Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Breaza

Satul Breaza, în 1880

BREAZA. Moş-strămoşii românilor din Breaza sunt Timotei şi Berchez, menţionaţi, ca şi în cazul lui Benea, a cărui casă devenise reper toponimic, cu dealuri şi runcuri în hotarnica braniştei mănăstirii Putna din 15 martie 1490. Berchez a rămas înveşnicit şi în numele unei părţi a satului, cândva cătun, Bentesz sau Benteşti.

Ca şi Benia, Breaza este atestată drept hotar de branişte a mănăstirii Putna („braniştea Benia şi obcina până la poiana lui Ivan, la Făgeţăi”), în hotarnica lui Ştefan Rareş, din 9 august 1551, dar o parte a moşiei brezene a câmpulungenilor, pentru care aceştia se vor judeca vreme de veacuri, este întărită, în 20 aprilie 1555, de Alexandru Lăpuşneanul, mănăstirii Homor, care, astfel, dobândeşte, în defavoarea grănicerilor câmpulungeni, „un plai, care se cheamă Măgura, cu toate poienile şi izvoarele, care sunt de la Cârstăneia (văduva lui Cărstea, vornicul Vamei), care acel mai sus zis plai a fost a noastră dreaptă domnească ocină”.

„Hotarele muntelui Măgura se pot constata după ispisocul de întăritură al lui Dabija voievod, din 1662, Ianuarie 3. Hotarul începe la iezer la Feredeu, tot cu Opcina, la culmea Prislopului, până la fântână prin pădurea Praca, până la apa Moldovei, cu apa Moldovei în sus, până unde cade pârâul în Moldova. Muntele Breaza, până la iezer”[1].

În hotarnica braniştei mănăstirii Putna, întărită de Vasile Lupul, îm 15 august 1647, sunt menţionate vecinătăţile cu Breaza, respectiv „vârful muntelui Tatarca Mare şi tot cu Opcina, peste vârful Găinei, la Molda, drept la vârf, prin făget la Petrişul, la Sălaşul Mare, la alt sălaş, la râul Benea, drept la Arsură, la Oglinda şi la Poiana Crucii”[2].

1662: Moşie a scaunului domnesc, deci a instituţiei voievodale, ca întreg ţinutul grăniceresc al Câmpulungului Moldovenesc, Breaza se afla în hotarul moşiilor mănăstirii Putna cu cel al mănăstirii Humorului, hotarul celei din urmă mănăstiri, stabilit în 3 ianuarie 1662, începând, pe teritorul Brezei, „la iezer la Feredeu, tot cu obcina, pe culmea Prislopului, până la fântână, prin pădurea Praca, până la apa Moldovei, cu apa Moldovei, în sus, până unde cade pârâul în Moldova, muntele Breaza până la iezer”.

1709: Venind de la Bender, unde se întâlnise cu Carol al XII-lea, de Johann Wendel Bardili trece pe lângă Breaza: „Prin mijlocul ei curgea râul (Moldova – n.n.) pe care îl urmasem până aici şi pe care nu l-am pierdut niciodată, ci l-am trecut, zilnic, de mai multe ori, aşa cum şi astăzi l-am trecut de zece ori. Pe munte, din amândouă părţile, se găseşte, ici şi colea, câte o căsuţă, unde valea are doar atâta lărgime şi atâta pământ, încât să poată hrăni câteva capete de vite. Sate întregi nu se întâlnesc aici, deoarece, într-o vale atât de îngustă, este cu neputinţă să se facă rost de hrană, şi nici măcar să se spere, în viitor, la hrană pentru oameni mai mulţi. Spre seară, am poposit la o asemenea colibă mică şi ne-am aşezat pe sub streaşină, de jur, împrejur. La popasul acesta se desparte drumul spre Transilvania şi spre Ungaria, dintre care acela s-ar putea să fie ceva mai larg şi mai bun decât acesta. Cel puţin, aşa părea la început, că un călător trebuie să-l aleagă pe acesta: căci pe el s-ar mai putea înainta într-o căruţă mică, pe când drumul celălalt era doar o potecuţă de picior, care, cu timpul, nici nu se mai cunoaşte, iar pentru un călăreţ este tot atât de greu cât de periculos. Ni s-a spus că, aici, ar fi ultima locuinţă din Moldova (la fundul Moldovei – n.n.) şi că am avea de călătorit două zile întregi ca să ieşim din munţi şi din păduri, şi, de aceea, dis-de-dimineaţă, am pornit, din nou, la drum. Am mai trecut de patru ori râul şi, apoi, l-am părăsit, în sfârşit, la dreapta, iar noi am luat-o, dimpotrivă, la stânga (pe Tâmpa – n.n.), ridicându-ne, din vale, la deal, ceea ce nu s-a făcut fără o vădită primejduire a vieţii. Cu cât te urci mai sus, cu atât prăpastia e mai mare şi mai îngust drumul, care, însă, în câteva locuri, îngăduie să călăreşti printre copaci, cu mai multă siguranţă. Sus de tot, începe o pădure, în care am întâlnit câţiva unguri călare, pe care nu i-am socotit a fi chiar fără bănuială, cu toate că, la întrebările noastre, de unde vin şi unde se duc, ne-au dat răspunsuri bune, şi anume că vin, din Ungaria, în Moldova, pentru nişte negustorii. După aceea, am ajuns la o stână de oi, care, atunci, era cu totul goală şi părăsită. Ne-am informat ce putea însemna stâna aceasta, într-un loc părăsit, şi am aflat, de la moldovenii noştri, că locuitorii de la mai multe mile depărtare de munţi îşi mână, aici, oile, la păşune, pentru o vară întreagă, fiindcă, în unele locuri de pe munte, iarba este minunată; iar colibele acestea le serveau pentru prelucrarea şi păstrarea laptelui şi a brânzei. După ce am trecut pe acolo, munţii s-au lăsat, iarăşi, în jos, încât îţi venea aproape să crezi că, în curând, se vor termina. Dar de-abia am coborât şi am fost nevoiţi să urcăm din nou, pe partea cealaltă; în felul acesta este alcătuit tot lanţul de munţi, şi anume că aceştia nu sunt legaţi unii de alţii, ci, de foarte multe ori, sunt despărţiţi printr-o vale, ceea ce oboseşte mult pe călător. Noi am suit câţiva munţi de aceştia şi ni se părea, întotdeauna, că unul e mai înalt ca celălalt, până când, pe la amiază, iarăşi am ajuns într-o vale încântătoare (valea Tătarcei, între Breaza şi Suliţa – n.n.), prin care curgea un pârâiaş frumos. Ne-am aşezat sub umbra copacilor, ca să ne bucurăm de odihnă şi să ne mai înviorăm puţin, şi, în această privinţă, pârâiaşul plăcut a făcut minuni. Regiunea aceasta era atât de plăcută, încât am stat, aici, două ore şi, apoi, cu părere de rău, am părăsit acest loc încântător. Dar de abia am trecut pârâiaşul şi a început, iarăşi, un munte. După ce l-am traversat şi pe acesta, şi încă unul, şi trebuia să coborâm, din nou, la vale, am văzut, din depărtare, sus, pe culme, câţiva oameni, care au dispărut numaidecât, observând că au fost văzuţi. Nu puteam şti ce ar fi putut să însemne aceasta, mai ales că erau cu totul în afară de linia drumului, dar ei îl puteau observa bine, de pe muntele lor”[3].

