Un Aron Pumnul al Moldovei: Vasile Fabian (I) | Dragusanul.ro

Un Aron Pumnul al Moldovei: Vasile Fabian (I)

Iasi 1840 CLA 1909 p 116

*

Cum îmi propusesem să caut informaţii, prin presa veche, despre sărbătorile pascale la români, începusem cu „Foae pentru Minte, Inimă şi Literatură”, a lui Gheorghe Bariţ, şi m-am poticnit într-un poem despre Moldova anului 1821, scris în 1821, de un oarecare V. Fabian. Poemul începe cu „S-a întors maşina lumii, s-a întors cu capu-n jos”, vers care îmi era vag cunoscut, şi se termină cu „Vom dezbrăca şi veşmântul veacului nenorocit”, iar pe îndelungul lui parcurs, un amestec ciudat de scânteieri geniale şi de naivităţi retorice specifice acelor vremuri, proiectate când într-un plan cosmogonic inteligent elaborat, când într-o istorie lipsită de istoricitate şi care seamănă cumplit cu prezentul neamului nostru, mi-a atras atenţia până la a-mi dori, ca şi George Bariţ, în 1839, să aflu „mai multe amănunte din viaţa acestui bărbat vrednic[1]” şi care mă surprinsese cu o erudiţie, dibaci criptată în discursul liric, cum rar se mai întâlneşte în ziua de azi.

*

Vrând să aflu mai multe, am apelat la monografia lui Eugen Lovinescu despre Gheorghe Asachi, şi l-am întâlnit pe Vasile Fabian (31.12.1795, Ruşii Bârgăului – 07.04.1836, Iaşi), în acele pagini, adus, în 1820, din Transilvania, de către Gheorghe Asachi, referendarul şcolilor din Moldova, la Seminarul de la Socola, împreună cu Vasile Pop, Ion Manfi şi Ion Costea[2]. Lovinescu dă ca dată a naşterii 13 decembrie 1773[3], dar informaţia e greşită, Vasile Bob, care şi-a tradus numele Bob în latină (fabia), devenind Fabian, fiind născut în 31 decembrie 1795, deci cu 22 de ani mai târziu decât în informaţia marelui critic fălticenean. Dar, plecând de la Eugen Lovinescu, unde găsisem capătul de fir, am revenit la „Foaea” lui Bariţ, unde am descoperit un Aron Pumnul al Moldovei, o piatră de temelie a culturii naţionale, dar despre care se ştie puţin sau chiar nimic.

*

Fără Vasile Bob (Fabian – în adaptare latină), Moldova şi, prin ea, spiritualitatea românească ar fi avut mult de pierdut. Ce şi cât anume, veţi afla, împreună cu mine, pe parcursul a trei episoade, stabilite de Bariţ, plus episodul din 1839, datorat cărturarului bisericesc Scriban, de loc din Burdujeni.

*

Din biografia sau viaţa răposatului Paharnic Vasile Fabian sau Bob[4]. Domnule redactor! / Însemnarea care ai făcut în Foaia dumitale pentru Minte, Inimă şi Literatură din anul 1839, No. 13, la versurile răposatului Fabian, despre starea Moldovei, la anul 1821, în care scrii că ţi-ar face mare bucurie, când ţi-ar trimite cineva şi mai multe însemnări din viaţa acestui vrednic bărbat, m-a îndemnat şi pe mine a cerceta, a ispiti şi a însemna orice aş putea şti despre faptele acestui patriot, care, în floarea bărbăţiei, spre cea mai mare pagubă a literaturii naţionale, s-a mutat la cele veşnice. Aşadar, nu numai de la con-şcolarii şi convieţuitorii răposatului am cercetat despre cursul vieţii şi faptelor lui, dar, călătorind, în anul trecut (1839 – n. n.), la Rodna, în care părţi se află şi locul naşterii aceluiaşi, m-am rugat de domnul I. Marian, vicarul Rodnei şi director Şcolilor Naţionale Milităreşti din Năsăud, sub a cărui direcţie se află şi locul naşterii şi creşterii răposatului, ca să cerceteze şi să însemneze toate, cu amăruntul, orice ţine de viaţa acestuia. Acest bărbat, ca un deosebit cinstitor al literaturilor şi însuşi străduitor şi primitor al literaturii naţionale, prin o cinstită scrisoare a sa, din 20 decembrie 1839, despre toate care le-a aflat, prieteneşte m-a înştiinţat.

