Martir al vinovăţiilor sale, nicidecum sfânt! | Dragusanul.ro

Martir al vinovăţiilor sale, nicidecum sfânt!

Un fals martir al credinţei: Constantin Brâncoveanu

Un fals martir al credinţei: Constantin Brâncoveanu

*

Citesc despre „Sfinţii Martiri Bâncoveni” pe site-ul creştinortodox.ro şi am ciudata impresie că sunt şi suntem luaţi de fraieri de către secţia de propagandă a Patriarhiei Române. Nimic, nici o mărturie a trecutului, nici măcar cea a ordinii execuţiei Brâncovenilor, nu contează în faţa gogoşilor propagandistice, pe care doar victor ponta, în clasicul lui tembelism făţos le egalează, declarând de-a-mboulea: „Să fim înţelepţi ca Brâncoveanu!”.

*

Tembelismul lui Victor Ponta: "Să fim înţelepţi ca Brâncoveanu!"

Tembelismul lui Victor Ponta: „Să fim înţelepţi ca Brâncoveanu!

Zice povestea ideologică mincinoasă, de pe site-ul cu pricina:

 

„Pentru ca a refuzat sa se lepede de la credinţa creştină, pe 15 august 1714, chiar în ziua când împlinea 60 de ani, domnitorul român a fost decapitat. Aceeaşi pedeapsă au suferit-o si cei patru fii ai săi, împreună cu sfetnicul Ianache.
*

”De legea creştină nu mă las,

căci în ea m-am născut şi am trăit,

şi în ea vreau să mor!”
*

Numai în cămăşi, istoviţi de suferinţe şi dureri, legaţi cu lanţuri, cu capetele descoperite şi desculţi, mărturisitorii întru Hristos au fost aduşi în faţa sultanului Ahmed. La cererea sultanului de a renunţa la creştinism, Brancoveanu a răspuns fără reţineri: „De legea creştină nu mă las, căci în ea m-am născut şi am trăit, şi în ea vreau să mor!”, iar către fiii lui a rostit: „Fiilor, fiţi bărbaţi! Am pierdut tot ce aveam pe astă lume. Nu ne-au mai rămas decât sufletele. Să nu le pierdem şi pe ele, ci să le ducem curate înaintea feţei Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Să spălăm păcatele noastre cu sângele nostru!”.
*

În urma acestor cuvinte, sultanul a poruncit să fie tăiate capetele copiilor domnitorului. Primul cap retezat a fost al lui Constantin, fiul cel mare. Au urmat capetele lui Ştefan şi Radu. Când a sosit rândul lui Matei, băiatul cel mai mic, acesta a început să plângă. Tatăl lui i-a poruncit să se asemene fraţilor săi. Copilul s-a îndreptat spre jertfă fără reţineri. Au urmat Ianache Văcărescu, bunul sfetnic al Brâncoveanului şi apoi domnitorul, care a bătut o cruce mare şi a spus: „Doamne, fie voia Ta!”.

*
Trupurile pescuite din Bosfor,

redescoperite după două secole!
*

Trupurile lor au fost aruncate în Bosfor. Au fost scoase de câţiva creştini şi îngropate în mare taină într-o mănăstire din Halki, chiar lângă Ţarigrad. În vara anului 1720, Doamna Maria (Marica) a adus pe ascuns rămăşiţele domnitorului şi le-a îngropat în Biserica Sfântul Gheorghe Nou din Bucureşti. A aşezat peste mormânt o piatră împodobită doar cu pajura ţării, fără nici o pisanie, iar deasupra a pus o candelă de argint. Pornind, între altele, şi de la inscripţia de pe această candelă (din 12 iunie 1720), Virgil Drăghiceanu a făcut, în 1914, senzaţionala descoperire a mormântului voievodal („cea mai mare răsplată pentru modesta mea activitate de o viaţă”, îi scria el savantului Dimitrie Onciul). În jurul autenticităţii şi paternităţii descoperirii s-au iscat pe atunci multe polemici şi chiar procese, în care de partea lui Virgil Drăghiceanu a fost încă de la început, printre mulţi alţii, şi marele Nicolae Iorga.
*
Pe 15 august 1992, Constantin Brâncoveanu cu fiii săi şi cu sfetnicul Ianache au fost declaraţi sfinţi de către Biserica Ortodoxă Româna. Sunt sărbătoriţi pe 16 august pentru a nu coincide cu sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului.”

