Romstorfer, vienezul care a îndatorat Bucovina
Karl Adolf Romstorfer
*
Bucovina a avut mulţi nemţi de ispravă, cărora le-a rămas îndatorată pe veci, dar mai presus decât toţi este arhitectul vienez şi profesorul Karl Adolf Romstorfer, un împătimit de Bucovina cu fapta, cu năzuinţa şi cu respect faţă de memorie, fără de care noi, cei de astăzi, nu prea am mai avea cu ce ne mândri în faţa lumii, pentru că mândra Cetate a Sucevei se transformase în carieră de piatră pentru băştinaşi, prima biserică de mir a Moldovei, Mirăuţii, tocmai adăpostea râmătorii localnicilor, biserica mănăstirii Putna era o ruină, copleştă de tufărişuri sălbatice, biserica mănăstirii Sfântului Ioan cel Nou începuse să se degradeze. La fel şi Solca, la fel şi multe, multe altele.
*
Bucovina, însă, îi răspunde cu o condamnabilă indolenţă vrednicului cărturar european, care i-a conferit o identitate pierdută. Ierarhii şi preoţii ortodocşi nu-i pronunţă numele, pentru că… “era papistaş”, iar politicienii…
*
Pe vremea aceea, Suceava avea şi un primar ca nimeni altul, tot neamţ, care i-a pus temeliile modernităţii. Unul, Franz Ritter Des Loges – “Ritter” însemnând “cavaler”, despre care am şi scris o carte, Des Loges fiind, întru reală identitate bucovineană, un al doilea, dar de o factură uşor diferită Karl Adolf Romstorfer. Ca să vă sugerez ce-au însemnat nemţii noştri de odinioară (despre evrei, altădată, când o să vă aud trufindu-vă cu opera lui Paul Celan), haideţi să vă înlesnesc o călătorie în timp, care va începe în epoca în care Suceava avea primar, iar primarul era, din întâmplare, un neamţ de origine franceză.
*
Franz Ritter Des Loges
*
Cu ocazia expoziţiei de la Viena „Die Hausindustrie Ősterreichs”, la care, din partea română, participa, cu un material bogat, numai Bucovina, directorul unei şcoli industriale din Moravia, F. Rosmaël, concluziona că „sărăcie goală şi foamete se află pretutindeni unde se aude zgomotul monoton al războiului de ţesut”, spre satisfacţia ardelenilor, care nu aveau industrie casnică, dar nici sărăcie şi, drept urmare, nici nu şi-o doreau. „Grosul lucrurilor de provenienţă românească se afla în pavilionul de industrie casnică şi în aşa-numita „Huzulenhaus”. Arhitectul şi profesorul C. A. Romstorfer din Cernăuţi a fost zidit, la expoziţia vieneză, o casă, cum e obişnuită în munţii Bucovinei. Interiorul casei era înzestrat cu toate acele obiecte care sunt uzitate de huţuli, într-un mod atât de corect şi complet, încât, bunăoară, pe vatra cuptorului puteai afla, într-o cofiţă, şi ouă de Paşti roşii sau, mai bine zis, încondeiate. Nimic nu lipsea aici: veşminte de pat, albituri, brâne, covoare, pieptare, catrinţe, şerpare, ploşti, rociuri pentru pescuit, opinci, merindare, toate lucrate cu multă diligenţă de către huţuli, adunate, apoi, de la ei şi expuse, în fine, în acest original facsimil al locuinţelor lor. Din numele proprietarilor, care erau anexate de fiecare obiect, se putea vedea, însă, bine că majoritatea absolută a exponenţilor erau români, şi nu ruteni” (Transilvania, anul XXIII, 1892, p. 15).
*
La ruinele cetăţii din Suceava, după cum aflăm din „Gazeta Bucovinei”, au început dezgropările, în 25 iulie 1895; spre acest scop, se întrebuinţează, deocamdată, suma de trei sute florini, pe care i-a încredinţat-o Ministerul din Viena domnului profesor şi conservator Carol Romstorfer, pe care-l sprijineşte, întru lucrările sale acestea, un comitet, compus dintre suceveni. Nu ne îndoim că, spre conservarea ruinelor acestora, de mare însemnătate istorică, şi spre continuarea dezgropărilor acestora va oferi puternicul său sucurs şi Comitetul ţării Bucovina (Foaia Diecezană, anul X, nr. 31, 30 iulie / 11 august 1895, p. 7).