*

Din acele care însumi am ştiut şi din care mai târziu am aflat, precum şi din acelea pe care le scrie domnul vicar, ies multe la iveală, care dau o deosebită lumină vieţii răposatului; nici că vor fi de prisos; că batăr că domnul Pitarul Popesc Scriban, în Foaia dumitale din anul trecut, No. 20, multe a însemnat despre viaţa lui, totuşi dinspre o parte, fiindcă acelea mai cu seamă se ţin de petrecerea lui în Moldova, iară dinspre altă, pentru că acelea ce scrie despre anul şi locul naşterii sunt foarte greşite, însă greşeli care domnului biograf nu i se pot imputa; ba eu, dinspre partea mea, nu pot destul a-i lăuda acea inimă mulţămitoare, care a arătat către profesorul său, şi deosebit a-i mulţumi că mi-a dat prilej spre a însemna şi eu ceva despre acest bărbat patriot, pe care eu, pentru multele şi nobilele sale virtuţi, nu numai l-am cinstit, dar l-am şi iubit, şi cu care, până la sfârşitul vieţii, în oarecare comerţie literară am stătut.

*

Din însemnările mele şi cele ale domnului vicar Marian, acestea următoare ies la lumină:

Răposatul Fabian s-a născut în 31 decembrie 1795[5], într-un sat milităresc (referire la statutul de „grăniceri năsăudeni”, pe care îl aveau locuitorii – n. n.), cu numele Ruşii Bârgăului, care se află între oraşul Bistriţa şi hotarele Bucovinei, şi se ţine de al II-lea Regiment de Graniţă Românesc, al cărui ştab se află în Năsăud; aşadar, Fabian al nostru s-a născut ca soldat.

*

Moşul lui, dinspre partea tatălui său, a fost preotul Toader Răul (aşadar, din familia Răeştilor); acest preot Toader a avut patru feciori: pe Ioan, preot în sat, pe Pavel[6], pe Maftei, pe Petru, amândoi căprari în Regiment, şi cel de pe urmă tată răposatului. Muma lui a fost Anisia, fiica preotului Toader Bob[7], nemeş de Kapolnok-Mănăştur, paroh în satul milităresc Maier şi văr primar cu Episcopul Făgăraşului I. Bob. Preotul Toader Bob, neavând feciori, îndată, la botez, primi pe răposatul spre fiu al său, cu care adopţie a primit şi porecla de Bob. Cu această şi sub această poreclă a fost până la sfârşitul cursului învăţătorilor şi a trecerii lui în Moldova.

*

În vârstă de zece ani, adică la anul 1805, l-a dat moşul său, preotul Toader Bob, la şcoala românească, în satul Maier, unde era preot. La anul 1807, la şcoala militărească, în Năsăud, iar la anul 1810, l-a dus la Gimnaziul din Blaj. Strălucind, aici, întru o mulţime de şcolari, atât cu cuviincioasa purtare, cât şi cu înălţimea minţii şi cu deosebitul său geniu, unchiul său, Episcopul Bob, în anul 1814, îl dărui cu o fundaţie în Cluj, în convictul tinerimii nemeşeşti, lângă Academia de acolo. Aici învăţă Filosofia şi legile, fiind pretutindeni fruntea şcolarilor.

*

În anul cursului de pe urmă (precum adeseori se întâmplă în cruda tinerime), fu vinovăţit, cu mai mulţi alţii, despre o faptă care era împotriva legilor academiceşti, din care pricină fu, una cu consorţii săi, judecat spre o pedeapsă trupească; însă nobila semeţie a acestui tânăr nu putu a suferi această defăimare, fiind din lăuntru învins, atât despre aceea cum a învăţat, cât şi despre aceea în ce cinste şi vază stă el înaintea tinerimii scolasticeşti şi a toată profesorimea de acolo; pentru aceea, a mai vrut a părăsi Academia, decât a se supune la o pedeapsă aşa urâtă, care putea să-i păteze toată cinstea, ce o câştigase până aicea.

*

Destul, tânărul nostru părăsi Academia; încă, prin aceasta, pierdu şi fundaţia din convict, şi graţia în care se afla la unchiul său, Episcopul Bob. Hinc omnis origo malorum (de la început, anul se arătă rău – n. n.). Din acest ceas s-au născut o mulţime de greutăţi, cu care a avut a se lupta.