*

Mărturiile istoriei

*

Iată, deci, cum unul dintre cei mai sângeroşi, mai nedrepţi şi mai lacomi voievozi ai românilor, Constantin Brâncoveanu, este cinstit, împreună cu feciorii săi şi, probabil, cu clucerul Enache Văcărescu, drept sfânt martir. Nu mă deranjează minciuna pseudo-evlavioasă – poate să-l facă Patriarhul Daniel sfânt şi pe victor ponta („Eram un copil mai credincios ca alţii”, se da în stambă prezidenţiabilul, în prezenţa Patriarhului, prin Ardeal!), dar grosolana falsificare a istoriei, printr-un triumfalism stupid, îmi displace profund.

*

Fără îndoială, moartea lui Constantin Brâncoveanu, a feciorilor săi Constantin, Ştefan, Radu şi Matei, şi a cumnatului său de verişoară, clucerul Enache Văcrescu, stârnesc şi trebuie să stârnească compasiune. Dar, de la compasiune, până la sfinţenie e prea lungă şi nemeritată cale.

*

Contemporanii lui Constantin Brâncoveanu pun întreaga dramă pe ticăloşia lui umană („Poate fi şi osânda Moldovei, că-i tot schimba domnii adese, şi-l blestema toată ţara”, scria Ion Neculce; „Avea o lăcomie mare peste măsură şi greutate şi blestem i-au rămas şi lui”, completa cronicarul muntean Radu Popescu), iar încurajarea mezinului Matei, care, la doar 16 anişori, ar fi vrut să se convertească la mahomedanism, ca să-şi salveze viaţa, de a nu se lepăda de „legea” lui nu înseamnă că turcii, extrem de toleranţi cu creştinii din Constantinopol, i-ar fi ucis pe Brâncoveni pentru că stăruiau în creştinism (nici nu-i interesa lucrul acesta), ci pentru că rămâneau averi ascunse, spoliate de pe ţară de un domn al jocurilor duble, pentru care numai opulenţa lui conta.

*

Crimele lui Constantin Brâncoveanu Vodă sunt multe, în comparaţie cu el Constantin Cantemir, care-i capturase pe boierii moldoveni, trimişi de Brâncoveanu, cu pâră, la turci, şi-i iertase, fiind mult mai aproape de ceea ce numim creştinism (în cazul similar, Brâncoveanu îi ucisese pe toţi, cu sălbăticie[1]).

*

Relatarea morţii lui Constantin Brâncoveanu şi a fiilor săi au făcut-o şi cronicarul muntean Radu Popescu, cel care pune cumplita pedeapsă pe seama uneltirilor Cantacuzinilor şi, mai ales, pe cea a succesorului lui Brâncoveanu pe tron, Ştefan Cantacuzino, dar o face şi cronicarul moldovean Ion Neculce, mărturiile străine fiind semnate de Philippe Avril, Bartolomeo Ferrati, Aubry de la Motraye şi Francisc Gosciecki, toţi aceştia pretinşi sau chiar posibili martori ai cumplitei execuţii.

*

În cronica lui Radu Popescu întâlnim, mai întâi, o oraţie funebră deloc onorantă pentru domnitor: „Constantin Vodă nici o bunătate sufletească n-a arătat în viaţa şi domnia lui, ca să se laude, ci mai vârtos este a se huli pentru multe fapte rele, pe care le-a făcut în domnia lui, care au rămas, la cei după urmă, greutate şi blestem. Avea o lăcomie mare peste măsură şi greutate şi blestem i-au rămas şi lui. Obiceiurile cele bune ale ţării, care cu multă socoteală şi osteneală le-au făcut acei bătrâni, toate le-a stricat şi le-a făcut după cum i-a plăcut lui… Cea mai rea din toate, adaosurile haraciului, pe care le-a făcut la turci pentru binele lui, care, din 250 de pungi, ce au fost, când s-a pus el domn, el l-a făcut 520 de pungi, de-au rămas un blestem, de blestemă săracii de acest greu şi vor să blesteme în veci”[2].