1723: Românii din Breaza sunt câmpulungeni, adesea proveniţi din Fundu Moldovei sau din Sadova, precum Ioana şi Istrate Floce, care îşi înzestrează fata, Teodosia, la logodna cu Miron Checheriţă (străbunul unei celebre rapsoade din Vama, Ana Checheriţă), în 2 februarie 1723, „în Breaza, cu un loc pe care l-am cumpărat de la Nechifor”.

1737: De altfel, în Breaza se stabiliseră mulţi grăniceri câmpulungeni, proveniţi din toate satele, dovadă fiind documentul din 21 mai 1737, prin care călugării mănăstirii Homor se împacă, pe bază de mărturii, cu Vasile Lehaci, Ştefan Făşcu şi alţi „oameni care sunt locuitori mai în sus de Strajă, pe apa Moldovei” (deci, la nord de Piatra Străjii din Pojorâta), după ce „am avut noi, călugării de la Homor, cu aceşti oameni multă gâlceavă şi multă pricină pentru o bucată de loc, cât ţine, din pârâul Negri, în jos, pe Moldova, până spre Dealul Negru şi Moldova, în sus, până în gura Brezi şi Breaza până la iezer”. Tranzacţiile cu moşii, din vremurile care urmează, confirmă statutul câmpulungean al satului Breaza, cu drept de revendicare ca dată a atestare documentară pentru ziua de 14 aprilie 1411, data atestării Câmpulungului.

1787: Astfel, în 14 martie 1787, Ioniţă Holuţ (nume sadovean) şi Lup vând lui Vasile Leuştean (vechi nume, ca şi Lehaci, din Fundu Moldovei) „o dreaptă moşie a mea în Breaza, anumă Pochină” (Pinet), iar în 17 august 1808, Toader Şandru vinde lui Timofte Sărghie şi vărului său, Grigore (cel care deja cumpărase mai multe moşii în Benia) „partea me, care se numeşte Veja cea mare”, situată, deci, la poalele muntelui cu acelaşi nume.

1802-1815: „Dintre așezările planificate, numai cea a huţulilor din Breaza s-a putut face, între anii 1810-1817. Biroul districtual a trimis un raport, în 23 septembrie (26?) 1817 şi, din acest an, aflăm mai multe despre această colonizare a familiilor rusești, împrăștiate în munții camerali ai văii Moldovei. Această așezare s-a întemeiat pe râul Moldova, între pârâurile Breaza și Neagra, pe un teren adecvat, înzestrat cu fânețe și pajiști, în scopul asigurării traiului. Coloniștii ar fi trebuit să primească şi un pastor, astfel încât obiceiurile lor sălbatice să fie îmbunătățite și prin învățătură religioasă. Această colonizare a fost dispusă expres, prin Decretul Cancelariei Curții, din 9 iunie 1802. Existau 78 de familii de ruși, dintre care 20 urmau să fie familii de fermieri, cu 30 de dosare, 35 pe jumătate fermieri, cu 15 dosare, și 10 ca vultori, cu 1,5 dosare; restul s-ar muta în Cârlibaba. Încă din 1815, aceștia ofereau, drept dobândă, câte o zi muncă, pentru fiecare membru, și câte 1 florin 48 kruceri taxă de pădure pentru fiecare familie; pentru aceasta, ei primesc gratuit lemnul de foc, precum și lemnul de construcţie; aceasta deja se aprobase, prin Decretul Cancelariei Curții din 9 iunie 1802. Coloniştii nu primesc scutire de impozitele împărăteşti, deoarece rămân definitiv, bucurându-se de anumite avantaje în creşterea animalelor și de câștig prin poziţia noilor reședințe”[4].

