Mircea STREINUL: Ţărani din Camena | Dragusanul.ro

Mircea STREINUL: Ţărani din Camena

Mircea Streinul - desen de Radu Bercea

Mircea Streinul – desen de Radu Bercea

*

Comuna Camena se răsfira sărăcăcioasă pe văi, la câţiva kilometri de Cernăuţi. În zare, spre miază-zi şi apus, pădurile încremeneau enorme şi înalte. Toamna, dealurile luau culoare roşcată, aspră, care, sub cerul plumburiu, dădea peisagiului un luciu straniu şi enervant, totuşi nu neplăcut la vedere, de sânge uscat. De cum începeau ploile de toamnă, uliţele se desfundau şi comunicaţia cu Mihalcea şi Cuciurul Mare devenea aproape imposibilă. Când se întorceau cu lemne, de la pădure, căruţaşii îşi deşelau în bătaie gloabele, dar degeaba! Roţile rămâneau înfundate până la butuci în glodul cleios şi căruţele trebuiau lăsate în plata Domnului, căci nu mai puteau fi urnite din loc decât când se schimba vremea.

*

Ploua de vreo săptămână. Ploaie apriga, necontenită. Şanţurile erau pline de apă şi noroiul colcăia ca un aluat pe uliţe. Până şi imaşurile se-mbibaseră de atâta ploaie, aşa că musteau sub picioarele vitelor scoase la păscut, iar gardurile de nuiele putrezeau, risipindu-se, când vântul bătea ceva mai tare.

Numai doi oameni din tot satul îndrăzniră să se ducă, disdedimineaţă, la pădure, pe o ploaie ca asta, care prefăcea văzduhul într-un fel de ierbărie ciudată şi prin ale cărei fire nu vedeai mai departe ca până-n vârful oiştii, dacă, bineînţeles, nu era prea lungă… Numai cu greu, după multă osteneală, izbutiseră cei doi oameni să scoată lemnele din văgăuna la care-i dusese forestierul şi să se aştearnă la drum.

– Mare necaz pe capul nostru, măi Maftei!, spuse cu năduf  Trifon. Tocmai astăzi şi-a adus aminte dumnealui că-i trebuie lemne pentru fiertul povidlei…

*

„Dumnealui” era Gora Maţco, ţăran chiabur şi cârciumar, în fundătura dinspre Cuciurul Mare; Maftei şi Trifon slujeau la el. De mici copii, în ograda lui Maţco se treziseră. Acolo le-au crescut primele tuleie de barbă, acolo şi-au câştigat primii bani şi şi-au băut primul rachiu, într-un ajun de Crăciun, cu straşnică veselie. Tot acolo au avut, fiecare, prima dragoste, cu nişte femei, venite la lucru tocmai din Maramureş.

Maftei îşi şterse ploaia de pe frunte.

– Trifoane, râse dânsul, apa a-nceput să-mi treacă prin căciulă. Nu m-oi mira dacă, îndată, mi-or cânta din cap nişte broaşte. Dii, haram! Amu’ era să mă răstoarne spurcăciunea naibii. Ce, ţi-i a harmăsar, Frozino? Dii, nea!

Iapa, albă de spumă, trăgea din greu. Căruţa se-nfunda când cu o roată, când cu alta, aşa că părea o corabie clătinată de toate furiile unei mări agitate.

– Mai avem un ceas de drum!, oftă Trifon. Poate-a da Dumnezeu şi-om scăpa cu bine.

Ajungând pe-un deal, opriră căruţele şi se adăpostiră sub o răchită, ca să-şi aprindă câte-o ţigară, căci, de la pădure şi până aici, nu putuseră să fumeze.

