T. Robeanu: Fantasie
Pe căile de-argint de lună
*
Ca adierea de iasmin
E-mbătătoarea ta cântare,
O, dulce bard din Bolintin,
Tu, glas rămas din vreme mare,
Când pe a harfei tale strună
Balada în amurg răsună.
*
Dai luciu-apus la tristul colţ;
Ca-n vis pier hâdele oteluri
Şi-n loc răsar înalte bolţi
De mănăstiri şi de casteluri,
Cu egumeni ce nu ştiu carte,
Cu turnuri ce sclipesc departe.
*
Un domn cu suflet de oţel
Se duce-n luptă sângeroasă,
Domniţa-n foişor la el
Gândeşte credincios şi coasă
Cu mâna ei de alabastru
Epitrahilu-n fir albastru.
*
Cu soarele ce-apune roş
În a pădurilor tăcere
Aseamănă pe un strămoş
Ce glorios din lume piere
Călugărul ce în chilie
O veche cronică prescrie.
*
Iar Făt-frumos momit de dor
Din vizunia de balaur
Îşi dezrobeşte-nvingător
Copila lui cu păr de aur,
Şi cum în braţe o ridică,
Privighetori încep să zică.
*
Apoi pierzi frâiele de-argint,
Pegasul rătăceşte-n nouri,
Şi în stelosul labirint
Vezi tu fantastice tablouri;
Culori de curcubeu noptatec
Iubesc doar geniul tău sălbatec.
*
Chiar dac-aş fi murit de mult
Din gropi pe negură călare
Eu aş veni ca să ascult
În miez de nopţi a ta visare
Şi te-aş îmbrăţişa fierbinte,
Tu, palid chip de oseminte.
*
Dar nu te-aş mai chema să vii
Pe căile de-argint de lună,
La cripta unde-ntr-un sicriu
Rod viermii gloria străbună,
La versurile-ţi triumfale
Să-nvie mortul Vodă-n zale,
*
Şi un strălucitor alai
S-aducă semnele domniei,
Cu barba albă ca un crai
Din basmele copilăriei,
Bătrânul domn să-nainteze
În tronul ţării să s-aşeze.
*
O, eu îl ştiu din multe nopţi
Ce am vegheat plecat pe pagini,
El sta în creierii necopţi
Ca cea mai dragă din imagini,
Ades am părăsit copile,
M-am dus la el în colb de file.
*
Dar azi, când în amurg aud
În melodie dulci confuzii
Cu ochiul de durere ud
V-aş plânge, tinere iluzii,
Căci toată-a voastră strălucire
A fost vedenie-n delire.
*
Ţi-a fost menit să fii aşa
Ca un potop de primăvară,
Sălbatecă-n pornirea ta
Tu, vreme veche şi amară;
Din oase albe şi cenuşă
Făcut-ai gloriei o uşă.
*
Ea intră plină de lumini,
Dar în porfirica ei rază
În landuri sub cununi de spini
Poporul meu îngenunchează
Cu frunţile în glod şi sânge,
Cu ochiul stins ce nu mai plânge!
*
O, de-ar luci cu farmec sfânt
Întreagă-a stelelor icoană
Şi diamanţii din pământ
Pe-a voievozilor coroană,
Tot aş zvârli-o eu în valuri:
Noi avem alte idealuri!
*
De creşte lemn pentru-a lor tron
Să-l sfarme vinetele fulgeri
Şi pergamentul cel slavon,
Întăritor de-atâtea smulgeri
Sub sticlă în muzeu să şadă
La molii şi-nvăţaţi spre pradă.
*
Iar tu, poet ce ai murit
Cu doru-n piept de-acele vremuri,
Visarea-ţi de s-ar fi-mplinit
Mult ai avea tu ca să tremuri,
Ş-acum când rugineşti supt cruce
Mă tem un plâns să nu te-apuce.
(Convorbiri Literare 1888, No. 8)