În 1816, când mănăstirea Solca, primind, la schimb de faţadă, cu Maria jitnicereasa, mătuşa voievodului cu rădăcini câmpulungene (Călmaşul), Grigore Ioan Callimah, munţii Cocoşul, Găina şi Porşescul, călugării colonizează vatra actualului sat Breaza cu „78 de familii de rusneaci”, iar românii, cu case răzleţite pe înălţimi, încep să se aduce în vatra satului.

1816: Statutul de comună datează, deci, din 1816, dar comuna Breaza există ca atare abia din 1818, primul vornic al satului, huţanul Grigore Hajdeac, apărând şi într-o mărturie din 2 martie 1824, alături de Ioan Cepeliuc şi de Gheorghe Buhaleac, prin care se atestă că Dronina Sărghie şi Iosif Mazurea au avut o prisacă în Breaza.

În 7 august 1826, vornic al Brezei era Mihalachi Macovei, cel care, după ce va rata şansa de a-şi căsători fata, Măriuţa, cu Iraclie Porumbescu, se va mulţumi cu un ginere câmpulungean, Vasile Cosinschi, fiul preotului din Câmpulung. Mihalache Macovei, împreună cu „giuratul” Ion Ungureanul, cu vatamanul Gavril Bodnaru şi cu fruntaşul satului Toader Macovei, semnează, în data menţionată, documentul prin care „vornicia din satul nou Breaza dă lui Toader Conta mărturie în scris că a slujit opt ani cu dreptate şi bună orânduială în fervalterie”. Există, la Breaza, o excelentă cronică parohială, începută de legendarul preot Alexe Comarniţchi, în care sunt înscrise toate familiile, cu evoluţia lor în timp, inclusiv cea a unchilor lui Iraclie Porumbescu, Ioan şi Maria Golembiovschi, cununaţi de însuşi vornicul Mihalachi Macovei, dar de recursul la acea condică se poate uza doar în cazul scrierii unei monografii a comunei.

Conform documentelor în circulaţie, care vorbesc, în pricipal, despre tranzacţii imobiliare, se pot desluşi afirmări, în istoria comunei, din partea unor anumite familii.

În 13 mai 1827, Gavril Ciupiliuc, cum este caligrafiat numele Cepeliuc, cumpără, de la Dumitru şi Ilinca Floce, cu 42 lei de argint, 2 fălci şi 60 prăjini de pământ, situat în Gura Porşescul, peste apa Moldovei, sub Răchitiş, alături de moşia lui Ştefan Iordache şi de moşia Bilăilor.

În 16 ianuarie 1830, sadovenii Ştefan şi Nastasia Dăscăliţei vând aceluiaşi Gavril Cepeliuc din Breaza o moşioară de 2 fălci şi 36 prăjini, pentru 36 florini, la locul numit Răchitiş, mărginită de apa Moldovei, „pe o scursură de pârâu”, pe brazda inginerească, la Bâtcă, în Bahnă şi până la moşia lui Dumitru Floce. În 19 ianuarie 1831, Gavril Cepeliuc cumpără, cu 350 florini, tot la Răchitiş, şi moşia de 5 fălci şi 29 prăjini a sadovenilor Petre şi Varvara Lehaci.

În 20 mai 1833, câmpulungenii Petre şi Ioana Grigorean vând lui Fădor Macovei din Breaza 7 fălci şi 29 prăjini, pe apa Brezei, pentru 326 lei de argint.

În 6 iulie 1835, Vasile Mândrilă, supus cameral din Breaza, se plânge Administraţiei cezaro-crăieşti din Câmpulung împotriva fratelui său şi a mamei sale vitrege, care doreau să împartă între ei pământul pe care el îl răscumpărase, în urmă cu patru ani, de la Nichita Pentiuc. Vornic al satului şi martor, în 1835, era Gheorghe Birău, fiul unui fost emigrant trasilvan.

1836: Un alt supus cameral din Breaza, Constantin Vovanc, se plânge administraţiei imperiale câmpulungene, în 26 decembrie 1836, că, deşi este căsătorit şi are 4 copii, plăteşte impozitul imperial şi celelalte taxe, deşi nu are „nici un picior de pământ”, ci trăieşte „pe pământ şi în casă românească”, şi, de aceea, roagă să fie dotat cu un lot de casă. În 1836, vornic al satului este Nichita Macovei, în această calitate întărind cererea, pe care administratorul imperial Hubrich o avizează favorabil, în 2 ianuarie 1837.