*

Contemporan cu Brâncoveanu, cronicarul Radu Popescu considera că tragedia familiei voievodale se datora intrigilor lui Ştefan Cantacuzino, care îşi dorea „cu osârdie… să stângă casa lui Constantin Vodă” şi care a pus la dispoziţia trimisului sultanului dovezi ale vechilor lui trădări, spunându-i că „de nu va omorâ împăratul pe Constantin Vodă şi pe feciorii lui, odihnă domnia şi ţara nu vor avea… Aceste cărţi luându-le imbrihorul şi ascultând şi zisele acelui rău bătrân, dacă s-a dus la Ţarigrad, le-a dat împăratului şi i-a spus şi din gură câte rele a ştiut; deci, împăratul, tare mâniindu-se, a poruncit de au adus pe Constantin Vodă şi pe feciori, câteşi patru, înaintea lui, unde şedea, într-un foişor, lângă mare, şi le-au tăiat capetele înaintea lui, însă întâi ale feciorilor, apoi al lui, în ziua de Sfântă Maria mare. Şi aşa s-a sfârşit Constantin Vodă, cu feciorii lui, cu averea lui, venindu-i pieirea de la neamul lui, pe care l-a cinstit, l-a îmbogăţit, de erau ca nişte domni, iar ei cu acest fel de mulţumită l-au răsplătit”[3].

*

Ion Neculce, ca victimă a uneltirilor lui Brâncoveanu, este şi mai tranşant în a blestema memoria voievodului muntean, pe care îl considera victimă a dreptăţii divine: „Iar la văleat 7222, mazilit-au turcii şi pe Brâncovanul Vodă, trimiţând pe Buiuc, ibrihorul, de l-a prins, cu mare meşteşug. Că l-au înşelat unchii lui, de-a mers, de la Târgovişte, în Bucureşti… Iar după ce l-a prins, a scos ibrihorul firman de la Împărăţie, scriind la ţară că, de or primi pe Mihai Vodă, bine, iar de nu, să-şi ridice dintre dânşii pe cine ar vrea. Deci, unchii Brâncovanului, anume Constantin, stolnicul, şi Mihai, spătarul, dacă au văzut că-i lasă Poarta în voia lor, s-au lăsat de prieteşugul lui Mihai Vodă şi şi-au ridicat domn dintre dânşii, pe Ştefan Catacuzino, spătarul, fiul lui Constantin, stolnic.

*

Iar pe Brâncovanul l-au dus la Poartă, cu mare pază şi cu multă avere, scrisă tot de ibrihor, şi l-au închis la Edicula, cu mare grijă, şi pe dânsul, şi pe doamna sa, şi pe cuconii săi, şi pe toate slugile lui. Că era acel Gin Ali-paşa vizir, un păgân rău peste seamă, de nu folosea nimănui dare. Deci, atunci au început şi solii moschiceşti a-l pârî, şi şfedul, şi de multe pâre, cum este mânia lui Dumnedzeu. Măcar că cele pomeniri multe şi cei prieteni harnici, şi averea ce avea, sosindu-i atuncea ceasul, nimic nu i-a folosit. Precum zice Scriptura: „Nu va folosi averea în ziua urgiei“.

*

Poate fi şi osânda Moldovei, că-i tot schimba domnii adese, şi-l blestema toată ţara, au poate fi şi a unchiu-său, a casei lui Şerban Vodă, au doar şi a moscalilor chemare şi, apoi, vicleşug. Că mult sânge creştinesc s-a vărsat, şi de multe ori îl blestema împăratul Moscului şi zicea: „Iuda Brâncovanul m-a vândut, de-am răpus oaste şi am păţit aceasta!“.

*

Deci l-au scos şi au tăiat capetele, întâi a patru cuconi ai săi, apoi şi al lui, şi a câţiva boieri, slugi ale lui. Iar pe doamna şi pe alte slugi le-au ţinut, încă vreo doi ani, la închisoare şi, apoi, i-au slobozit.

*

Atunci când îi tăia feciorii, a fost zicând unul să-l turcească, să nu-l taie, dar tată-său l-a îmbărbătat tare, să nu-şi lase legea. Numai un copilaş, nepot de fiu Brâncovanului, a scăpat, că l-au luat în saraiul împărătesc, ca să-l turcească. Iar mai pe urmă, l-a scos îma împăratului şi l-a dat la maică-sa”[4].

*

Despre domnia lui Constantin Brâncoveanu a scris, primul, Antonio Maria Del Chiaro, care mărturisea, cu referire la birurile mari, puse de voievod, că a auzit „pe români spunând că domnul Constantin Brâncoveanu ştia să jumulească găina, fără să o facă să ţipe”[5]. Tot Del Chiaro, care-i purta o mare simpatie lui Brâncoveanu, scria că, „îndată după încheierea păcii cu moscoviţii, din anul 1711, sultanul, într-un gând cu marele vizir, a rostit osândă barbară şi îngrozitoare de a nimici, în întregime, cele două familii: cea a Brâncovenilor şi cea a Cantacuzinilor, şi că ţinea scrise, pe o listă, numele tuturor celor care trebuiau să piară, ca rebeli faţă de Poarta otomană”[6].

