Moş-strămoşul lui Eminescu: Ioan Tăutu, Mare Logofăt | Dragusanul.ro

Moş-strămoşul lui Eminescu: Ioan Tăutu, Mare Logofăt

Ioan Tăutul, „diplomatul” lui Ştefan cel Mare

 

Între cetăţenii ce au ilustrat Moldova a fost unul şi Ioan Tăutul. El se trăgea dintr-o familie din cele mai vechi ale Moldovei[1]. Era un om de un caracter original şi de o mare capacitate. Politic îndemânatic; cunoscând prea bine limbile grecească, latinească şi poloneză, el dobândi favorul lui Ştefan cel Mare, Domnul Moldovei, care îi dete Logofeţia mare, ministerul cel mai însemnat al ţării şi îl întrebuinţa în mai multe ambasade. La 1501, el merse în Polonia, de încheie pacea între Ştefan şi Albert Regele Poloniei. Acesta, atunci, îi dărui mai multe sate de la margine, anume Câm­pulungul rusesc, Putila, Răstoacele, Vijniţa, Ispasul, Milie, Vilaucea, Carapciul, Zamostie, Vaşcăuţii şi Valeva, având hotar apa Ceremuşul. La 1504, murind marele Ştefan, viteazul vitejilor, se urcă pe tron fiul său, Bogdan. Acesta, după povăţuirea ce-i dăduse tată-său, trimise pe Logofătul Tăutu, cu un plocon de zece pungi de bani şi însoţit de o ceată de pedestrime, ca să meargă la Sultanul Turcilor, să-i închine Moldova. Se zice că, intrând Tăutu în sala marelui Vizir, îşi trase cizmele şi le dete slugii sale, poruncindu-i să le ţie, în sală, înaintea lui, de care lucru mirându-se Vizirul, îl întrebă dacă nu cumva îi e teamă să nu i le fure cineva. „Nu ştiu, răspunse el, dar mi se pare că, cu nişte oameni care vor să aibă tot, trebuie să păstrăm tot ce putem”. „N-ai să te temi de nimic”, îi răspunse Vizirul, „noi, acum, suntem prieteni, iar nu vrăjmaşi”. „Doresc”, zise Tăutu, „ca această prietenie să păstreze capul ca şi picioarele”.

 

După aceea, Vizirul, punându-l să şadă pe o sofa, lângă dânsul, i-a adus, după obicei, cafea. El, necunoscând încă acea băutură, a turnat-o deodată pe gât, strigând: „Să trăiască Împăratul şi Vizirul!”. În urmă, se înfăţişă şi înaintea Sultanului Suleiman şi îi declară că vine, din partea Domnului său şi a poporului moldav, să închine Înălţimii Sale ambele Maldavii (Moldova de Sus şi Moldova de Jos), cu condiţii cinstite, iar mai cu seamă religia să fie păzită, fără cea mai mică vătămare. Sultanul se bucură mult, văzând că moldovenii, a căror puternică sabie o simţiseră de multe ori turcii, vin singuri să se plece puterii sale. El primi toate con­diţiile şi dete solului un act formal, subscris cu mâna lui, ca să-l ducă Domnului său, la Suceava. În acest act, se cuprindea că moldovenii, supunându-se, de bună-voia lor, împărăţiei otomane, voinţa Sultanului e ca bisericile şi religia lor să fie nevătămate; ţara să se administreze după legile sale; Domnul să nu fie dator la alt, decât numai să trimită, în toţi anii, Înaltei Porţi, 4.000 galbeni, 40 iepe şi 24 şoimi; şi acestea supt titlu de dar (peşcheş). După aceea, Sultanul dărui lui Tăutu cele 10 pungi de bani ce i le adusese din partea lui Bogdan Vodă. Cu aceşti bani, întorcându-se în patria sa, el zidi o biserică de piatră foarte frumoasă, în satul Bălineşti, în ţinutul Sucevei, pe Siret. El a mai zidit, în Constantinopol, un palat, supt numirea de Bogdan Sarai sau Palatul Moldovenesc, în care era şi o biserică, cu numele Sf. Nicolae.

 

În anul 1511, a murit Ioan Tăutul, Logofătul” (Din Nicolae Bălcescu: Biografii Istorice; vezi „Biblioteca pentru toţi”, Nr. 566 – Gazeta Mazililor şi Răzeşilor bucovineni, Anul I, Nr. 1, Cernăuţi 18 noiembrie 1910, în pp. 7, 8).

