T. Robeanu, "troienit ca polul nordic" | Dragusanul.ro

T. Robeanu, „troienit ca polul nordic”

Cernăuţii lui T. Robeanu

Cernăuţii lui T. Robeanu

*

Voievodul

 *

În tăcute bolţi din veacuri doarme-n pace Voievodul,

Mâinile scăldate-n sânge stau pe piept, evlavioase,

Peste dânsu-n risipire zace lumea lui cea veche

Lespezi vechi şi slove şterse, candele ce nu mai ard.

Şi la căpătâi se roagă un călugăr ce nu ştie

Că din aburul albastru Dumnezeu a dispărut.

Dar în ceas de miază-noapte clopotul când sună jalnic

Voievodul se trezeşte

*

„Eu din vechea strălucire vreau să ies azi la divan,

Logofete, mergi de adă din muzeu pecetea ţării

Şi spătarul să aducă spada mea vândută-n Londra!“

Logofătul nu-l aude şi spătarul său nu vine –

Goale-n ceas de miază-noapte oasele-i sclipesc în lună.

(Convorbiri Literare 1886, No. 10

şi Junimea literară, nr. 9/1905, pp. 132-133)

 *

La crâşma verde

 *

La crâşma verde pe vâlcea

Voios m-abat din calea mea;

La masa de stejar mă pun,

Nimic nu cer, nimic nu spun.

*

Dar crâşmăriţa cea nurlie

Ea mă cunoaşte şi mă ştie

Şi sprintenă şi mlădioasă

Aduce cupa cea frumoasă;

 *

Pe umeri braţul mi-l aşază

Lumina ochilor să-mi vază,

Şi pentru vesele cântări

Primesc drept plată sărutări.

*

O, filosofi cu gând greoi,

Când oare-ţi înţelege voi

C-a fericirii dulce cheie

E-n vin, în cântec şi-n femeie?

(Convorbiri Literare 1888, No. 2)

 *

 *

În umbra de gardine

 *

Tânără copilă brună,

Îmi vădeşti a ta iubire

Cum deschide-n nopţi de lună

Dulcile culori bobocul.

 *

O, ascunde în căinţă

Rugătorii tăi ochi negri,

Amoroasa suferinţă

Să o văd, de mult nu-s vrednic.

 *

Vină-n umbra din gardine,

Fruntea mică şi fierbinte

Înspre geamuri să se-ncline

Ca un nufăr peste ape.

 *

Pune-le pe piept să zacă

Blândele mâini amândouă,

Biata inimă să tacă,

Tu s-asculţi a mea poveste.

*

Sufletul meu visuri n-are,

Numai surd în el jeleşte

Doritoarea ta chemare

Ca un ecou în ruine.

*

Căci în arzătoare doruri

De-a vedea ascunsul tainei

El a-mpins ale lui zboruri,

Tânăr, la oprite raiuri.

*

Şi-a răpit a cunoştinţei

Poamă plină de blestemuri,

Oarba pâclă a credinţei

I-a căzut în risipire.

 *

Însă cu privirea clară

N-a văzut nimica alta

Decât pustiire-amară

Ce s-a coborât într-însul.

 *

Şi de-atuncea stă-n omături

Troienit ca polul nordic.

Lângă mine tu, alături,

Vrei să torci visare dulce?

 *

Dacă şi mă ispiteşte

Casta ta întâi iubire

Şi sub raza ei sclipeşte

Palid gheaţa stinsei inimi,

 *

Numai trecător, pe-o clipă,

E în stare să m-atingă

A norocului aripă

În sărut de buze calde.

 *

Mâni acum o comedie

Mi-ar părea delirul nostru,

Pentru-un ceas de poezie

Tu ai plânge-o viaţă-ntreagă.

 *

De-ar fi veacul cel de aur

Eu încununat cu mirtă,

Al amorului blând laur,

M-aş ruga-n genunchi zeiţei:

 *

„Venus, pune-ndurătoare

Mâna sfântă pe-a mea frunte,

Iar să fie crezătoare

Mintea-n gingaşele taine

 *

Şi din ochii mei sărută

Neagră-a lumii oglindire,

Ca icoana cea căzută

De iluzii să re-nvie,

 *

Iar în inima mea rece

Pune-o veşnică scânteie

Ca să nu mai poată trece

Patima mea pentru dânsa”!

 *

Dacă pe altare sfinte

Nu mai este alba Venus,

Trebuie să fii cuminte,

Draga mea cu ochi de mură…

 *

Astăzi, când cu foi cernite

Ghiocelu-ntâiei dragosti

Moare, vin gândiri cumplite

Şi-ai voi să mori cu dânsul.

 *

O, dar în curând, copilă,

Vei uită romanul tragic,

În o searbădă idilă

Vei găsi noroc şi pace.

 *

Vor veni la mijloc anii…

Unde-i mai gândi la mine,

Tu, mustrându-ţi băieţanii,

Pieptănând copile blonde?

 *

Numai-n vis de noapte-adâncă

Poate-i tresări odată,

Când voi fi pierit pe-o stâncă

Singuratec ca un vultur.

(Convorbiri Literare 1888, No. 2)

 *

 *

Dă-mi floarea albă

 *

Dă-mi floarea albă de pe sân

Şi lasă-mă să plec în lume;

Şi dulcea ta întâi iubire

Cu mine lasă să se-ndrume;

Să-mi pară că mă are-n pază

Un înger cu aripi de rază.

*

Dă-mi floarea albă de pe sân

Şi lasă-mă să plec în lume;

De-aş rămânea, s-ar duce poate

Visarea mea ca fum şi spume;

Căci cine ştie, cine ştie

Ori credincioasă mi-ai fi mie?

*

Dă-mi floarea albă de pe sân

Şi lasă-mă să plec în lume;

în urma mea cădea-va pâcla,

Uitat va fi şi al meu nume;

Dar, ca acum, oricând curată

Mi-a fi icoana ta de fată.

(Convorbiri Literare 1888, No. 5)

 *

 *

Istorie de noapte

 *

Liniştită doarme cărşma,

Fetele în vis vorbesc.

Plopi cu frunză argintie

Împrejur o străjuiesc.

 *

Chiar stelosul iaz uitat-a

Tainic ne-nţelesul grai,

Dar cu plutitoare neguri

Vine tropotul de cai

 *

Şi s-apropie de cârşmă;

Sunt panţiri în neagră zea;

Cum le străluceşte coiful,

Cum zângănă spada grea!

 *

Cel mai tânăr şi mai ager

Frâiele aruncă jos,

Pe părete s-oglindeşte

Chipu-i nalt şi mustăcios.

 *

Cu mănunchiul spadei sale

Bate-n uşă de trei ori,

De trei ori tresar zburdalnic

Pintenii cei sunători.

 *

„De ai vin şi-o fată blondă,

Scoală-te, crâşmar bătrân;

Eu, cu toţi ai mei tovarăşi,

Noaptea-ntreagă-aici rămân,

*

Dar de ai o fată brună,

Crapă uşa pe tăcut,

Numai eu să intru singur,

Numai eu să o sărut”.

(Convorbiri Literare 1888, No. 8)


Comments are closed