îndemn pentru mine. Poate că voi izbuti şi eu să ajung aşa încât să nu fiu prea nevrednic. Am aflat, în cercurile profesorale de aici, o primire destul de prietenoasă. Profesorii mă consideră ca pe unul ce aspiră la o catedră universitară şi are sorţi să-şi împlinească aspiraţiile”.

*

Cum era judecat de profesorii de la Innsbruck ne mărturiseşte şi o scrisoare din 25 noiemvrie 1890, adresată preotului Eusebiu Popovici de profesorul John[16]:

*

„Dacă răspund abia astăzi ultimei d-voastre scrisori atât de amabile sau, mai bine zis, mulţumesc pentru ea, întârzierea se datoreşte faptului că mai voiam să discut temeinic, cu colegul meu Zallinger, ceea ce am putut face abia zilele acestea. Părerea lui este, în totul, cum o aşteptam. Şi Zallinger declară că în al d-voastră filius studiosus a cunoscut şi preţuit un tânăr şi nobil bărbat, cu aplicaţii serioase şi multă pricepere pentru munca ştiinţifică şi îi pare rău că tocmai în anul trecut a fost reţinut de treburi la Decanat şi altele tot atât de neplăcute, neputând să se consacre seminarului şi, în special, fiului d-voastră – aşa cum singur ar fi dorit şi cum o va face, cu siguranţă, în viitor. Dar pune condiţia ca, înainte de aceasta, să termine, la Cernăuţi, cu formalitatea riguroaselor, ca să se poată dedica nestingherit şi neîmpărţit muncii ştiinţifice, pentru care şi colegul Zallinger îi prevede cel mai bun horoscop. Recomand, deci, tânărului prieten să urmeze, cât mai curând, sfatul lui Zallinger. Având în vedere tot ce ştie şi ce poate, acest lucru nu-i va răpi timp prea mult; şi apoi va putea să lucreze, mai departe, sub conducerea şi siguranţa admirabilă a lui Zallinger. El nu mai e, aici, străin şi ar găsi, desigur, cele mai bune îndemnuri. Casa noastră modestă poate s-o privească, atunci, ca pe a sa”[17].

*

Dar, pe de o parte, acea trăsătură a caracterului său, pe care o moştenise, se pare, de la mamă, dărnicia mergând uneori până la risipă, pe de altă parte, zdruncinul unei dragoste, care, de pe atunci, se vestea tristă şi care, mai târziu, avea să se încheie tragic, aveau, încet, încet, să dea vieţii lui sufleteşti nota de melancolie a unui poem osianic.

*

La Innsbruck, în mijlocul colegilor săi, care, potrivit unei tradiţiuni studenţeşti germane, trăiau o viaţă voioasă şi exuberantă, în mijlocul avânturilor tinereşti ale celor de o vârstă cu dânsul, el îşi trăieşte viaţa singuratic şi retras, „ne-voind – cum însuşi scrie – să fac cunoştinţă cu colegii mei, care au apucături prea germane”[18]. Şi câţi dintre cei care, în viaţa studenţească, au ştiut ce sunt lipsurile, amăgindu-şi, uneori, foamea, alteori, frigul, deseori, pe amândouă, nu vor încerca sentimentul duioşiei, pe care l-am încercat cetind rândurile trimise, într-o zi, la 5 aprilie 1890, tatălui său, care îi vestise că-i va mări ajutorul lunar de acasă: „tată, atunci chiar şi gazeta o voi putea citi, o dată pe săptămână, Dumineca, după amiază”.

Dar starea lui sufletească se arată tot mai întunecată şi şovăielnică.