În 27 septembrie 1837, câmpulungenii Vasile şi Ilinca Grămadă vând huţanului Vasile Droniuc din Breaza o moşie la Obcina Ursului, pentru 60 lei. Familia Droniuc era una dintre cele mai bogate din sat, ea cumpărând şi moşii în Benia (în 1 noiembrie 1838, de la surorile Ileana Porcuţan şi Marian Andronic, fetele lui Grigori Droniuc, 2 fălci şi 16 prăjini de moşie, pentru „8 lei bani de argint, 5 lâni întregi, 3 lei, 20 heleri, 2 miţe, 24 heleri, care, legându-se în bani, fac 11 florini şi 44 heleri”, plus o juncă pentru Ileana şi 12 florini şi 48 heleri, bani de argint, pentru Maria; în 1839, de la Gavril şi Axinia Butnaru, 2 fălci şi 40 prăjini, pentru 64 lei, bani de argint; în 3 noiembrie 1840, de la câmpulungenii Nicolai şi Nastasia Mândrilă, 3 fălci şi 17 prăjini, în Benia, la Răpa Roşie, lângă muntele Porşescul, pentru 200 lei, bani de argint; în 9 iulie 1846, de la Simion Şandru din Fundu Moldovei, cu 196 lei şi 40 creiţari, o moşie de 9 fălci, mărginită de pământurile lui Vasile şi Dănilă Droniuc, iar în 19 aprilie 1848, de la Grigore Şandru din Fundu Moldovei, o moşie de 3 fălci şi 40 prăjini, cu 64 lei, învecinată cu pământurile lui Iuruga, Ignat, Sărghie, Simion Şandru şi Grigorie Şandru).

1841: Unchiul lui Iraclie Porumbescu, Ioan Golembiovschi, venit la Breaza din Suceviţa, unde fusese consilier comunal, şi-a durat o casă, pe pârâul Făghiţel, încrustând pe grindă, cum avea să facă şi Ciprian Porumbescu, la Stupca, mult mai târziu, următoarea însemnare, care se mai păstrează: „Făcut această casă cinstită gospodari Icon Golembiovschi cu soţia sa Maria, 1841, luna August”. Iraclie Porumbescu soseşte la Breaza, în 13 septembrie 1841, când tatăl său, Tănase, gândea să-l însoare cu Măriuţa, frumoasa fată a bogatului vornic Mihalache Macovei şi a soţiei sale, Aniţa. Numai că logodna, pusă la cale atunci (fata avea o avere uriaşă, iar posibilul ginere avea ştiinţă de carte, ceea ce reprezenta un capital uriaş în acele vremi), se va rupe definitiv în 26 decembrie 1843, când Iraclie, aflând că Măriuţa s-ar cam afla în dragoste necuviincioasă cu Vasile Cosinschi, returnează calul, primit în dar de la ipoteticul său socru, şi uită de posibila sa dragoste brezeană.

În 1843, biserica de lemn din Breaza, adusă, în 1826, de la Fundu Moldovei şi montată pe dealul cimitirului actual de vornicul Mihalache Macovei, avea 798 enoriaşi, preotul Alexe Comarniţchi fiind trecut în evidenţele Mitropoliei româneşti din Bucovina drept Alexey HOMARNICKI. În 1876, biserica avea 1.355 enoriaşi, paroh fiind George PRELICI. În 1907, Breaza, împreună cu cătunele Pocescul, Benea şi Cucoşul, avea 2.056 enoriaşi ortodocşi, paroh fiind tot George PRELICI, născut în 1832, preot din 1857. paroh din 1863, iar preot cooperator fiind George AGAPI, unchi al mamei actorului Florin Piersic, născut în 1871, preot din 1896. Cantor era, din anul 1900, Ioan GHEBIUC, născut în 1848.

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Câmpulung – Câmpulung (Târg cu judecătorie) cu Breaza, Gropana, Frumoasa, Fundu Moldovei şi Luisenthal, Pojorâta, Rus pe Boul cu Freudenthal şi Vatra Moldoviţei, Rus Moldoviţa cu Ciumârna şi Argel, Sadova (Ulma), Valea Putnei, Vama cu Eisenau”[5].

În 1845, vornic al Brezei este Aftanasi Voloşeniuc, cel care, în 30 noiembrie 1845, îl împuterniceşte, în numele vorniciei, pe Vasile Voloşeniuc să plece, prin Cernăuţi, la Colomeea, unde feciorul lui îşi făcea datoria faţă de imperiul austriac, în cadrul Companiei a 14-a din Regimentul „Prinţul Lucca”.

1846: Măriuţa Macovei, fosta dragoste a lui Iraclie Porumbescu, se va căsători, în 1 martie 1846, cu Vasile Cosinschi, viitor vornic al Brezei, iar zestrea miresei constă din întreaga gospodărie a vornicului Mihalachi, din 50 fălci de fâneaţă, 6 boi de tracţiune, 10 vaci, 2 cai şi 100 oi. Martori ai înzestrării au fost Mihail Tăutul, Carl Fischoller, George Cosinschi şi primarul Tanasi (Aftanasi) Voloşeniuc. Înzestrarea din partea socrului câmpulungean, preotul George Cosinschi, s-a făcut în ziua următoare, 2 martie 1846, noua familie primind casa socrului din Câmpulung, cu o falcie de grădină în jurul casei, 5 prăjini de fâneaţă în Priluca, 5 boi, 3 vaci, un cal şi 30 oi. Vasile şi Măriuţa Cosinschi, deşi putrezi de bogaţi, nu au fost dăruiţi de soartă şi cu copii, aşa că, după moartea Măriuţei şi după o nouă căsnicie nefructuoasă, Vasile Cosinschi s-a văzut nevoit să înfieze un băiat al surorii lui, Maria, căsătorită cu câmpulungeanul Ion Grămadă, pe Artemie Grămadă, care, la rândul lui, avea să ajungă primar al Brezei, onoare de care avea să se bucure, peste vremuri, şi nepotul lui Artemie, Ştefan Grămadă. Şi, tot atunci, a înfiat-o şi pe Ana Badale. Artemie Grămdă avea să sfârşească tragic, fiind decapitat de ruşi, în 12 iunie 1916, „pe trupul Tâmpa”, pe considerentul că ar fi făcut spionaj în favoarea austriecilor, deşi avusese doar nenorocul de a se fi aflat la locul nepotrivit, la timpul nepotrivit.

