Radu Beligan, sacerdotul spiritului românesc | Dragusanul.ro

Radu Beligan, sacerdotul spiritului românesc

Radsu Beligan

*

L-am cunoscut, în tinereţe, când mi-a pus pe suflet pecetea dumnezeirii. Nu aş fi îndrăznit nici măcar să visez că m-aş putea afla, vreodată, în preajma Domniei Sale, dar, fără să mă prevină, Val Plătăreanu, adjunctul directorului Teatrului Naţional din Bucureşti, m-a introdus într-o sală uriaşă, în care lucrau un suflet şi o minte care m-au copleşit. Omul din spatele biroului părea fragil, plăpând ca un lujer şi numai ochii lui, de o ciudată cosmicitate şi de o mângăietoare îndumnezeire mă făcuseră să înţeleg că numai eu sunt un lujer vremelnic, un biet şi neînsemnat închinător în templul spiritualităţii naţionale, acolo unde, ca şi Nicita Stănescu, pe care-l cunoscusem în urmă cu câteva zile, oficia Radu Beligan. Iar Maestrul, Marele Maestru al Identităţii noastre, mi-a citit evlavia şi s-a amuzat. Altminteri nu pot să-mi explic de ce a tăifăsuit, cu tânărul care eram pe atunci, timp de peste un ceas, iar peste o lună, avea să-mi ofere mie şi colegilor mei premiera spectacolului “Ploşniţa”, de Vladimir Maiakovski. Probabil şi pentru faptul că, pe atunci, eu existam în zodia Esenin-Maiakovski, iar Sacerdotul, desluşindu-mă până în firele de iarbă de sub tălpi, a vrut să-mi facă o bucurie.

*

Aş fi putut să-l revăd, şi după acea zi de neuitat, mai ales că aveam, avem şi vom avea întotdeauna, în Florin Piersic, un prieten comun, dar nu am îndrăznit să mă mai apropii de Altar, ştiindu-mă doar un biet închinător. Am fost la spectacole, n-am ratat nici o piesă în care juca Radu Beligan, de la televizor sau de la radio, dar nu m-am mai apropiat de Domnia Sa, deşi, în câteva rânduri, însoţindu-i pe Gheorghe Cozorici, pe Dinu Ianculescu, pe Constantin Dinulescu sau pe Val Lefescu, era cât pe ce să dau nas în nas cu Maestrul, dar l-am evitat şi m-am ascuns la timp. La fel aş fi procedat doar dacă aş fi avut norocul să fiu contemporan cu Lucian Blaga, între Radu Beligan şi Lucian Blaga existând o tulburătoare apropiere identitară, un sclipăt comun de frăţietate spirituală.

*

Iar mai adineaori, am aflat că şi Radu Beligan a păşit spre altarele străbunilor din ceruri, încredinţându-ne nouă munţii, întru evlavie. În nopţile înstelate, o să-i caut paşii. Numai aşa, ceea ce am trăit cândva se va putea retrăi. Radu Beligan nu a plecat în veşnicie, ci este veşnicie, deşi noi, românii, nu întotdeauna am şi băgat de seamă.


Comments are closed