*

„Tată, nu pierdeţi încrederea în mine – scrie de la Innsbruck, în vara lui 1890 –  ştiu care este sursa rătăcirilor mele de până acum, dar vă rog să nu o mai amintiţi… Eu singur mi-am făcut judecata… Dar d-voastră trebuie să mai aveţi bucurii de pe urma mea… Mai fiţi, numai de astă dată, în stare de a uita şi ierta, dar nu cu milă, ci cu speranţă… Acum, sufletul meu se tânguieşte de a fi izbăvit de umilinţă… Exista în mine o putere dornică de bine… Eu voi găsi, din nou, drumul ce duce la d-voastră şi la mărinimia d-voastră… Că mama mă iubeşte foarte mult şi mă iartă o ştiu. Doamne, cât sunt de rău de a o fi răsplătit astfel! Dar ştiu că ea mai are speranţa că voi reuşi, prin muncă, să ies din această stare: şi în această privinţă are dreptate… Mai acordaţi-mi, încă numai o dată, încrederea d-voastră şi apropiaţi-mă de sfinţenia d-voastră sufletească”.

*

Şi, altădată, tot în vara lui 1890, scrie:

„Trebuie să devin un fiu aşa cum îl meriţi, şi aceasta, cu atât mai mult că o pot şi că, deşi voi fi greşit vreodată, am dorit-o întotdeauna, în inima mea. Tată, cum stau, aşa singuratic şi spovedindu-mă ţie, îmi pare că devin, din nou, copilul ce am fost cândva, acum câţiva ani, pe care îl conduceai de mână. Condu-mă şi acum, nu mă mai lăsa, eu vroind ca, mai întâi, să te urmez şi, apoi, să-ţi fiu sprijin”.

*

Scrisorile se succed, în aceeaşi notă de tristeţe şi de dezorientare.

„O, iubite tată – scrie de la Innsbruck, în iulie, acelaşi an – cât de slab sunt eu şi de enervat. Dna cuget la mine şi la d-voastră, îmi vin fiorii de plâns, ca la un nebun şi la un copil… Citiţi epistola alăturată şi judecaţi în ce chin mă aflu… Cele mai straşnice idei îmi săgeată prin cap şi cele mai eterogene şi mai contrarii simţăminte îmi sfâşie şi încruntă inima. Credeţi-mă, tată, că, de când – şi sunt, acum, 4 ani –  am pus piciorul pe pragul acelei case afurisite, nici un gând mângâios şi senin nu am avut. Acum, în cele din urmă zile de iulie, aflu disperate lucruri, ce se petrec prin Sadova şi Dorna … Vă spun că, atunci, am fost gata la orice. Ca un ieşit din minte am alergat prin pădure şi de-a lungul Innului… O, iubite tată, d-voastră aveţi o viaţă sfântă. Nu aţi simţit, nicicând, acea straşnică disperare… Nu ştiu, în mine sunt două suflete. Unul, ce mă împinge la disperare, şi altul, iar setos de a fi în armonie cu ceea ce e moral. Daţi-mi un sfat, ce să fac”.

*

Sclipiri de optimism, avânturi încrezătoare, încordări de voinţă. Apoi, sumbre presimţiri, descurajări, resemnări în voia sorţii.

***

 Se întoarce la Cernăuţi.

Un scurt răstimp de silinţe, pentru a se regăsi pe sine. Apoi, se aşează pe linia activităţii încrezătoare.

Îşi ia, la 18 iunie 1894, doctoratul juridic[19]. Diploma, semnată de Dr. Skedl, decan, Dr. Schuller von Libloy, promotor, Dr. Friedrich von Kleinwaechter, rector, mărturiseşte că şi-a trecut doctoratul în chip strălucit – greşeală iniţială, pe atunci, pentru cineva care, ca dânsul, se pregătea pentru carieră universitară. Nu stia că drumul către poarta Universităţii avea să se închidă celui care aducea, odată cu deplina stăpânire a ştiinţei sale, o minte cuprinzătoare şi o fire dreaptă.

***

 Dar tânărul nostru învăţat, care, ceasuri de-a rândul, ar fi stat ţintuit cu ochii căutători de dezlegări asupra unui hrisov voievodal, pentru a-i statornici autenticitatea sau pentru a desprinde, din şirurile lui, vreun strop de lumină, se simţea mânat şi de alte doruri, şi spre alte zări. Şi iată că drumul politicei i se deschide.