*

Din Cluj, s-a dus la Ungaria, la Oradea-Mare, despre o parte ca să isprăvească, în Academia de acolo, cursul legilor, care, în Cluj, încă nu-l isprăvise, iar despre altă parte, că doar ar putea căpăta ceva ajutor de la Samuil Vulcan, Episcopul românesc de acolo, spre a merge la Viena, pentru învăţătura legilor milităreşti, fiindu-i scopul a se face auditor în Regiment; însă nici aici nu putu câştiga aceea ce dorea; pentru care fu silit a se întoarce, iarăşi, la locul naşterii şi a cerca ca doară l-ar primi în cancelaria Auditoriatului Regimentului, în Năsăud, însă în zadar, pretutindeni sunt uşile închise.

*

Întru aşa fel de strâmtorări, fu silit, iarăşi, a merge la Blaj, la unchiul său, Episcopul Bob, rugându-l ca să-i dea vreo slujbă în moşiile episcopeşti; însă Episcopul nu-i dădu, despre o parte pentru că tânărul nepot nu vru a primi statutul preoţesc, spre care îl îndemna unchiul, iară despre altă parte, că era supărat pe el pentru fapta de la Cluj. Nec dum etiam causae irarum… Exciderant animo; manet alta mente repostum  (Deşi nu provoacă senzaţie de rău… alunecă sufletul; adânc în rămăşiţele lui minte – n. n.)[8].

*

În această vreme, şi-a mutat numele Bob (faba) în Fabian, doar din pricină că sub acest nume, Bob, Regimentul îl silea să intre sub arme, ca unul care era născut soldat şi, ce-i mai mult, trebuia să intre ca soldat de rând, până i-ar veni rândul şi norocirea a se face ofiţer; însă mintea lui era, acum, mai împodobită prin frumoasele ştiinţe şi inima mai poleită decât să slujească el ca un soldat de rând – şi lui îi mai plăcea a sluji sub blândele arme ale Minervei, decât sub crudul şi sângerosul coif şi pavăză a lui Marte; al doilea, pentru că acel nume strălucit, Bob, întru acele triste stări îi era numai spre greutate, iar lângă aceasta vroia a urma un plan de viaţă, a trăi cât va putea mai neştiut[9].

*

Când ajunseseră greutăţile acestui tânăr la cea mai înaltă culme şi nu mai era alt mijloc decât, sub un nume străin, să-şi părăsească patria şi pe toţi cei iubiţi, şi să se lase încotro îl vor duce valurile nenorocirii, atunci providenţa dumnezeiască se ivi, în toată slava şi puterea ei, şi nu lăsă ca această lumină să se ascundă sub pat, ci făcu ca să se pună pe masă şi în sfeşnic, şi să lumineze întru întuneric (va urma).

 *

 


[1] Foae pentru minte, inimă şi literatură, nr. 13 şi 14, duminică 26 martie 1839, pp. 97, 98 şi duminică 2 aprilie 1839, pp. 105, 106

[2] Lovinescu, Eugen, Gh. Asachi / Viaţa şi opera sa, Editura Casei Şcoalelor, 1927, p. 37

[3] Lovinescu, Eugen, Gh. Asachi / Viaţa şi opera sa, Editura Casei Şcoalelor, 1927, p. 61

[4] Foae pentru minte, inimă şi literatură, nr. 31, 28 iulie 1840, pp. 242-245

[5] Dacă a murit răposatul în anul 1836, în 7 april, aşa a fost în vârstă de 40 de ani, 3 luni şi 7 zile – n. Foaea.

[6] În anul 1796, a fost stegar şi s-a rănit în bătălia care s-a întâmplat la 15, 16, 17 noiembrie acelaşi an, lângă Areda Veneţiei, împotriva lui Napoleon, şi fu, pentru vitejia ce a arătat în paza unui pod, deosebit lăudat (Poëmation de Secunda Legione Valachica, Magno-Varadini, 1830, p. 68).

[7] Din această familie au fost Daniil Bob, care, în anul 1788, ca strajmeşter, pentru vitejia ce a arătat asupra turcilor, lângă Cetatea Giurgiu, în Ţara Românească, fu dăruit cu monedă de aur. Tot din această familie a fost şi Nikodem Bob, locotenentul, care, în bătălia mai sus numită, de lângă Vereda Veneţiei, fu rănit (Poëmation de Secunda Legione Valachica, Magno-Varadini, 1830, pp. 57-68).

[8] Epistola domnului vicar Marian aşa urmează:

La dorirea domniei tale de a şti, de la Mine, descrierea tragerii şi a vieţii lui Vasile Fabian, mă silesc, cu atât mai voios a face destul, cu cât dânsul mi-a fost con-şcolar în Năsăud şi în Blaj, şi acum am căpătat, şi de la satele în care s-a născut şi crescut, extractul Protocoalelor şi spunerile neamurilor, după care el s-a născut în 31 decembrie 1795, în satul militar Rusu Bârgăului, din tată Petru Reu şi mamă Anisia Toader Bob, pe lege căsătoriţi.