1846: Primii evrei stabiliţi în Breaza par să fi fost Carl Fischoller, menţionat în 1846, şi Abraham Schloim Gelba, cel care, în 9 noiembrie 1946, plăteşte arenda de 97 florini şi 49 kreutzer, pentru terenuri din Breaza, Oficiului cameral din Câmpulung, dar nu înainte de a fi devenit creştin ortodox.

1871: În Breaza, va funcţiona o şcoală cu o clasă din 1871[6], dar învăţământul efectiv se va dezvolta după anul 1911, când învăţătorul Eusebie Mercheş, din Fundu Moldovei, începe o adevărată operă de luminător al satului.

1876: „Al doilea râu principal, Moldova, curge prin zona de șisturi, parcurgând doar lungimea de aproximativ două mile, spre sud, intrând la Botuş (între Breaza și Fundul Moldoei), apoi întorcând spre sud-vest, spre Fundul Moldovei, printr-o vale longitudinală, iar la Pojorâta, în viraj ascuțit spre nord-est, se îndoaie spre marginea mezozoicului” [7].

1890: „Breaza, o comună locuită de Huţani, e situată pe un loc deschis; din cauza aceasta, e satul mai mult concentrat decât Fundul Moldovei. Breaza se hotărăşte, spre răsărit, cu muntele Runcul Brezei, despre sud şi sud-vest, cu râul Moldova, care, de-a dreapta sa nemijlocit spală temelia muntelui Dealul Crucii; despre nord, cu muntele Măgura Brezei; despre apus, cu muntele Răchitişul Brezei… Trecând prin Breaza, staţiunea o avurăm la prea venerabilul părinte paroch Preliciu, un adevărat părinte faţă cu poporenii săi. Făcând o plimbare cu Sfinţia sa cătră un izvor, ce ieşea de sub piciorul muntelui Musticiu, ni descoperi părintele Preliciu că acel izvor te face vesel şi purure bine dispus, ba te întinereşte chiar, gustând, prin timp mai îndelungat, apă din el. Voind a căpăta şi noi ceva din acea sănătate perfectă a Sfinţei sale, scurs-am câte vreo şese păhară din izvorul proaspăt, rece şi viu. Casa părintelui Preliciu era plină de tineri ce călătoreau prin munţi şi staţionau la Sfinţia sa în decursul feriilor”[8].

1896: La Breaza funcţiona, încă din 1896, un cabinet de lectură, această primă bibliotecă din sat numindu-se „Steluţa” şi funcţionând în casa lui George D. Macovei. Cabinetul avea 67 membri, 83 de cărţi, 3 abonamente la gazete şi o avere de 13 florini şi 74 creiţari. Preşedinte al Cabinetului era preotul George Agapi, unchiul mamei actorului Florin Piersic, vicepreşedinte era primarul Vasile Cosinschi, iar secretar, preotul cooperator Ioan Ghebiuc.

În 1897, datorită unor inundaţii, care distrug nişte mori, rupându-le iazurile şi roţile, cea a lui Nicolae Rarion şi cea a unui proprietar evreu, în Breaza se manifestă tendinţele antievreieşti ale preotului George Prelici şi a fiului său, Ilarion Prelici, membri ai „Concordiei” lui George Popovici, care înfierează o aparentă nedreptate: „Imediat, a venit o poruncă de la căpitănat (prefectură) ca proprietarii morilor să nu facă iazurile, până nu va veni comisia. Dar ovreii n-au mai aşteptat. Ei au tocmit iazul, până la o săptămână, şi moara lor tot îmblă, acu, zi şi noaptea. / Dar Nicolae Rarion? S-a dus bietul creştin la căpitanat, să-şi ceară învoire ca să-şi facă iazul. N-a primit concesiunea dorită. Ce lucru ciudat! Ovreilor le sunt toate iertate. Frumos şi bine. Dar de ce e Românul la toate împiedicat şi strâmtorat? Birul e mare, cheltuielile, aşijderea, şi venit – ca în palmă. Nu-i de mirare că alţii se îmbogăţesc, iar Românii sărăcesc, pe zi ce merge, că de starea bietului Român nu grijeşte nime, la toate dă de piedici”[9].

Tot în 1897, după cum se mărturiseşte într-o scrisoare din 4 august, a început „lucrarea drumului nou, din Pojorâta”, încă din 1896, sub gestiunea antreprenorului evreu Gottesmann, „un om de cuvânt şi rânduială. Lucrătorii erau plătiţi bine, trataţi omeneşte. Nimeni nu s-a plâns de Gottesmann. / În acest an, e antreprenor Iacob Storfer. De acum, toate sunt schimbate. Lucrătorii sunt rău plătiţi şi tratarea lor lasă mult de dorit. Lucrul stagnează adeseori, din aceste pricini, şi Dumnezeu ştie cum va ieşi gata. / Săptămâna trecută, au lucrat vreo 50 de lucrători, sub privegherea unui lipovan. După sfârşirea lucrului, lipovanul a dispărut, iar antreprenorul nici nu vrea să ştie ceva de lucrători. Bieţii oameni au mers la casele lor, rămânându-le paralele neplătite. Unul a rămas în pagubă de 2 florini, iară alţii au pierdut câte 3 florini”[10].