*

Maftei privi lung satul, care abia se desluşea, posomorit şi şters, din şuviţele ploii. Acolo, între perii, cireşii şi nucii uriaşi ai pomătului, se grămădea, la drumul spre Cuciurul Mare, gospodăria arătoasă a lui Maţco. Casa, cu localul cârciumii în faţă, o namilă! Şura, uriaşă, grajdul, acoperit cu tinichea, şoproanele şi coteţele dovedeau că Gora Maţco poate rivaliza în bogăţie cu părintele Grigorencu şi chiar cu primarul comunei. Grădina din jurul gospodăriei îşi ducea, până departe, la pârâu, pomii frunzoşi şi înalţi. Spre Cernăuţi, se întindeau pământuri negre şi grase, cu legume şi porumbişti, care dădeau în câmp. Privind toate acestea, flăcăul nu-şi putu reţine un oftat, pornit din adâncul sufletului.

– Ce dor te-a pălit, Maftulache măi? Ţi s-au scufundat niscaiva corăbii ori Zanchira nu te mai sloboade la dânsa, în ceasurile de noapte? Ha?

*

Flăcăul nu răspunse. Tăcu înainte, încăpăţânat. O picătură de apă îi stinse ţigara şi el o aruncă înciudat în noroi. Apoi, îşi întinse mana spre sat, arătând casa lui Maţco.

– Bogat îi stăpânu’ nostru, Trifoane!

– Aiasta te roade, măi frate? Eh! A avut noroc omul că, în tinereţile lui, a fost calic ca şi noi. Chioara, însă, avea zestre mare. Pământul, cât îl cuprinzi cu ochii, ea i l-a adus. Da’ pe mine să mă ferească Dumnezeu de-aşa nevastă! Amu nu că duhneşte de la dânsa ca dintr-un părău cu cânepă, însă în răutate o întrece până şi pe bunica procletului!, glumi Trifon, calomniindu-şi stăpâna. Ori nu-i aşa, măi frate?

*

Maftei asculta mai mult ploaia, decât vorbele tovarăşului său. Stropii cădeau ca o dulce muzică pe frunzele palide ale răchitei. Văile pară abureau. Sătenii fierbeau povidla în pomete şi fumul se târa leneş pe ierburi, de sub scândurile aşezate să ferească de ploaie cazanele cu fiertură. Maftei nu-şi mai lua ochii de la gospodăria stăpânului său. Îi plăceau mai ales ogoarele acelea, de sub deal, cu ţarna lor bogată şi bună, neagră ca funinginea.

– Pentru aşa minunăţie de pământ, măi Trifoane, face să te bagi la pat cu o slută şi zăludă ca femeia lui Maţco.

– Pe mine să mă păzească Dumnezeu!, se scutură Trifon. Femeia aiasta îi aşa de-a dracului, că nici copii nu i-a putut naşte lui Gora. Da’ hai, frate, că îndată se lasă seara şi n-om şti să ajungem acasă, pe uliţa asta numai gropi şi baltă! Uf, ce vreme! Cred că şi broaştelor a-nceput să li se urască de-atâta apă!

Maftei se desprinse, cu părere de rău, de trunchiul scorburos al răchitei, de care-şi răzimase spatele ud leoarcă, şi-ndemnă la drum iapa. Căruţele abia înaintau. Scrâşnind, roţile cădeau când într-o groapă, când în alta, şi-ameninţau să se rupă sub greutatea încărcăturii. Flăcăii, mergând alături de cai, îşi înfundau până peste gleznă picioarele-n glod. Coborâră, totuşi, cu bine panta şi nu mai aveau decât o bucăţică de uliţă, până acasă, dar diavolul, care, în loc să stea liniştit la căldură, în fundul iadului, pe o vreme ca asta, tocmai se plimba prin Camena şi, pentru că diavolul e diavol la orice ceas din zi ori din noapte, îşi vârî coada în roţile căruţei lui Trifon.

*

– Dii, haramule! Ce-i cu tine?, se stropşi băietanul.

Calul se-opinti, însă nici pomeneală ca roţile să se urnească măcar cât de cât din loc.

