Mihai Roman, un bard popular sibian | Dragusanul.ro

Mihai Roman, un bard popular sibian

Bardul Mihai Roman, la o şezătoare

 

Cântăreţ sătesc, ştiut în tot ţinutul Sibiului, în perioada interbelică, Mihai Roman din Săcel „face cântecele vesele ca şi pe cele de alean şi tot el născoceşte strigăturile cele mai potrivite pentru codanele abia ieşite la horă”. Avea doar patru clase, dar harul poetic înnăscut („poezia lui s-a născut odată cu el… ca un instinct, ca un al şaselea simţ”) îi permitea săceleanului Mihai Roman, care – se vede treaba – nu auzise tâmpa definiţie a folclorului, să realizeze o operă muzical-versificată proprie, remarcabilă, de altfel, în care „o doină de-a lui, al cărei refren obsedează: Şi nimeni nu-i / Şi nimeni nu-i / Dus ca mândra / Dragului”, denaturează însăşi esenţa ancestrală a doinei, în favoarea aş-zisei „romanţe populare”, semnalată în lumea satului românesc, încă înainte de anul 1700, de către Dimitrie Cantemir.

Bardul Mihai Roman din Săcel

 

Prezenţa acestui remarcabil bard sibian în spaţiul spiritualităţii româneşti, unul caracterizat de absenţa memoriei, probează individualitatea „creatorului popular” şi caracterul temporal al cântecelor care nu vin din Datină, din datul iniţial, care însoţea ceremonialurile totemice. Fără îndoială, barzii de talia lui Mihai Roman din Săcel merită toată atenţia, iar versurile lor, frumoase, dar fără încifrări astrale, merită preţuite ca valori lirice noi, fără raportări la substanţa consacrată a spiritualităţii neamului, ci doar ca retreziri de potenţial creativ.

 

Povestea Mihai Roman, în vara anului 1938, că „a venit domnul Goga, poetul cel mare, de-a murit acum, şi mi-a adus premiul de 1.500 de lei, ce mi l-a dat jurnalul lui pentru „Cântecul oierilor”… atunci a văzut nevasta că bine-i să ai bărbat care potriveşte vorbele”. Premiul era pe deplin meritat, pentru că un om cu talent, şi nicidecum „poporul”, izbutea să născocească frumoase melodii, cu texte în care Păstorul (marele iniţiat de dimensiunea lui Iisus, ultimul Mare Păstor al omenirii) decădea la statutul banal de proprietar de turme cu oi, pe care-l apucase aleanul iubăreţ, dibaci versificat: „Departe-i, badeo, departe, / Şepte dealuri ne desparte, / Şepte dealuri şi-o pădure / Şi-o aniază de viezure. / Bade, când ne-om întâlni, / Şepte zile om vorbi / Şi nu ne-om mai despărţi”.

 

Bardul sibian avea, într-adevăr, instincte lirice bune (redimensionarea lui „şepte”, în cele două planuri afective) şi merită preţuit ca atare. Un sacrilegiu totuşi există: cel săvârşit de folclorişti, care nu au realizat niciodată diferenţa dintre păstorul de comunităţi umane şi cioban. Mihai Roman nu a fost niciodată cioban, dar pentru că tema „pierderii oilor” (trecerea credincioşilor la o altă religie) era foarte răspândită printre români, dar aplicat, fără frânturi mitice, deja pierdute, bardul, care a „luat trei caşi şi o găleată cu lapte pentru cântecul acesta”, cu comentariul „Bine-i, Doamne, să trăieşti!”, nu a avut nici o ezitare de a falsifica, inconştient, una dintre temele fundamentale ale spiritualităţii ancestrale, cea a pierderii comunităţilor umane metafizice, în favoarea idolatriilor de tot felul, toate istoricizate mult mai târziu, dincoace de „netimp”.

 

Tema brânzei şi untului ne caracteriza de ceva vreme, iar Mihai Roman nu o putea rata: „Du-te, bade-o, cât de mult / Şi-mi adu brânză şi unt, / Du-te, badeo, cât de tare / Şi-mi adu brânză şi sare, / Că, badeo, când îi veni, / Cu mine îi tot trăi / Şi, dragă, te-i hodini”, spune băciţa româncă, fără harul legării vorbelor, dar cu numeroşi caşi, din care poate da şi altora.

 

Mihai Roman nu a fost, dar este abia acum „bard al vechilor tradiţii”, deci un cronicar al ruralităţii româneşti interbelice. Merită preţuit pentru talentul cu care complicita la degenerescenţa Datinii, din moment ce „jalea ca şi bucuria se întretaie în poeziile lui cu aceeaşi naturaleţe cum se întâmplă şi în viaţă”[1].

 

Cred în datoria de a nu lăsa fărâmele de memorie românească să se scufunde în uitare, dar cred şi în obligativitatea distincţiei dintre sacralitatea şi banalitatea satului românesc.

 

Satul natal al bardului Mihai Roman, Săcel, în 1938

 

[1] Citatele şi fotografiile, din Ilustraţiunea Română, X, No. 33, miercuri 10 august 1938, p. 8


Comments are closed