În 1898, pentru că aveau probleme cu învăţământul în sat, după ce-şi spuseseră „durerile cele mari… şi domnului deputat Popovici (George Popovici, istoric şi poet, cu opera lirică semnată cu pseudonim, T. Robeanu), la Fundu-Moldovei, românii brezeni apelează, persuasiv, şi la sprijinul gazetei „Patria”, la „scumpa noastră „Deşteptarea”, dar şi în alte gazete”, cerând „să ni se facă dreptate”, prin angajarea unui „învăţător cum se cade şi învăţarea limbii româneşti, de care avem cea mai mare trebuinţă, fiind satul nostru aşezat în un district românesc şi având noi necontenit negoţ şi alte daraveri la Câmpulung, osebit că la noi, în sat, şed mulţi Români Fundmoldoveni”, ba mai fac şi o colectă, pentru căminul de stundenţi din Cernăuţi (nu şi pentru şcoala din satul lor), iniţiată de Iliarion şi George Prelici, primindu-se donaţii din partea „zelosului şi neobositului spriginitor al cauzelor culturale, domnul Teodor Leuştean, gospodar din Fundul-Moldovei, în sumă de 121 florini 75 creiţari”, dar şi din partea brezenilor „Ioan alui Teodor URSACHI cu 50 florini, Vasili alui Teodor URSACHI, Ioan GHEBIUC, cantor bisericesc, Petru LESENCIUC (fost primar) şi Nicolai Larion UNGUREANU câte 10 florini, Amfilochi TURTUREAN, George alui Dumitru MACOVEI şi Societatea „STELUŢA” câte 5 florini, discosul bisericii 2 florini 75 creiţari, Vasili CONCINSCI (COSINSCHI, primarul în funcţie), Vasile ŢIMPĂU, Alexa VOLOŞENIUC, Alexa LOBO şi Procopiu alui Alexa MACOVEI câte 1 florin, Maria alui Gavril ŢIMPĂU 60 creiţari, Ilie al Anei VOLOŞENIUC şi George BIRĂU câte 50 creiţari, Ana alui Ioan LAZAR, Ioan alui Matei MOISA, Ioan JECALO, Gavril POLOCHAN, Costan MOROŞAN şi Ana MOROŞAN câte 20 creiţari, Ignat şi Nastasia COSTELIUC câte 15 creiţari, Gavril SERAFINCIUC, Vasili NERESTIUC, George HALIŢA, Ioan COJOCAR, Nicolai SOROCEAC, Petru alui Mihail LAZAR, Ilie CECIULEAC, Ioana alui Teodor VOLOŞENIUC, Ileana HOJDA, Serghie MÂNDRILĂ, Alexa ZICALEAC (ginerele lui Ioan GOLEMBIOVSCHI), Maria alui Teodor ŢIMPĂU, Ana TURENSCHI, Maria alui Ilie LOBA şi Palaghia alui Ioan MACOVEI câte 10 creiţari, Catrina alui Costan VALACH 6 creiţari, Daniil IASENCIUC, Ioan COSTELIUC, Ileana alui Niţă URSU, Ana alui Nichifor DANILIUC, Parasca alui Teodor MIHALCEA, Nastasia SEROCEAC, Ileana G. MACOVEI câte 5 creiţari şi Ileana BUTĂ 4 creiţari”[11].