– Tare mi se pare c-am dat de dracu’, frate Maftei!, oftă Trifon, scuipând, cu amărăciune.

Celălalt flăcău îşi opri iapa şi se-apropie de căruţa împotmolită, însă, oricât se-opintiră om şi vită, hargaţii nu reuşiră s-o scoată din înfundătură.

– Na… Apoi a trebui s-o lăsăm aici, că nu-i ce face!, spuse, cu un icnit de resemnare, Maftei, vânăt de efort. Nu se putea ca satana să nu-şi bage nasul în treburile noastre!

*

Trifon plesnea de ciudă. Ştia că Zanchira va bodogăni şi că-şi va aţâţa împotriva lui bărbatul. După ce-şi şterse, cu palma, fruntea şi obrajii, pe care şiroaiele de ploaie se amestecaseră cu sudoarea, deshămă calul şi, alături de Maftei, porni mai departe. Din când în când, se oprea şi-şi întorcea capul, ca să privească la căruţa împotmolită, care-şi aburea contururile în ploaia parcă şi mai înteţită. Peste puţin, ajunseră cu bine acasă. Înserase şi felinarele ardeau amu în grajd, aruncând lumini tulburi în ogradă.

– Că mult aţi mai stat!, sfârâi un glas din gura căscată a şurii, care se proţăpise ca o namilă în fundul ogrăzii.

– Ptiu!, făcu Trifon, încet, ca să-l audă doar Mafteiu. I-a şi pornit clonţul… Nici lutul n-are să i-l astupe, s-o ştii de la mine, măi frate!

*

Când Zanchira văzu că ei s-au întors numai cu o căruţă, stârni un scandal care-l scoase din casă pe Gora. Plictisit de gura nevestei sale, care umplea ograda cu o grindina de văicăreli şi sudălmi; dânsul porunci hargaţilor să descarce, la repezeală, încărcătura şi-i trimise să aducă lemnele din căruţa lăsată în părăsire.

– Hai, duceţi-vă repede!, se răsti Zanchira. Ori vreţi să v-apuce miezul nopţii?

– Om căuta s-aducem şi căruţa, spuse Maftei, însă numai cu jumătate de gură, căci ştia că roţile s-au afundat prea adânc în noroi, ca să mai poată fi trase afară.

Aşa eşti tu, bărbate!, îl luă Zanchira la rost pe Gora. Mă mir că nu le dai şi-un rachiu, pentru că ticălosul acela de Trifon ţi-a împotmolit, ca un nerod, căruţa! Şi încă o căruţă nouă! Cu bănetul dat pe căruţă puteam să-mi cumpăr o casă!, exageră femeia.

*

Maţco ridică din umeri şi intră în cârciumă, ca să-l salute pe primar, care tocmai venise, înfruntând ploaia, să bea un păhăruţ de rachiu sau, poate, ca să scape şi el de gura vreunei neveste cicălitoare.

În grădină, Varvara, sora lui Trifon, amesteca de zor chiseliţa de perje; flăcările din cuptorul săpat în pământ luminau roşietic pomii din apropiere şi fata cu trăsături blânde şi regulate ale feţei. Lângă ea sta, închincită în groapa de la cuptor, Veronia, o copilă de pripas, care se-aciuiase, într-o bună zi, la casa lui Maţco, fără ca el sau altcineva să ştie cum şi de unde a venit.

Un iz greoi, totuşi plăcut, de putreziciune se ridica, uneori, când îl stârnea vântul, din bâlele cartofilor, usturând nările fetelor, pe care le mângâia dulceag aroma chiseliţei din căldarea de aramă.

– Varvara, spuse Veronia, aruncând un vreasc în foc, Maftei s-a întors de la pădure, dar fratele tău şi-a împotmolit căruţa şi-a fost mare huit în ogradă. Până mai-nainte a tot boscorodit Zanchira!