Avea să-l duca departe acest drum al politicei, drum cu repezi suişuri, de unde el, fecior de preot bucovinean, putea să cuprindă nevoile neamului său necăjit, din ţara de sus a lui Ştefan, ba, la un moment dat, prin 1900, nevoile întregului neam românesc din împărăţia austro-maghiară. Avea să-l ducă departe acest drum, cu repezi suişuri, dar şi cu nu mai încete coborâşuri, de unde, curând, doar amintirea lui avea să se mai ridice pe plaiurile Bucovinei.

*

„Vorbea ţăranilor în graiul lor, ca un învăţat frate mai mare; i-a unit aşa de mult în suflet cu dânsul, încât la Putna, deunăzi (prin 1904), cu prilejul slăvirii amintirii lui Ştefan cel Mare, unde venea, acum, numai ca un oaspe al serbărilor pentru Ştefan, ţăranii, adunaţi în preajma mormântului sfânt, purtau, pe pieptul lor, chipul deputatului de odinioară, pe care nu-l uitaseră şi pe care, acum, îl vor fi plângând ca pe un binefăcător şi un cosângean, în căsuţele lor, din muntele Câmpulungului”[20].

*

Din nevoile lor îşi făcuse crezul politic. Bibliotecile şi cooperativele săteşti, editarea unei foi pentru ţărani, petrecerile populare şi şezătorile culturale, urmare a activităţii similare din vremea studenţiei sale, aveau să ajute la crearea acelui curent democrat, care a înviorat şi susţinut, mult timp, viaţa politică a Bucovinei şi care avea să imprime acestei politici un sens mai dârz naţional. „De multe ori am trecut – spunea într-o conferinţă, rostită cu prilejul întemeierii unei case de cetire, „Lumina”, în comuna Clocucica[21] – prin uliţele umbrite de pomete şi în multe case am intrat, şi cu drag m-am petrecut. Mi-au plăcut, întotdeauna, oamenii de aici, cu felul lor harnic şi cinstit. Întotdeauna, m-a tras inima la ei…”. Întemeind, aici, ca şi în atâtea alte părţi, case de lectură, care „ne luminează mintea şi inima şi trezesc în noi dorul şi iubirea de naţia noastră românească şi de limba ei dulce şi frumoasă”, George Popovici urmăreşte apropierea sufletelor, într-o „frăţie adevărată”, în spiritul căreia naţia românească va ajunge „să nu mai fie izgonită de la vatra ei…”.

*

Se anunţau alegeri pentru Parlamentul imperial. George Popovici, care, în primele zile ale anului 1897, plecase la Viena, Innsbruck şi Berlin, într-o călătorie de studii, se întoarce la Cernăuţi, pentru a lua activ parte la lupta electorală.

„Comitetul central electoral al Rommânilor din Bucovina”, ţinând seamă de hotărârile de principiu, luate odinioară, în „memorabila zi de 7 martie 1892”, când reprezentanţii românilor bucovineni au stabilit temeiurile acţiunii lor politice şi care hotărâri fuseseră „observate, până acum, de tot românul cu sfinţenie”, proclamă candidat „pentru Senatul imperial, în noua curie a V-a, şi anume pentru partea sudică a ţării, cu ţinuturile Storojineţul, Siretele, Rădăuţii, Suceava, Gura Humorului şi Câmpulungul, împreună cu oraşele numitelor districte, pe Dr. George Popovici”.

*

Candidatura lui George Popovici a stârnit o vie mişcare de simpatie şi de încredere, în rândurile româneşti. „Sprijinitor foarte sigur al intereselor generale ale ţăranilor”, „înfocat naţionalist de primă ordine”, cum este înfăţişat de presa bucovineană, George Popovici se putea socoti cu toţi sorţii izbânzii.

Fireşte, nu au lipsit uneltirile împotriva lui. Un contracandidat de circumstanţă, Pruncul, a încercat o diversiune.

*

În ziua de 4 martie 1897, George Popovici a fost ales, cu o covârşitoare majoritate de voturi, 597 din 625, în Parlamentul imperial. „Rezultatul acestor alegeri – scrie „Gazeta Bucovinei” – a documentat că poporul român a început a înţelege misiunea şi drepturile sale politice şi ştie ţinea disciplina”.