Ambele, familii de frunte în acest ţinut; căci preotul Toader, tatăl Petrii Reu, a avut întâiul fecior pe Ion, preot în sat; al doilea, pe Pavel, răposatul căpitan, aici, în Regimentul al II-lea Român; al treilea, pe Maftei şi al patrulea pe Petru, ambii foşti căprari, iar despre mamă-sa, Anisia, ea se trage din familia Bob-iană, adică Anisia a fost fiica preotului Toader Bob, k. m. paroh în Maeru şi văr primar răposatului Episcop Bob.

Preotul Toader Bob, neavând feciori, după legile române în districtul Rodnei, până astăzi ţinute, şi de Înalţii Împăraţi ai Austriei cruţate, îndată, la botez, a adoptat pe nepotul său Vasile, spre fiul său, prin care aesta a căpătat numele Bob, şi o mare moşie (adică case, grădini şi pământuri, pe care acum, în 1839, a rămas femeii altui nepot al preotului Toader ca moşnean sau adoptat, oameni de tot străini).

Vasile fu dat, în anul 1805, la şcoala română, în satul Maier; la anul 1807, la şcoala nemţească normală, în Năsăud, şi la anul 1810, fu dus la Gimnaziu, în Blaj. Pretutindeni, cel dintâi eminent fiind, răposatul Episcop Bob, în anul 1814, l-a dăruit cu o fundaţie în convict, în Cluj, unde tot între eminenţii cei dintâi numărându-se, a învăţat filosofie şi jus (Dreptul – n. n.). Acolo s-a mutat numele de Bob în Fabian, latinesc, nu ştiu din ce cauză.

După aceea, necăpătând, aici, aplecare la cancelaria audirorială, care şi-a fost poftit-o, a cercat la Episcopul Bob ceva diregătorie Dominală, care, însă, pentru că n-a voit a cuprinde statutul preoţesc, nu i s-a făgăduit; deci, a trecut în Moldova, de unde, apoi, câştigându-şi, cu hărnicia sa, diregătoria publică, a înştiinţat neamurile şi Regimentul despre aflarea şi starea sa. Ce a făcut acolo mai mult nu se ştie pe aici, fără după aici înştiinţarea de moarte, în 8 aprile 1836. A răposat la Iaşi şi, la înmormântarea lui, unul dintre elevi a făcut cuvenita cuvântare, care cumnatul său Ioan Hoste, de aici, atunci strajmeşterul la Austriana Agenţie în Iaşi mi-a dat-o spre citire, însă acum nici unul nu o avem.

Acestea sunt de el pe aici ştiute şi eu, încă aşa scrise, le împărţesc. Singuratecele lui talente fireşti străluceau, în pruncie, între con-şcolarii săi, starea ambelor familii, Reu şi Bob, cu averi şi cu bărbaţi în diregătorii de frunte înfrumuseţate, da pruncului, şi prin acestea, el sieşi o isteţime şi un preţ înalt, pe care el, cu o purtare plină de omenie şi prietenoasă, încă-l mai mărea, văzându-se de toţi, şi aici, şi în Blaj, iubit, şi de răposatul Epscop foarte plăcut, care plăcere şi-a tăinuit-o şi-n Cluj, până la sfârşit.

Aceasta i-a dat, apoi, o statornicie şi încredere în sine însuşi care l-au căşunat, neaşteptând ajutor de la neamuri, a trăi după gândurile şi princpiile sale, din puterea sa. Aceste proprietăţi, văzându-se în locuri şi între oameni de tot străini, cu atâta s-au mărit, cu cât mai des le-a întrebuinţat; deci, către coapta vârstă, a trebuit să fie bărbat cu inimă nu de mijloc trecută prin probă de foc. / Năsăud, în 20 decembrie 1839 / gata de servit / Jon Marian / Vicar Rodnei.

[9] „Pentru mine s-au sfârşit, acuma, toate – aşa scrie, din Iaşi, în 23 martie 1824 –, împrejurările m-au silit a urma un plan de viaţă, în care să trăiesc cât voi putea mai neştiut de nime, din pricina aceasta am lăsat şi eu numele Bobului, care, în pribegirile mele, îmi era numai o belea pe cap, că, în loc să-mi ajute ceva, îmi făcea mai multă stinghereală şi, pe lângă slava numelui ce purtam, zdrenţele ticăloşiei mele cu atât mă arătau întru o mai mare urgisire”.


Comments are closed