Fata se-opri, puţin, din amestecat, însă tăcu. Veronia observă că Varvara are cearcăne la ochi şi că abia se ţine pe picioare. O linişte copleşitoare se lăsase peste pomăt. Numai ploaia şi focul, care mânca vreascurile, erau vii în pomătul întunecat şi-ncremenit sub cerul de seară. Mai târziu, fâşii lungi de pâclă începură să se târâie pe sub garduri şi să-şi scoată din şanţuri capetele de balaur, iar izul bâlelor putrede, stârnit iarăşi de-un vânt, deveni şi mai pătrunzător.

– Varvara, ce-i cu tine?

*

Hargata făcu un semn cu mâna: „Nu-i nimic!”, şi-şi reluă lucrul, dar nu continuă mult, ci, scăpând din mâini enormul culişer, se puse pe plâns.

Veronia începu să amestece ea, în locul Varvarei, căci chiseliţa ameninţa să se-afume.

– Astă-seară, am să-i spun lui Maftei, îngăimă Varvara. Nu mai pot! Doamne, Doamne, ce voi face?…

– Când ai simţit, pentru-ntâia oară?, se interesă lacomă Veronia, uitând, o clipă, să amestece fiertura, care bolborosea furioasă.

– Încă amu o săptămână, da’ m-am temut să-i spun. Aşa veste n-aduce mare bucurie, dacă n-ai cununie în toată regula.

– Ce crezi c-are să fie? Fată sau băiat?

Varvara îşi uită, pentru o clipă, necazul şi zâmbi în pălălaia potolită a cuptorului, care înflorea cu trandafiri aurii întunecimile dese ca o pădure ale pomătului.

– Fată, ca să fie cuminte ca tine, Veronia!

Copila roşi de plăcere şi bătu bucuroasă din palme. Culişerul căzu în căldare şi Varvara oftă:

– Vezi? Nici n-a apucat să vie pe lume, că plodul meu a şi-nceput să facă pozne!

Apoi nu mai scoaseră nici o vorbă. Întunecimile se grămădeau peste sat şi pâcla prindea să-nvăluiască pomii. În curând, totul înota într-o mare de lapte cenuşiu, vâscos şi cu iz de vreasc umed, iar tăcerile se-mbulzeau din ce în ce mai aspru în ogrăzile goale, aşa că nici câinii nu încercau să le stârnească şi-abia dacă-şi mişcau uneori lanţul, dar zgomotul era repede acoperit ca de-o pâslă.

*

Maftei şi Trifon descărcaseră lemnele din căruţa împotmolită şi se-ntoarseră fără nici un incident acasă. Învârtindu-se prin ploaie, Zanchira mai bodogănea. Abia într-un târziu, răzbită de umezeală, se duse în casă, dar nu stinse îndată lampa, ci-l mai descântă pe Gora în privinţa lui Trifon.

– Ia lasă-mă odată-n pace, femeie hăi!, se răsti bărbatul.

– Apoi, da! Dumnealui n-are nici o grijă, că eu i-am adus zestre mare, ca s-o poată isprăvi în voie!, nu se dădu bătută femeia şi Gora icni în sec.

În cele din urmă, dânsa adormi.

*

Maţco, însă, se tot sucea în aşternut, căci somnul nu voia să vină. Când socoti că nevastă-sa a căzut în lumea visurilor, bărbatul se ridică din pat şi bojbăi prin dulapul cu străchini, ca să scoată la iveală o sticla de rachiu, din care trase câteva înghiţituri zdravene. După ce puse sticla la loc, se lăsă pe marginea laviţei şi zdrobi, în degete, câteva fire de busuioc uscat. Apoi, îşi duse degetele la nas şi-aspiră cu putere parfumul tare, evocator de prospeţimi primăvăratice. Ploaia ţârâia la geamuri. Câteva umbre se mişcau prin ogradă. Gora stinse lampa şi rămase să vegheze a pustiu.