Alegerea noului deputat a avut mare răsunet şi a provocat mult entuziasm în poporul bucovinean. Până şi în stihurile populare, în chiuiturile care se cântau la ospeţe şi la petreceri, se regăseşte amintirea acestei bucurii a ţăranilor români din Bucovina.

*

Odată ajuns în Parlamentul de la Viena, George Popovici desfăşoară o activitate care, într-un spirit de intransigent naţionalism, cuprinde toate nevoile neamului românesc din ţara lui bucovineană. Şi multe, şi felurite sunt aceste nevoi, care găsesc apărare şi sprijin în „voinicul nostru deputat”, cum îl numeşte „Deşteptarea”.

Pământurile „gospodarilor de la ţară”, ameninţate să treacă în mâinile hrăpăreţe ale cămătarilor, află iniţiativa lui George Popovici, în Parlamentul vienez, unde cere ca împărăţia să le dea o lege de apărare.

*

Un gimnaziu românesc în Cernăuţi – este revendicarea pe care George Popovici o înfăţişează, la Viena, aşa de stăruitor, încât „capul şi prezidentul miniştrilor, dl conte Badeny, le-au juruit că va da poruncă să se facă”.

Pentru întemeierea unei Curţi de Apel, în capitala Bucovinei, „ca, de acum, înainte, sub aceasta Curte să stea judecătoriile din Bucovina, şi nu sub Curtea de Apel din Lwow, ca până acuma”, George Popovici supune Camerei imperiale de la Viena – vesteşte „Patria”, din 14 octomvrie 1897 – o propunere, căreia îi urmează o a doua, privitoare la „utravisarea pedagogiului din Cernăuţi în o secţie română şi una ruteană”.

*

În aceeaşi epocă, are loc şi „Adunarea ţăranilor”, la Viena, în ziua de 14 noiemvrie 1897, la care –  scrie „Deşteptarea” – „de la noi, românii din Bucovina, a fost de faţă şi dl deputat dr. George Popovici, împuternicit fiind de aproape o sută de sate de-ale noastre, româneşti, ca să le fie om de încredere… În comitetul ce avea să conducă adunarea a fost ales şi dl George Popovici… pentru că, cum am zis, în omul străin nu este bine o aşa încredere oarbă. Afară de aceea, pentru că nevoile şi durerile ţăranului nostru nu sunt întocmai aceleaşi ca şi ale ţăranilor din alte părţi. Dl dr. George Popovici, din capul locului, a zis aşa către adunare: „Eu, alesul ţăranilor români din Bucovina, împuternicit ca să fiu de faţă la această adunare, sunt pus de ţăranii români să iau bine seama ce va pune adunarea la cale. Ţăranii noştri si eu, alesul lor, nu ne putem lega a ţine, cu orice preţ, la cele ce veţi decide, că pot fi bune, dar pot fi şi rele. Puneţi la cale, după cum chibzuiţi voi. Ţăranii români din Bucovina vor face adunări şi vom chibzui, apoi, asupra acelor lucruri, pe care le decideţi. Vom alege, din ele, acele care ne pot folosi şi de bine ne vor fi”.

*

Scriind despre „isprăvile deputaţilor români la Viena”, ziarele ne încredinţează că „George Popovici e cel ce arată revendicările şi nevoile noastre. Doar câteva revendicări i-au fost refuzate şi, atunci, George Popovici pleacă la Cernăuţi şi se adună comitetul „Concordiei”, deputaţii din dieta ţării şi cei din Sfatul împărătesc, la sesie mare. Şi George Popovici le-a spus, din fir, în păr, toate vorbele lui cu miniştrii; şi căpeteniile noastre la un loc au hotărât, la 2/14 septembrie, ca deputaţii români din Sfatul împărătesc să facă legătura cu miniştrii, măcar că ei nu au juruit că vor împlini toate cererile româneşti”.