În 29 decembrie 1899, pledoaria pentru studiul limbii române în şcoala din Breaza, de către un dascăl competent şi statornic, este făcută şi de români, şi de huţani. O interesantă listă, cuprinzând numele românilor brezeni şi a copiilor lor de vârstă şcolară, însoţeşte pledoaria: „Ioan UNGUREAN cu 1 copil, Onufrei UNGUREAN cu 5 copii, Iftemie ŢIMPĂU – Dimitrie ZÎMPĂU cu 1 copil, George ŢIMPĂU cu 3 copii, Precop MACOVEI cu 6 copii, George BALABAŞ cu 3 copii, Vasile ROTAR – Vasile COSINSCHI – Petrea GRAMADA cu 1 copil, Artemie GRAMADA cu 1 copil, Vasile GRAMADA – Sofronia ONUFREICIUC cu 2 copii, Petru ONUFREICIUC cu 3 copii, Petru SURPAT cu 1 copil, Maxim FERAR cu 2 copii, Grigorie MÂNDRILĂ cu 3 copii, George COSINSCHI cu 6 copii, Petru BIRĂU cu 1 copil, Ilie ROTAR cu 2 copii, Alexa VOLOŞENIUC cu 3 copii, Ilie BIRĂU cu 2 copii, Elena LEUŞTEAN cu 1 copil, Anastasia LEUŞTEAN cu 3 copii, Teodor MOISA cu 1 copil, Niţucă URSACHI cu 1 copil, Ioan DARABĂ – Daniil CECIULEAC – Nicolai LARION cu 3 copii, Teodor NICHIFORIAN (ŞVERŢAR) cu 1 copil, Mariuca REBENCIUC cu 1 copil, Ioniţă ŢIMPĂU cu 3 copii, George UNGUREAN senior – George UNGUREAN junior cu 3 copii, Mihai BALABAŞ cu 2 copii, Vasile ŢIMPĂU cu 10 copii, Ilarion PAŞCAN – Andrei PAŞCAN cu 2 copii, George BIRĂU cu 2 copii, Gavriil ONUFREICIUC cu 3 copii, Vasile MOISA – Vasile URSACHI cu 8 copii, Amfilochie TURTUREAN cu 6 copii, Ilie POLOCHAN cu 5 copii, Nicolai RUSAN cu 2 copii, Gavriil LARION – George alui Mihai ŢIMPĂU cu 2 copii, Ioan DORNIAN – Filip CEHREN cu 6 copii, Ioan PRISLOPAN cu 5 copii, Mihai LARION cu 2 copii, Gavriil IVAŞCU cu 4 copii, Iftemie VALACH cu 6 copii, Ştefan LUCAŞCIUC cu 4 copii, Andrei PINTEA cu 2 copii, Chirilă POPESCUL – Nicolai LEUŞTEAN cu 6 copii, Sârghie MÂNDRILĂ cu 3 copii, Andrei SAVUŢĂ cu 3 copii, Atanasiu TIRONIAC cu 5 copii, Nistor SALAHURĂ cu 4 copii, Costan MOŞULEAC – Ioniţă BURDUHOS cu 3 copii, Nicolai ZAHAN cu 6 copii, Teodor ŞALVAR – Spiridon DORNIAN cu 4 copii, Andrei VOLOŞENIUC cu 1 copil, Costan ŞCURHAN cu 1 copil, Pavel PENTIUC cu 1 copil, Ilie VOLOŞENIUC cu 1 copil, Simion CECIULEAC cu 1 copil, Ioniţă CURUŢ cu 7 copii, Ioniţă LEUŞTEAN cu 5 copii, Rachila BUCUR (PROCOPIUC) cu 4 copii”. În memoriul respectiv se mai spune că foarte puţini copii brezeni au învăţat la şcolile din Câmpulung şi din Fundu Moldovei, şi anume: Ioniţă URSACHI, Amfilochie TURTUREAN, Vasile URSACHI, George UNGUREAN şi Precop MACOVEI. Nevoia de învăţământ în limba română era cerută, în acelaşi memoriu, şi de „toţi Ruşii, fără deosebire… pentru că au neapărată trebuinţă de ea, căci îs încunjuraţi, din toate părţile, numai de Români şi, încotro se mişcă, numai tot cu ei (Românii) vin în atingere. Oraşul cel mai apropiat îi Câmpulungul şi, acolo, nu poţi nimică începe fără limba română. Pân’ la Câmpulung, însă – de Putila nu mai amintim, căci îi mult mai depărtată şi nu mai merge nime la ea, pentru că ne-am prea hrănit de cămătari – avem de trecut prin Fundul-Moldovei şi Pojorâta, tot numai sate curat româneşti. Oamenii noştri îs, mai departe, mai că de-a rândul, lucrători la lemn şi, ca atari, vin încă numai cu Românii în atingere. Şi, în fine, nici în Breaza, chiar când ne-am pune de gând să nu ieşim niciodată din sat, nu putem trăi fără limba română, căci aici au moşii întinse: Simion, Costan şi Ilie MÂNDRILĂ, Pentelei ŞANDRU, Pentelei şi Ilie ŢÎMPĂU, Toader şi Mihai COCÂRŢĂ, Ioana ŢÎMPĂU, Vasile ŞALVAR, Spiridon ROPCEAN, Toader şi Costan URSESCU, Toader şi Gavril LEUŞTEAN etc. din Fundul-Moldovei, George şi Ioniţă NEMŢAN, Vasile ULIAN şi Ioniţă BURDUHOS etc. din Câmpulung. Cea mai mare parte din an, petrec ei pe aici şi ai noştri trebuie, ori de vreau, ori de nu vreau, să înveţe româneşte”. În finalul memoriului, huţanii şi ucrainenii, care formau, ca şi românii, câte o treime din populaţia satului, avertizează „Nu vă mai temeţi atâta că ne romanizăm, căci nu ne mai romanizează nime, ba, din contră, mulţi din noi s-au rusificat, cum îi o mare parte din familia MOISA, venită din Transilvania, şi familia cea mare a BODNARENILOR şi SÂRGHIENILOR, a MACOVIENILOR, VALACHENILOR, LAZARENILOR şi a SAVUŢENILOR”[12].

1901: „În valea Moldovei nu au mai rămas decât Fundul Moldovei şi Breaza, primul parohie, iar celălalt arondat acestei parohii” [13].

1902: Însoţirea raiffesiană de credit, înfiinţată în 1902, funcţiona, ca şi Cabinetul „Steluţa”, în casa lui George D. Macovei, sub direcţiunea preotului George Prelici, în consiliul director activând şi preotul Geoge Agapi, şi gospodarul Ioan Burduhos, care deţinea calitatea de vistiernic.