*

Afară, Maftei şi Trifon mai roboteau. Erau încă o mulţime de lucruri care trebuiau terminate, astă-noapte. Un purcel buiac scăpase din cocină şi guiţa în şopronul de lângă grajd, unde se-ncurcase între nişte lemne, stârnind lătratul câinilor. Trifon se duse să-l găbjească. O lodbă se desprinse şi-i căzu peste picior, lovindu-l atât de puternic, încât băietanul rămase năucit, câtva timp. Apoi, îl apucă o furie aşa de oarbă, că-i veni să gâtuie godacul, care guiţa ca-ntr-o gură de şarpe.

– Hai, Trifoane, să punem şişca în ciubere, s-o ducem în grajd!, îl chemă Maftei.

Acela se-apropie şchiopătând şi încleştându-şi, de durere, dinţii.

– Mi-a căzut un afurisit de lemn pe picior, de-am văzut stele verzi!

– Atunci, lasă, nu-mi mai ajuta. Ţine fânarul!

– Ai înnebunit? Vrei să capeţi vătămătură? Cine-a mai văzut să ridice un singur om aşa namilă de ciubăr?

*

Totuşi, Maftei nu vru să primească ajutorul lui şi duse singur ciuberele. În grajd, atârnă de cui fânarul şi se trânti pe-un butuc.

– Uf! Iată c-a mai trecut o zi… Îs aşa de trudit, că nici nu-mi vine să mă culc! Vai şi-amar de bietele mele ciolane…

Trifon îi desfăcu nojiţele de la opinca piciorului stâng şi i-o descălţă. Când îi desfăşură obielele, îi veni rău: ele erau pline de sânge. Maftei sări de pe butuc şi-l prinse, la timp, de umeri; apoi, vru să-l apuce de brâu, dar nu mai era nevoie să-l ţină, căci băietanul se dezmeticise.

– Afurisită zi, astăzi! Se vede că m-am sculat cu josu-n sus… Noroc că lodba nu mi-a strivit osul! Atâta-mi mai lipsea…

Maftei îi turnă apă peste picior. Carnea era ruptă, pe alocuri, şi sângele izvora mereu din scrijileli. Trifon alese, din boarfele sale, o fâşie de pânză curată şi-şi înfăşură piciorul. Apoi, susţinut de Maftei, şchiopătă până-n odăiţa amenajată în corpul şopronului de lângă grajd.

*

– Zanchira e-n stare să spună că mi-am făcut anume rana, ca să nu lucrez mâine. Afurisită femeie, măi! Cu tine, însă, se poarta mai altfel. Când ne-am dus să ridicăm lemnele din căruţa rămasă-n drum, mi s-a părut chiar că te priveşte aşa, nu ştiu cum, ciudat.

– Prostii!, protestă Maftei, şi-şi întoarse în altă parte ochii; bănuiala tovarăşului său îi umplea de speranţe inima.

– Ba nu, se-ncăpăţână Trifon. Încă mai de mult am băgat de seamă că dânsa îţi tot aţine cărările – şi tăcu un timp, după care reluă pe-un ton jumătate serios, jumătate glumeţ: Vezi să nu-mi nenoroceşti sora, că te ucid!

– Dormi, îi spuse încet Maftei. Îndată-i miezul nopţii.

*

Prin întuneric, abia străbătea lumina slabă, roşietică, din grădina cufundată în tăcere. Ploaia bătea subţire în geam şi Trifon lălăia pierdut o frântură de cântec. Uneori, câte-o aripă de vânt se-mpiedica-n fereastră, înspăimântându-l pe Maftei, căruia i se făcuse, deodată, frig. Amândoi băietanii aveau numai o singură pătură; ca să se-ncălzească, Matfei se dădu lângă Trifon. Atinse, fără să vrea, cu palma, obrazul acestuia.

