Sub semnul Soarelui VII | Dragusanul.ro

Sub semnul Soarelui VII

Sub semnul Soarelui, în descifrări masonice

Sub semnul Soarelui, în descifrări masonice

*

Criza de identitate, care avea să se cristalizeze (până la mumificare), în istoria europeană de după anul 1848, şi care avea să ţină mai bine de un veac, miza pe agresivităţi dogmatice rapid şi unanim acceptate, inclusiv de ramurile ştiinţei, care şi-au refuzat, brusc, rolul complementar, ca să poată postula în voie, de cele mai multe ori ca nişte lovituri de bici care lăsau cicatrice adânci în destinul umanităţii. Mărturiile vechi ale cărţilor sfinte ale omenirii, toate traduse în avalanşă, dar fără iniţieri şi fără să adune, comparativ, cum povăţuise Herodot, „cele mai bune datini din câte se află pe pământ”, astfel încât, „după o chibzuială îndelungată”[1], să se poată răzbi spre mesajul real, răsădit de vremurile ancestrale în pulberea înşelătoare a figurativelor şi a misterelor, erau turnate în forme prestabilite şi de către lingvişti, şi de către arheologi, şi de către medici, care se năpusteau asupra spiritualităţii cu dogmatismul exclusivist al antropologiei. Miza o reprezenta o superioritate ancestrală, care să înnobileze anumite modernităţi, încrustând stigmate, şi bune, şi rele, pe învălmăşeala provocată de criza de identitate, provocată, fără îndoială, de rigorile deja sufocante ale crizei religioase, împotriva religiilor ridicându-se imboldurile masonice, „impulsul irezistibil”, întrezărit de Grimm, fiind determinat de un instinct anarhic al umanităţii, vag ancorat de imaginarea şi nicidecum de identificarea unui fond mitic şi metafizic ancestral, de care fiinţele umane se îndepărtaseră prin religii şi prin consecinţele social-istorice ale terorii exercitate dogmatic şi de prea multă vreme, asupra spiritului.

*

Curăţind cerul de plăsmuiri cenuşii, printr-o ciudată arheologie spirituală, exponenţii noilor plăsmuiri îşi disputau postulările cu încrâncenare, încercând să impună o anumită „vagina gentium” pe un continent sau pe altul, fiecare ştiinţă ignorându-le pe toate celelalte şi devenind, astfel, reţeta magică a descoperirii adevărului absolut. Marile culturi primordiale ale omenirii au fost, astfel, demolate şi reclădite, funcţie de „viziunile” compilatorilor, care nu mai doreau să cunoască, ci să impună orizonturi, aruncând cu pietrele desprinse din străvechile temple unii asupra altora. Şi, astfel, împotriva „fluxului de naţiuni ariene” ale lui Frederich Muller, care ar fi „curs mereu spre nord vest”, se ridică Geiger, care „susţine că nici o dovadă nu a fost prezentată, vreodată, despre vreo migraţie ariană, de la est, la vest, şi că leagănul arienilor este mai probabil în Europa, decât în Asia”[2], iar Muller se vede obligat de argumente, în 1873, să recunoască o posibilă origine europeană a arienilor, dar şi aceasta neprecizată, pentru că teoria celor două culturi europene primordiale, polară şi boreală, încă nu fusese luată în discuţie. Lovitura aparent decisivă avea să vină în 1881, când Fligier, preluând argumentele lui Cuno, sugera că originea civilizaţiilor trebuie căutată, aşa cum susţineau, în faţa lui Herodot, sacerdoţii egipteni, în Europa răsăriteană.

*

Churchward, Albert, The Signs and Symbols of Primordial Man, London, 1913

Churchward, Albert, The Signs and Symbols of Primordial Man, London, 1913

În bătălia aceasta, care nu ţine, în fond, decât de ideologie, s-au implicat şi arheologii, care ignoră, cu teoria epocilor pietrei, bronzului şi fierului, şi extragerea aurului din munţii europeni, sugerând, fără dovezi, că „înainte de neolitic, Europa a fost ţinta unei migraţii ariene, iar populaţiile băştinaşe finice, care au fost întâlnite, au fost exterminate de invadatorii arieni, înarmaţi cu arme de bronz, pe care le-au adus cu ei din Est. De asemenea, s-a afirmat că aceste invadatori arieni au introdus în Europa cele mai multe dintre animalele noastre domestice şi plantele cultivate, şi că au fost, de asemenea, în posesia unei mitologie elaborate, constând, în principal, din zei ai furtunii, din fecioare ale zorilor şi din eroi solari”[3].

*

În cărţile vechi, inclusiv în „Teogonia” lui Hesiod, este menţionat un război devastator, dar care nu se dispută între civilizaţiile Europei şi ale Asiei. De pildă, în compoziţia mitologică hittită „Cântecul lui Ullikummi”, unul dintre cele mai bine păstrate texte literare hurriene, în care se spune că „Kumarbi, tatăl tuturor zeilor”, „Puternicului Dumnezeu”[4], „zeiţele Soartei şi Mama zeiţelor”[5] şi „toţi zeii (care) au coborât din cer ca păsările”[6] asistă la naşterea fiului lui Kumarbi, cel „care îi va construi templul de piatră şi statuile”[7] şi căruia trebuia să-i dea un nume, prin care „să-l închine”, ca „să fie văzut”, „Soarelui, Zeul Cerului” şi „Zeiţei Lună”[8], şi să poată locui în „Casa Zeilor”[9], pe care el o va dura. Fiul Cosmic a fost luat de Irsirras (Pământul întunecat[10]), care l-a aşezat „pe genunchii lui Enlil”, care, „cândva, a fost divinitate vie, dar corpul său din piatră a fost făcut”[11]. Apoi, „când Soarele, Zeul Cerului, a văzut templul de piatră din munţi, care îi fusese închinat… a mers la Puternicul Dumnezeu”[12], ca „să-l arunce deoparte”, iar în bătălia cosmică, „puternică este lupta, puternică este lupta! Vacarmul cerului aduce foamete şi moarte pe pământ”[13]. Puternicul Dumnezeu acceptă, în finalul confruntării cosmice, ca Soarele să aibă un templu în munte, cu „scaunele şi masa lui”[14].