*
Descoperiri arheologice în Bucovina. Comisiunea centrală pentru conservarea monumentelor artistice şi istorice din Viena, spune „Deşteptarea”, a luat la cunoştinţă despre înfiinţarea unui muzeu arheologic în Siret, care s-a constituit ca o filială a Muzeului Central al Țării din Cernăaţ, apoi raportul conservatorului C. Romstorfer, relativ la săpăturile făcute la „Cetate”, în Suceava. Dezgropate au fost nişte încăperi din împrejurimea curţii din lăuntru a cetăţii. Acestea sunt o hală mare, lângă capela cetăţii, patru încăperi pentru morminte, patru odăi boltite mai mari şi mai mici şi o hală mare subterană. În o încăpere se află încă vatra şi fundamentele sobei, încăperea a patra o formează mai multe chilii mici. Înaintea acestor încăperi, spre curte, se află patru pilaştri, legaţi prin boltituri între-olaltă, peste care se reazemă un cerdac.
*
Hala subterană este împărţită în două părţi, prin o boltitură. În molozul din această boltitură s-a aflat o monedă de aur, din anul 1525. S-au mai aflat o mulţime de alte obiecte mărunte: lacăte, vârfuri de săgeţi, inele de alamă, ornamente de metal, mărgele de piatră, o bombă de fier, fosforite, cuţit de alamă, ciocane, cuie, mănunchiuri de cuţite, monede mici, cahle diferite etc., etc. Foarte numeroase sunt diferitele pietre cu ornamente. S-au aflat şi o mulţime de lespezi de piatră cu găuri, despre care nu se ştie la ce au fost întrebuinţate. Foarte interesante sunt diferitele semne ale pietrarilor (Tribuna, anul V, nr. 1, miercuri 3 ianuarie 1901, p. 4).
*
Biserica Mirăuţilor. Biserica aceasta se încă se află acum stadiul reconstrucţiei… Cu ocaziunea renovării ei de acum, s-a aflat, între două cărămizi, zidite în partea de sus a cupolei, o groşiţă (Dreigröscher), de pe timpul lui Sigismund al III-lea. Acest fapt ar dovedi că acea parte a cupolei a mai fost renovată, spre finea veacului al XVI-lea. Mai departe, s-a descoperit un semn, sculptat în o piatră la uşa principală; acest semn ar fi, după forma sa, simbolul unei societăţi de sculptori (pietrari) germani din jumătatea primă a secolului al XVI/lea. În urmă, s-a dezgropat şi o piatră mormântală, în apropierea bisericii, pe care se află cioplit anul 1700, semn că, pe acel timp, grădina din jurul bisericii se întrebuinţa ca cimitir.
*
Din toate acestea şi pe baza încă câtorva descoperiri de natura acestora, arhitectul Romstorfer susţine ca probabilă părerea că biserica Mirăuţilor, după devastarea ei din 1515, a mai fost renovată şi întrebuinţată spre scopurile cultului dumnezeiesc. Alte date, relative la istoria acestei biserici, nu aflăm, până în timpul anexării Bucovinei la Austria.
*
În acest timp, ea era o ruină fără proprietar. În anul 1781, când a întrebat Comisiunea pentru delimitarea moşiilor şi introducerea cărţilor funciare, care funcţiona în Suceava, de proprietarul bisericii, ea nu a fost reclamată de nimeni. „N-au făcut aceasta – după cum zice prof. Onciul – nici măcar episcopul, cu consistoriul său, sau cei 23 de arhimandrţi şi egumeni ai mănăstirilor”. Astfel, prima prima biserică mitropolitană a Moldovei, după trecerea Bucovinei la Austria, a fost declarată de proprietate erarială. Caracteristic pentru acele timpuri.
*
Pentru ca să se ridice oraşele, pe atunei era permis oricui voia numai să zidească să întrebuinţeze, ca material de zidit, ruinele ce erau în proprietatea erariului. Aceasta s-a decretat printr-un emis aulic şi faţă de ruinele din Suceava. Prin acest decret era hotărâtă şi soarta bisericii Mirăuţilor. Dar sentimentul de pietate al locuitorilor din Suceava, faţă de locurile sfinte, a scăpat-o de totala nimicire. Ei, după un răpuns nefavorabil (câte 25+25 beţe), primit de la comisarul Sucevei, se îndreaptă, în anul 1792, într-o jalobă, către Consistoriu, cu rugarea ca să se întrepună la locurile competente pentru păstrarea bisericeii. Consistoriul aşterne jalba la Oficiul cercual. Oficiul cercual, în urma unor desluşiri tendenţioase, primite de la comisarul Sucevei, provoacă cu asprime Consistoriul ca să îndrume târgoveţii din Suceava, la pace şi linişte, ceea ce se şi împlineşte.