– Măi, faţa îţi arde ca focul. Te doare tare piciorul? Ar fi bine să-ţi pun un şervet ud peste rană.

– Lasă, că nu m-a lua dracu’ din atâta treabă!

Însă Maftei nu-l ascultă, ci, aprinzând opaiţul de pe prichici, luă un capăt de ştergar, pe care-l muie în apă şi-l puse pe locul lovit; apoi, stinse, din nou, opaiţul şi se lungi alături de rănit.

– Ne-a fi cald la amândoi, spuse, cuibărindu-se cum putu mai bine; deodată, însă, se ridică într-un cot şi-aprinse un chibrit, ca, la lumina pâlpâitoare a acestuia, să-l privească pe Trifon.

Băietanul îşi deschise ochii, peste care plutea o vagă ceaţă, şi clipi jenat de flacără.

– Ce te-a apucat, Maftulache?, zâmbi dânsul.

*

Chibritul se stinse, dar hargatul rămase cu chipul lui Trifon în minte; o frunte înaltă, de la care pornea un strălucitor păr castaniu, ochii verzui şi buzele subţiri, fine – totul frumos şi perfect proporţionat, ca şi la Varvara.

– Trifoane, ai fi tu, într-adevăr, în stare să mă ucizi?, şi aşteptă răspunsul, însă nu veni decât un râs încet, care-l turbură, aşa că nu insistă; se simţi trist; încerca să-l vadă pe Trifon, ridicând o secure, pentru a-l lovi la mir, dar imaginea îi scăpă şi râse şi el.

– N-ai fi în stare să mă omori, şi iarăşi aşteptă un răspuns, care nu veni nici de astă-dată.

– Ci vorbeşte, omule!, se-nfurie hargatul.

– Socotind bine, cred că n-aş fi în stare să te omor. Tu eşti mai tare decât mine şi pe la spate mi-ar fi scârbă să te ucid. De altfel, însă, te-aş omorî.

*

Maftei se învârti în culcuş. Încercă să găsească o poziţie potrivită pentru somn, dar nu reuşi. Gândindu-se la cele spuse de Trifon, încercă, din nou, să-l vadă ridicând securea; îndărătnică, viziunea refuza să se construiască. Enervat, Maftei aprinse, iarăşi, un chibrit şi-l privi gânditor pe Trifon; faţa acestuia, arsă de soare, era blândă şi ochii aveau o odihnitoare lumină de iaz liniştit. Mulţumit, stinse chibritul şi-l strânse prieteneşte de braţ pe Trifon, care mai zâmbea îngăduitor, prin întuneric, de ideile ciudate ale prietenului său.

Apoi, regăsindu-şi calmul, Maftei începu să se gândească la ale sale, ca-n fiecare noapte, înainte de-a adormi.

*

Copilăria lui Maftei Timotei numai fericită nu fusese. Mama îi murise, când dânsul împlinise abia cinci ani. Copil din flori, nu fusese adoptat de niciuna din rudele sale îndepărtate. Nimeni nu voia să se ocupe de vlăstarul unui asasin şi-al unei fete uşuratice. Într-o noapte de mai, după câteva zile de la moartea mamei, nimerise, bolnav şi slăbit de foame, în ograda lui Maţco şi, cum acolo era nevoie de un băiat, care să pască gâştele, rămăsese pe lângă casa bogătanului. Dovedindu-se dârz şi puternic, Maftei începuse să fie întrebuinţat şi la munci mai grele sau mai de răspundere. Evident, nu primea nici o simbrie. Pentru demâncare şi câteva boarfe, trebuia să muncească de-i săreau ochii. Cu toate acestea, băieţandrul nu voia să plece de-aici. Noaptea, când toată lumea se culca, el ieşea în ogradă şi, plimbându-se încoace şi-ncolo, îşi închipuia că şura, grajdul, şoproanele, casa, pomătul şi pământurile îs ale sale. Atunci, îşi trăgea adânc în piept aerul şi, ameţit, se bătea cu pumnul în inimă. În astfel de clipe, el era stăpânul. Dimineaţa, când se trezea, revenea la realitate şi-şi îndeplinea cuminte munca de toate zilele. Când i se făcea vreo nedreptate, îndura fără să crâcnească. Un fel de nătângie sălbatica i se cuibărise în inimă şi, întărâtat de-această nătângie, Maftei nu s-ar fi despărţit, nici în ruptul capului, de casa lui Maţco, unde credea, cu putere, că, într-o bună zi, îşi va face din plin norocul. Aşa, tot muncind şi visând, Maftei ajunsese un flăcău voinic, în stare să ridice câte-o fată în fiecare braţ.