*

Fondul mitologic iniţiatic universal al atributelor dumnezeieşti, din care face parte şi primul iniţiat, păstorul Enlil, care, „cândva, a fost divinitate vie”, dar şi „sufletul pământului”, ca fiu al „sufletului Cerului”[15], Anu, se păstrează, iar „războiul cosmic”, declanşat de „pretenţia” Soarelui de a avea muntele drept templu, provoacă, iniţial, „mânia” lui Dumnezeu, manifestată, probabil, prin potopul universal.

*

Simboluri solare străvechi de pe teritoriul Ungariei

Simboluri solare străvechi de pe teritoriul Ungariei

*

O altă civilizaţie străveche, cea feniciană, căreia şi egiptenii îi recunoşteau întâietatea în vechime, deşi avea să interacţioneze mereu cu „cele trei lumi” cunoscute ale începuturilor conştiente şi mărturisitoare ale civilizaţiei omeneşti, nu menţionează nici o invazie asiatică asupra Europei, iar inscripţiile feniciene, mai ales în insulele Mediteranei, în Grecia, în Italia şi în nordul Africii sunt numeroase, una dintre acestea consacrând limbajul monosilabic al începuturilor „generaţiilor de oameni vorbitori”, cum îi numea Hesiod pe primii reprezentanţi ai civilizaţiei totemice. În inscripţia menţionată, săpată multilingv în piatră, prin anul 363 î. Hr., şi descoperită, în 1885, în Cipru, la Tamassos, în apropierea unui sanctuar al lui Apollo, se spune, cu litere latine (mai sunt litere feniciene şi greceşti):

*

„to na ti ri a ta ne to nu e to ke ne / ka se o ne te ke ne ma na se se / o no me ni o ne to i ti o i / to i a pe i lo ni to i e le i / ta i i tu ka i” ceea ce înseamnă, în traducere:

*

„Această statuie, pe care Menahem, fiul lui Ben-Hodesh, fiul lui Menahem, fiul lui Araq, a dat-o şi a înfiinţat-o stăpânul său, Reshef din Eliyath, în luna Etanim, în al treizecelea an al domniei lui Milk-yathon, rege în Kition şi în Idalion, pentru că am auzit că glasul lui poate să binecuvânteze”[16].

*

În aceeaşi perioadă, în care vremurile ancestrale îşi scoteau la iveală mesajele – ce-i drept, încifrate într-un figurativ specific tranziţiei de la ritual la mister –, în Europa continuau disputele ideologice, denaturând şi mai grav ceea ce deja fusese denaturat, în vechime, odată cu transfigurarea atributelor Spiritului Universal în zeităţi.

 *

Karl Penka, de pildă[17], „susţine că cel mai pur sânge arian se găseşte în Scandinavia, printre blonzii cu ochi albaştri, suedezii dolicocefali. Arienii puri, susţine, sunt reprezentaţi numai de germani din nord şi de scandinavi, care sunt mai prolifici, de statură înaltă, cu forţa musculară, energia şi curajul splendid al unei naturale dotări, care le-a permis să cucerească populaţii mai slabe, în est, sud, vest, şi să impună limba lor străveche popoarelor supuse”[18], iar de aici, până la nazism, nu mai era decât un pas, care, din păcate, s-a şi făcut, compromiţând, pentru totdeauna, arianismul ca o şansă de identificare a rădăcinilor spirituale comune ale tuturor populaţiilor planetei, deşi, dacă priveşti la „diferite populaţii, din diferite părţi ale lumii, toate având aceleaşi ceremonii totemice, aceleaşi semne şi simboluri, aceleaşi exprimări în artă, se poate concluziona o origine comună”[19].

*


[1] Herodot, III, XXXVIII, p. 241

[2] Taylor, p. 29

[3] Taylor, p. 125

[4] Guterbock, Hans Gustav, The Song of Ullikummi Revised Text of the Hittite Version of a Hurrian Myth, Chicago, 2009, p. 147

[5] Guterbock, p. 153

[6] Ibidem, p. 153

[7] Ibidem, p. 159

[8] Ibidem, p. 153

[9] Ibidem, p. 154

[10] Ibidem, p. 155

[11] Ibidem, p. 157

[12] Ibidem, p. 159

[13] Ibidem, p. 159

[14] Ibidem, p. 161

[15] Legge, James, Sacred Books of the East. Cea mai veche istorie a Creaţiei, Oxford, 1879, p. 65

[16] Cooke, G. A., A Text-Book of North-Semitic Inscriptions, Oxford, 1903, pp. 88, 89

[17] Penka, Karl, Origines Ariacae, Wien, 1883

[18] Taylor, p. 46

[19] Churchward, Albert, The Signs and Symbols of Primordial Man, London, 1913, p. 45


Comments are closed