*

Şi ziarul românesc „Deşteptarea”, nr. 22, din 15/27 noiemvrie 1897, adaogă că George Popovici vesteşte că se întoarce în Bucovina, spre a face adunări ţărăneşti:

„Şi încă va cere sfaturi, şi va da sfaturi, aşa precum se cuvine să facă alesul ţăranilor noştri, căci numai aşa se cunosc bine nevoile care bântuie pe ţăranii noştri şi se pot alege leacurile…  Şi o spunem pe faţă că tare ne-a bucurat când ne-a venit vestea că alesul ţăranilor noştri, dl dr. George Popovici, atât de înţelept s-a purtat, spre binele ţăranilor noştri, şi tare bine ne pare că are de gând să vie, în luna lui decembrie, să stea la sfat cu ţăranii noştri”.

*

Tot în Parlamentul imperial de la Viena, George Popovici, în şedinţa a V-a, de la 29 martie 1898, „cere respectarea intereselor populaţiei rurale, la arendarea pământurilor aparţinând fondului bisericesc greco-oriental din Bucovina”. Propunerea aceasta – scrie „Deşteptarea” – a fost subscrisă de tare mulţi deputaţi şi nădăjduim că ea s-a şi primi”.

Într-adevăr, „Desteptarea” avea să aducă, peste câteva zile, confirmarea reuşitei demersurilor lui George Popovici, în aceast chestiune.

*

Activitatea, desfăşurată în Parlamentul de la Viena, chezăşuia, încă şi mai mult, izbânda lui, în alegerile pentru Dieta provincială a „Ducatului Bucovinei”, care urmau a se face în cursul anului 1898. „Comitetul central românesc”, în vederea acestor alegeri, face, printr-un manifest, apel la „iubirea de Neam” a alegătorilor, pentru a nu vota alt nume „decât al iubitului nostru dr. George Popovici… Cauza e mare şi sfântă. Pentru Dumnezeu, faceţi ce puteţi, să n-o pierdem!”.

*

Deşi sprijinit pe întreaga lui activitate, din Parlamentul imperial de la Viena, şi cu mulţi sorţi de izbândă, în alegerile ce se vesteau, el întreprinde o vie acţiune de propagandă pentru strângerea rândurilor româneşti. „Adunările lui cu ţăranii băştinaşi ai ţării – scrie „Tribuna”, la „Ştiri din Bucovina” – sunt momente înălţătoare. Suntem mândri, ştiind un suflet aşa de bărbat în mijlocul fraţilor bucovineni, înconjurat de iubirea şi însufleţirea celui mai însemnat element: ţăranul român… Cuvântul doctorului George Popovici, cald şi viguros, a fost de un românism tineresc şi răpitor”.

*

Şi „Deşteptarea”, nr. 3, din 1/13 februarie 1898, anunţa o adunare populară a doctorului George Popovici, în Câmpulung, când va vorbi despre reorganizarea românilor bucovineni, pentru ca să fim orânduiţi noi în o oaste neînvinsă”.

Despre adunarea din Rădăuţi, din 25 februarie 1898, „Desteptarea” face o dare de seamă, din care desprindem şi câte ceva din ce a vorbit George Popovici:

*

„Noi iubim, cu înfocare, această brazdă de pământ, sub care dorm strămoşii. Pentru noi, însă, Bucovina azi nu mai e o grădină. E un câmp pustiit, de mohor, pe care trăim greu. Poporul român trebuie să arate curaj şi tărie… Să lupte, deci, voiniceşte, fiecare la locul unde e pus, pentru drepturile noastre… De acum, nu ne mai lăsăm înfricaţi, ci ca români să trudim şi ca români să ne luptăm… Trebuie să căpătăm şcoli româneşti, trebuie să vorbească cu toţii româneşte, pentru că suntem în ţara noastră”.

*

George Popovici este ales.