– Tu, dormi?

*

Trifon nu-i răspunse. Atunci, Maftei Timotei se ridică din pat şi-ascultă înspre fereastră, dar nici un alt zgomot, decât al ploii, nu răzbătea din ogradă. După câtva timp, îşi trase o pereche de ciubote vechi în picioare şi, deschizând uşa, care, deşi scârţâi îngrozitor, totuşi nu-l trezi pe Trifon, se furişă, pe sub streaşina grajdului, ca să ajungă la tinda casei, unde dormeau Varvara şi Veronia. Cercă uşa. Găsind-o descuiată, intră, cu nesfârşite precauţiuni, în bezna dinăuntru. Bojbăind, ajunse la culcuşul Varvarei; când dânsul se plecă asupra fetei, mâinile ei îi căutară lacome grumazul şi flăcăul se vârî în mindirul din care ieşea căldură, amestecată cu miros de pelin şi de ploaie. Veronia răsufla liniştit alături. O pisică mieună încet, a alintare.

– E bine şi cald la tine, Varvară, îndrăzni să şoptească flăcăul.

*

Vru să-i spună că Trifon s-a rănit la picior, dar se răzgândi, căci fata s-ar fi neliniştit şi, atunci, s-ar fi dus naibii tihna aceasta, din aşternutul moale şi cald. „Am să-i spun abia când mă voi duce…”, şi-o strânse de mijloc pe Varvara, care râse, aburind cu răsuflarea ei plăcută şi calmă tâmpla băietanului. Apoi, încetară să se joace. Fata deveni nemişcată ca o bucată de lemn şi flăcăul ghici, prin întunericul aspru şi des, că trebuie să fie vorba de ceva foarte serios. Aproape că simţi un fel de ameninţare sau cel puţin ceva cu totul neplăcut, dar se reţinu să întrebe.

„Acuma… Acuma îi voi spune…”, se gândea, chinuită, Varvara; amâna. totuşi. Strânse, cu o teamă dureroasă, mâna flăcăului; când, în cele din urmă, vru să vorbească, vântul începu să zgâlţâie atât de puternic uşa, încât, înfricoşată, amână, din nou, să spună ce are pe suflet. Întâi, voise să-i spună deodată, brutal; apoi, se răzgândi şi, când vântul se linişti, îl sărută pe băietan şi-i şopti:

– Mă ai dragă, Maftei?

*

Dânsul nu răspunse îndată; îi plăcea s-o necăjească şi, de aceea, afecta uneori indiferenţă faţă de ea. De astă-dată, nu-i răspunse imediat şi din altă cauză; avea senzaţia că o mare obligaţie atârnă de răspunsul său şi, de aceea, şi-l întârzie, până când fata repetă, cu un fel de teamă, întrebarea.

– Da, îmi eşti dragă, şi ghici că faţa Varvarei s-a destins dintr-o încordată aşteptare.

– Atunci, n-am nici o grijă. Pot să-ţi spun fără frică. Maftei, m-ai lăsat grea.