*
Probabil fiindcă biserica ajunsese un obiect de ceartă şi neînţelegeri, erariul vinde locul pe care se afla ea şi, după ce trece prin mâna a doi proprietari, al treilea, Ioan Floarea, care cumpărase locul, cu biserică, cu tot, îl dăruieşte cu totul, în anul 1799, comunităţii greco-ortodoxe din Suceava. Astfel, biserica Mirăuţilor ajunge, iarăşi, în posesia confesionalilor greco-orientali din Suceava.
*
Pe la anii 1825, precum şi între anii 1854 şi 1859, ea a fost dată în mâna erariului militar, care a folosit-o ca magazie. O parte din preţul arendei s-a întrebuinţat ca speze pentru acoperirea bisericii, spre a o scuti de ploi. După anul 1859, iarăşi a fost dată în arendă la diferiţi neguţători, pe un preţ de bagaelă. Între acestea, însă, atenţia bărbaţilor specialişti într-ale arhitecturii a fost mai tot timpul atrasă asupra acestei biserici, în care au recunoscut unul dintre cele mai venerabile monumente arhitectonice din ţara Bucovinei. În anul 1885, cu ocazia vizitei canonice, ce o făcuse mitropolitul mult regretat Silvestru Morariu în părţile Sucevei, a vizitat şi biserica Mirăuţilor şi a primit, de la reprezentanţii proprietarilor ei, promisiunea că cedează Fondului religionar dreptul lor de proprietari, dacă biserica va fi renovată pe spezele Fondului. În urma acestei învoieri, încă din anul 1886, se îndreptă mitropolitul Morariu către Maiestatea Sa cu rugarea ca să conceadă restaurarea acestei biserici, pe spezele Fondului religionar, dând ca motiv al reconstruirii lipsa unei biserici destul de spaţioase, în care să se adune tinerimea studioasă, la rugă, în duminici şi sărbători.
*
Astfel se încep pertractările între guvern şi consistoriu şi se sfârşesc cu rezultatul că, în anul 1892, Maiestatea Sa încuviinţează preliminarul pentru reconstruirea bisericii.
*
Executarea proiectului de reconstruire şi conducerea lucrărilor tehnice a luat-o asupra sa arhitectul Romstorfer, iar pictarea bisericii – pictorul academic Carol Iobst. Reconstruirea, amăsurată stilului original, s-a început în iulie 1898 şi a durat 5 ani, dar a fost făcută cu atâta succes, încât, azi, biserica Mirăuţilor e un giuvaer al artei. Biserica nu ne impune prin mărime, o admirăm, însă, cu atât mai mult, pentru artă, pentru frumuseţea şi drăgălăşenia ei (Telegraful Român, anul LI, nr. 134, sâmbătă 6/19 decembrie 1903, p. 546).
*
Serbarea lui Ştefan cel Mare. Escursiunea ce se vа întreprinde, cu această ocaziune, în Bucovina, va cuprinde vizitarea mănăstirii Putna şi a cetăţii Suceava. Cred că e locul, aici, de a aminti cititorilor noştri şi celor care vor lua parte la acest pelerinaj că, vizitând aceste localităţi, vor rămâne uimiţi de lucrurile ce le vor vedea. Rămăşiţele monumentelor lui Ştefan cel Mare nu le vor găsi în ruină, ci restaurate şi îngrijite, prin o bună administraţie.
*
De ani de zile, profesorul C. A. Romstorfer s-a ocupat aşa de mult cu arhitectura mănăstirii Putna, cu repararea şi decorarea mormântului marelui nostru Domn, cu restaurarea mitropoliei Mirăuţilor din Suceava, cu dezgroparea ruinelor cetăţii Suceava şi cu instituirea unui muzeu. Toate aceste lucrări sunt, astăzi, terminate şi aduse la bun sfârşit, prin sârguinţa neobositorulul architect C. A. Romstorfer.
*
Mănăstirea Putna excursioniştii vor găsi-o restaurată, cu toate dependinţele ei; biserica, cu felul învelitorilor, după cum era, înainte, la toate clădirile de cult ale lui Ştefan cel Mare. S-au păstrat, cu sfinţenie, toate pisaniile şi marca ţării Moldovei. Ruinele mănăstirii Mirăuţi din Suceava, unde, odinioară, erau moaştele Sfântului Ioan cel Nou, este de asemenea restaurată. Cetatea Suceava a fost dezgropată şi curăţită până în temelii; astăzi, se poate cunoaşte unde a fost locuinţa Domnului, capela cetăţii, dependinţele, magaziile bastionale şi toate întăririle. În muzeul instituit în Suceava, se vor vedea toate obiectele scumpe istoriei noastre, care sau găsit în ruinele cetăţii (Tribuna, anul VIII, nr. 114, 16/29 iunie 1904, p. 4).