 

 

[1] Eminescu se înrudea, deci, prin ascendenți, și cu Grigore Ureche, și cu Alecu Russo, și cu Alexandru Ioan Cuza, pentru că toți îl aveau drept moș-strămoș pe logofătul Ion Tăutul fiul lui Tăutu pisar, menționat în Sfatul Domnesc la 7 iulie 1430, el însuși diac și apoi logofăt al lui Ștefan cel Mare, între 3 ianuarie 1459 și 21 noiembrie 1486. Povestea ar începe cu un boier Fetion, prezent în Sfatul Domnesc al lui Ștefan cel Mare, alături de Hodco Crețovnecul, Isan de Neamț, Stețco Domocuș, Petre al lui Echim, Cotmiță, Buhte, Fetion, Sachiș spătar, Iuga vistier, Toader ceașnic, Crasniș postelnic, Zbiiarea stolnic, Buoreanul comis, din 5 septembrie 1458, până în până în 5 decembrie 1460, cel care primise parte din Miclăuşani, „ce se zic acum Grauri”, de la „bătrânul Ştefan Voievod şi de la Alexandru Voievod” și care, conform unui uric din 27 ianuarie 1598, era bunicul lui Ieremia Băisanul (diac domnesc, între anii 1580-1621, apoi vornic), care se însurase cu fata Petru Hohulea, fiul lui Huhulea postelnic și al Odochiei, nepotul lui Isaia din Răcătău și al logofătului Ion Tăutu, tatăl lui Ionașcu și al Vărvarei, ginerele lui Oană Huru. Băiseanu pătrunsese în obştea răzeşească a Iurăşcenilor în 30 iunie 1602, când în faţa lui Ieremia Movilă apăreau Gherman şi Andronic, care se înţeleseseră să vândă moşia lor, deci o parte din jirebii, din Glodeni şi Hilimoneşti, lui „Eremiia Băseanul Uricar”.  Cu strănepoata lui Tăutu și a lui Isaia din Răcătău, cneaghina Varvara, Ieremia Băisanul a avut șapte copii, pe Necoară, Simion, Costin, Oprea, Antoniica, Anghilina şi Măriica, care împărțeau moșiile între ei, în 26 decembrie 1625. Antoniica, măritată cu Mogâldea, fiind confirmată drept „moașa” Cuzenilor, în 10 martie 1711, de către „Maricuţa fata Drăguţi, nepoata Măricuţii, strănepoata Antonicăi, Antonica fata Irimiii Băişanului”, care dă „Dumisale lui Ion văru-meu” (deci lui „Ioan biv Armaş” Cuza, menţionat ca proprietar în Crăciuneşti în 29 octombrie 1694 – n. n.), și jirebiile pe care ea le moștenea: „şi i-am dăruit danie parte din Crăciuneşte”. Cuzenii se trag din Ieremia Băisanu prin sulgerul Gheorghe Jora, care se însurase cu o fată a Antonicăi[1], și ai urmașilor acestora, în vreme ce Iurășcenii revendică aceeași origine, dar nu și prin Mogâlde, ceea ce probează că Iurășcenii, deși se trăgeau din Antonica și Mogâlde, respectau mai mult natura moșiilor primite drept zestre de către fata Băisanului în Crăciuneşti şi Filimoneşti, baștina lor, şi încredinţate lor, prin o mezalianţă neprecizată. Revenind la Stratul Iuraşcu, pe care documentele îl confirmă şi drept „Iuraşcu, vătav prin 1650” şi care, în 12 noiembrie 1690, încă mai trăia, acesta este tatăl Tofanei Iuraşcu, mama lui Ion Iuraşcu şi surorii lui Tofana, nemăritată, deci „săracă de bărbat”, şi  care, în 16 februarie 1721, îl înştiinţa pe vărul ei Cuza Spătar că „a luat nişte acte de moşie”, doar ca să „n-aibă dumnealui nici un cabalâc pentru aceste zapise căte li-am luat noi la mâna noastră”. Ion Iuraşcu, menţionat de documentele moldoveneşti în 5 februarie 1752 şi în 6 mai 1761, când, bătrân şi bolnav, trăia la Vaslui, se afla, pe la 1770, împreună cu feciorul său, Toader, pe moşia Brătenii, a stolnicului Sandul Ilie, din ţinutul Başeului, în părţile Botoşanilor, în vreme ce un alt fiu al său, Grigoraş sin Iuraşcu, încerca demersuri pe lângă voievodul Ioan Teodor Vodă şi pe lângă ruda lui, „Ioniţă Cuza biv Vel Stol., giudecătoriu”, pentru recuperarea părţilor de moşii vasluiene ale străbunilor săi răzeşi. Un alt Ion Iuraşcu, dar cel din ramura boierească, era mazil în Goteşti-Covurlui, care nu are legătură cu străbunii lui Eminescu. Alţi Iuraşcu, în Moldova anilor 1770-1774, nu mai existau. Străbunicul matern al lui Mihai Eminescu este unul dintre cei doi fii ai lui Ion Iuraşcu, Toader, care locuia prin părţile Dorohoiului, ca administrator de moşii, sau Grigoraş, care rămăsese în Vaslui. Ţinând cont de faptul că, pe atunci, se năştea Vasile Iuraşcu, la Hotin (nu există dovezi, ci doar spusele Ralucăi Iuraşcu), bunicul Ralucăi este mai probabil Toader Iuraşcu, care îşi găsise slujbă în apropierea Hotinului, şi al cărui fiu avea să fie tot administrator de moşii, în acelaşi ţinut al Botoşanilor.


Comments are closed