Abia vorbi şi se şi făcu mică. Simţise o tresărire puternică în mâinile lui Maftei şi, cu toate că nu putea desluşi nimic în întunericul vâscos şi aspru al tindei, ştiu că faţa lui a împietrit într-o groaznică strâmbătură de spaimă. Începu să plângă. Băieţanul se depărtă de dânsa, aşa că spatele lui atinse peretele, şi rămase într-o atitudine încordată, aproape dureroasă. Varvara continua să plângă, însă el n-o asculta, ci se gândea, cu repeziciune, la situaţia în care intrase. În curând, îşi dădu seama că, aici, lângă fată, nu se poate gândi în linişte.

– Ai spus cuiva, până acuma, despre… despre asta?

– Nu. Adică, da. Veroniei.

– Muierea, muiere!, şopti dânsul, mânios. Ce dracu’! N-ai avut altă treabă?

– Trebuia să spun cuiva! Mă temeam să-ţi spun ţie. Ce-om face, Maftei? Doamne! Doamne!

– Taci! Am să mă gândesc ce-i de făcut.

– Trebuie să te-nsori cu mine, Maftei!, şi, cum el nu răspunse, fata reîncepu să plângă.

– Tu… Să nu-i sufli, deocamdată, nici o vorbă lui Trifon, că… Na! Lasă, că totul va fi bine… Vom vedea cum s-o dregem!, şi, fără să mai aştepte vreun cuvânt, se pierdu în întunericul alburiu şi umed al ogrăzii, care, sub copacii de la garduri, devenea afund ca al unui iad.

*

Se opri abia lângă şopron. Ploaia îi cădea peste creştet, răcorindu-i-l. Cu încetul, îl pătrunse frigul, dar nu se duse în odăiţă, să se culce, ci se furişă în grajd, unde se-aşeză, toropit de-o molatică oboseală, în ieslea vitelor. Răsuflarea lor uşoară, ritmică, avu un efect calmant asupra băietanului. Abia aici începu să se gândească temeinic şi metodic la încurcătura în care intrase. Ca să se-nsoare cu Varvara însemna să renunţe la o mulţime de planuri, menite să-l ducă la bogăţie. Oh! Şi Maftei n-avea alt vis, decât s-ajungă bogat… Prea se săturase să tot fie rob la alţii şi, dacă îndurase atâtea umilinţe, o făcuse pentru că bănuia un mare noroc la capătul bor. Desigur, o iubea pe Varvara, dar una era iubirea, şi alta însurătoarea. În primul rând, fata nu se bucura de simpatia Zanchirei. Până acuma, Maftei se-apropiase, pic cu pic, de stăpâna sa, i se vârâse, pe nesimţite, sub piele şi, cu timpul, nădăjduia să i se-nfigă şi-n inimă. Maţco şi Zanchira n-aveau copii şi nici neamuri apropiate, aşa că Maftei putea nădăjdui o minune. La altceva, evident, dânsul nu se gândea şi nici nu bănuia că Zanchira adoarme, în fiecare seară, cu chipul lui, lângă Maţco. Însurându-se cu Varvara, s-ar fi îndepărtat, pentru totdeauna, de stăpâna sa. Când somnul îl mână în odăiţă, să se trântească lângă Trifon, care gemea încet prin vis, Maftei ajunsese la hotărârea să n-o ia de nevastă pe Varvara. Ce va fi mai departe se va gândi mâine.

*

Ca aducându-şi aminte de ceva depărtat, prinse mâinile lui Trifon. Erau plăpânde şi fierbinţi. Maftei fusese pe punctul să adoarmă şi i se păruse că Trifon îl ameninţă cu securea. Dumirindu-se, se scutură ca de ploaie şi râse. Mâinile prietenului său nu erau făcute să ucidă.

 *

Mircea STREINUL

*

(Revista Fundaţiilor Regale, Anul IX, nr. 1, 1 ianuarie 1942, pp. 57-68)


Comments are closed