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Breaza, comună rurală, districtul Câmpulung, aşezată pe stânga râului Moldova, între pârâul cu acelaşi nume şi Valea-Neagră. Suprafaţa: 79.99 km p.; populaţia: 1.672 locuitori huţani, de religiune gr. or. şi vorbind şi limba românească. Se compune din următoarele cătune: Benia, Cocoşul, Dealul-Glodului, Măgura, Porcescul, Runcul. Mai are, apoi, şi două târle: Făgeţelul şi Răchitişul. Este ultimul punct al drumului districtual ce vine de la Pojorâta. Are o şcoală populară, cu o clasă, şi o biserică parohială, cu hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril”. Comuna există abia de câteva decenii. În analele vechiului oraş de mineri din Şemniţ (Ungaria) se pomeneşte despre o mină de argint, depărtată, exploatată de mineri unguri, care, la 1224, au plecat de aci. Probabil, această mină a existat în valea Benia, lângă comuna de astăzi Breaza. De aci se explică şi numele Benia = Baia. Se mai crede că argintul extras din mină era transportat, pe cai, la târgul Baia, în Moldova, unde se lucra apoi de artizani saşi stabiliţi acolo, precum se ştie din istoria Moldovei. Populaţia se ocupă cu prăsila de oi şi de vite mari, precum şi cu exploatarea de păduri. Comuna posedă 58 hectare pământ arabil, 2.044 hectare fânaţuri, 2 hectare 50 ari grădini, 1.713 hectare izlaz, 365 hectare poieni şi 3.739 hectare pădure. Se găsesc 308 cai, 2.821 vite mari cornute, 3.700 oi, 623 porci, 132 stupi. Breaza, pârâu, afluent pe stânga Moldovei, îşi adună izvoarele pe sub şirul muntos Opcina Feredeul şi se varsă în Moldova, în faţa muntelui Tâmpa (1.241 m), chiar în localitatea Breaza, districul Câmpulung”[14].

1913: „Gospodarul Ion Dorneanu din Breaza a dăruit curatoriului şcolii particulare româneşti de acolo suma de 200 coroane, cu care s-a plătit chiria localului. E o faptă care se laudă în sine şi care arată că poporul ştie să preţuiască însemnătatea şcolii” (Gazeta Mazililor şi Răzeşilor Bucovineni, Nr. 9, Anul III, 12 noiembrie 1913, p. 139).

1914-1918: „Preotul Gheorghe Prelici, din Toporăuţi (original, din Breaza – n.n.), a fost arestat, batjocorit şi dus în fiare prin mijlocul Cernăuţilor, pentru că a plecat la drum, în direcţia în care erau soldaţii ruşi” [15]. S-au jertfit pentru Bucovina, pe câmpurile de luptă: fruntaşul Chiriac Crâncu, Breaza, Regimentul 22, rănit; rezervistul George Bodnar, Breaza, Regimentul 22, prizonier; rezervistul George Ceciuleac, Breaza, , Regimentul 22, prizonier; infanteristul Vasile Droniuc, Breaza, Regimentul 22, rănit”[16]. „La propunerea domnului Spiridon Leuştean din Fundul-Moldovei, se îndrumează procedura pentru adeverirea morţii lui Dumitru a lui Jacob Leuştean din Breaza . Domnul Spiridon Leuştean susţine că fratele său Dumitru Leuştean a murit, în anul 1917, la Lemberg / Tribunalul Suceava, Secţia I, la 16 Iulie 1919”[17].

1929: „Traversez cătunul Benie, apoi frumosul sat Breaza, la ieşirea de miază-zi a căruia, în punctul numit „Podişul”, munţii, îmbrăcaţi cu frumoase păduri, se apropie, valea, pe fundul căreia, alături de şosea, şerpuieşte limpede, învolburată şi frumoasă apa Moldovei, se strâmtează foarte mult şi, într-amurg, când soarele, aruncându-şi înapoi cele din urmă raze, scaldă în lumină valea cu apa, coastele, coamele şi măgurile munţilor învestmântaţi cu brad, ajung la marele şi frumosul sat Fundul Moldovei” [18].

1941: „Tabloul normaliştilor cu diploma de capacitate, numiţi în învăţământul primar, prin ,,incredinţare de post”, pe ziua de 1 octombrie 1941”[19]: Topan I. Grigore, seria 1938, media 7,80, numit în comuna Breaza Centru, postul I, jud. Câmpulung. Vizitiu D. Ioan, seria 1938, media 7,80, numit în comuna Breaza Centru, postul III, jud. Câmpulung. Crăciunescu Gheorghe, seria 1938, media 7,76, numit în comuna Breaza, Pârâu, postul I, jud. Câmpulung”.

1943: „Se numesc cu titlul definitiv, pe ziua de 1 septembrie 1943[20], următorii învăţători şi învăţătoare: Grama Ioan, comuna Pârâul Breaza, jud. Câmpulung, media 7,00. Romacia Vasile, comuna Breaza, jud. Câmpulug, media 8,33”.

1947: „Având în vedere raportul cu Nr. 16.799 din 1947 al Inspectoratului şcolar regional Suceava, înregistrat sub Nr. 264.182 din 1947[21], următorii învăţători se repartizează, pe data de 1 septembrie 1947, la şcolile primare indicate în dreptul fiecăruia: Pavel Mina, de la Breaza, la Moldova Suliţa. Supelniac Anton, de la Pojorâta, la Breaza. Ciocârlan Ioan, de la Negrileasa, la Breaza-Pârâu. Caproş Alexandru, de la Breaza, la Deia”.