Ca şi după alegerea sa în Parlamentul vienez, numeroase sunt, şi acum, dovezile de simpatie, care-i sosesc din lumea românească. „Societatea Academică Român” „Junimea” scrie, la 26 martie 1898:

*

„Repurtarea victoriei glorioase a sacrei cauze naţionale, asupra uneltirilor duşmănoase ale inamicilor seculari ai românilor bucovineni entuziasmează fiecare suflare românească. Cu atât mai mare a fost entuziasmul tinerimii române, adunate sub drapelul „Junimei”, care trimite, astfel, urările sale sincere prea zelosului său membru onorar, cu ocaziunea alegerii sale ca reprezentant al românilor în Dietă. Suntem convinşi de zelul şi iubirea d-voastră faţă de popor şi nutrim speranţa neclintită în pieptul nostru că alegerea d-voastră ca deputat va inaugura o eră mai fericită în politica noastră naţională”.

*

V A   U R M A

*



[1] Convorbiri Literare, nr. 2, 1 mai 1885

[2] Ibidem, nr. 12/1885

[3] 11/12 iulie 1905

[4] Depeşe adresate familiei, unui prieten şi poliţiei din Bucureşti, scrise în limba germană şi vestind moartea. Publicate în: Leca Morariu, Ce a fost odată. Din trecutul Bucovinei, ed. II-a, Bucureşti, 1926, pp. 87-89.

[5] Nicolae Iorga, Oameni cari au fost, Vălenii de Munte, 1911, p. 136

[6] Am aflat de existenţa unui exemplar, în posesiunea domnului profesor Victor Olinescu, de la Cernăuţi. Această revistă şcolărească nu a fost tipărită. Circula în copii litografiate.

[7] A promovat clasele V şi VI, fiind clasificat al 4-lea; clasa VII-a a promovat-o clasificându-se al 7-lea; iar în cl. VIII-a s-a clasificat al 6-lea.

[8] Ms. Academiei Române Nr. 5262.

[9] Albumul Mare al Soc. Acad. Rom. Junimea, Nr. 133.

[10] Cernăuţi, 1926

[11] O adunare generală, o întrunire generală extraordinară, 8 şedinţe plenare ordinare, 15 şedinţe ale comitetului, mai multe întruniri sociale, numeroase şezători, organizate pentru a atrage atenţiunea asupra creaţiunilor literare româneşti şi pentru a stârni interesul în jurul cercetărilor privitoare la literatura şi istoria Românilor. Albumul Mare al Soc. Acad. Rom. „Junimea”.

[12] Raportul Soc. Acad. Rom. „Junimea”, din Cernăuţi, asupra anilor administrativi 1908/9-1925/26 (Cernauti 1926).

[13] În 1884-1885, face parte din delegaţia celor 4, care avea să organizeze festivalul decenal, din 4 Octornvrie 1885, al „Arboreasei”. În 1885/886, semestrul al doilea, este preşedinte al comisiunii literare. Rosteşte

cuvântarea de deschidere, la „corners”. La 29 iunie 1887, este ales în comisiunea pentru coment”. Mai târziu, în 1892, aves să fie chemat a face parte din Comisia pentru regulament.

[14] Adresa Nr. 8, din 7 noiemvrie 1897, a Soc. Acad. Rom. „Junimea”, Cernăuţi, în Albumul Mare din Biblioteca Junirnei şi în Ms. Acad. Rom., Nr. 5262, p. 98.

[15] Din scrisorile pe care mi le-a încredinţat prietenul şi colegul meu Eusebiu Popovici, deputatul bucovinean, dispărut, de curând, în împrejurări tragice.

[16] Ms. Acad. Rom., Nr. 5262.

[17] Dintr-o scrisoare către mama, din 5 aprilie 1890, trimisă de la Innsbruck, aflăm că acesta era şi gândul lui: până la 1 iulie, să termine „rigurosul istoric”, întărindu-se şi în limba latină, şi în germana medievală, iar până la 10 ianuarie 1891, să termine şi „rigurosul judeţial”, şi până la 10 aprilie 1891, „rigurosul politic”.

[18] Scrisoare din 22 aprilie 1890 (din scrisorile încredinţate mie).

[19] Este al 278-lea doctor, promovat de Universitatea din Cernăuţi.

[20] N. Iorga, O lacrimă pentru George Popovici, în Semănătorul, IV, Nr. 3, 24 iulie 1905.

[21] Ms. Acad. Rorn. 5262 f. 170, scris de mâna lui G. Popovici.


Comments are closed