*

Moartea lui Constantin Brâncoveanu, prevestită de semne (un vis, pe patul de moarte, al fiicei sale, Safta, dar şi o găină, care i-a zburat pe braţ lui Brâncoveanu, când se întorcea de la înmormântarea fetei lui mai mari), a fost descrisă şi de Del Chiaro, dar în „Călători străini despre ţările române” este publicată doar versiunea asemănătoare a relatării lui Bartolomeo Ferrati, numită „Scurtă relaţie asupra groaznicei nenorociri întâmplate domnului Ţării Româneşti, Constantin Basarab Brâncoveanu, la 4 aprilie 1714, la Bucureşti”[7]. Povestea diferă, oarecum, de cea a lui Ion Neculce, cu care, de altfel, ne-am obişnuit:

*

„La 3 aprilie, a sosit la Bucureşti un capugiu al sultanului… În ziua următoare, adică la 4 aprilie, susnumitul domn a trimis un cal şi soldaţi seimeni, pentru ca să-l aducă, cu cinste, pe acel turc la casa sa. De cum a sosit acolo, împreună cu vreo 30 de turci, abia a salutat pe domn şi i-a spus:

*

– Sultanul a hotărât să fii mazilit şi trebuie să vii, cu întreaga ta familie, cu fiii tăi şi cu ginerii tăi, la Constantinopol. Îmi pare rău de nenorocirea ta şi sunt mâhnit că a trebuit să aduc o poruncă şi o veste atât de nenorocite…

*

După ce a spus aceste cuvinte, a pus pe un secretar turc al domnului, care se afla acolo, să citească decretul sultanului, care se numeşte hatişerif, şi care avea următorul conţinut:

*

– „Deoarece noi am descoperit că tu, Constantin Brâncoveanu, eşti nedemn şi necredincios, că ai adus ruşi la Brăila şi că le-ai dat provizii, că ai pus în ţară biruri noi şi că, prin aceasta, ai sărăcit-o, şi că nici nu te-ai mulţumit cu reşedinţa pe care noi ţi-o hotărâsem, ci că ţi-ai făcut, după voinţa ta, o altă reşedinţă, în care şedeai mai adesea, de aceea, pentru aceste lipsuri şi pentru multe altele, te scoatem din domnie şi îţi poruncim să vii aici, la noi, cu întreaga ta casă şi familie; în acest scop, ţi-am trimis pe capugiul nostru”.

*

După ce s-a sfârşit de citit acest decret, capugiul… a pus pe doi turci să-l păzească pe domn, iar el, împreună cu ceilalţi rămaşi, a alergat la Cămară şi la vistierie şi a sigilat odăile domnului; şi a pus străji la toate ieşirile….

*

În ziua de 7 aprilie, a ajuns la Giurgiu… şi la 9 aprilie a trecut Dunărea, la Rusciuc”.

Turcii au găsit, în vistieria ţării, 4.05o taleri, pe care i-au „lăsat domnului în funcţie”, iar „în cămara particulară a domnului, 12.000 de galbeni ungureşti; dar valoarea vaselor de argint, şeilor. Hainelor căptuşite cu blănurile cele mai de preţ şi podoabelor cailor, care s-au găsit, e nepreţuită”.

*

Aubry de la Motraye, primul călător străin, care scrie pe larg despre execuţie, susţine cum că, în vara anului mărturisirii, 1714, „credinţa lui (Brâncoveanu – n.n.) faţă de Poartă ajungând a fi bănuită, Poarta l-a mazilit şi a pus în locul lui pe Ştefan Cantacuzino. Ea îl ţinea închis şi supravegheat foarte de aproape, împreună cu soţia şi copiii, un ginere şi clucerul său (Ienache Văcărescu), în cămări deosebite, sub paza lui bostangi-başi din Constantinopol, căruia îi poruncise să-i spună să dea socoteală strictă şi exactă de toţi banii, giuvaierurile şi celelalte lucruri pe care ar fi putut să le ascundă, într-un cuvânt de marile averi, de care avea faima că le strânsese, în timpul lungii lui domnii”[8].

*

„În ziua de 15 august 1714, sultanul merse la unul din chioşcurile sale de pe ţărmul mării; şi poruncind să fie aduşi, în faţa lui, domnul Ţării Româneşti, cu cei doi fii ai săi, cu ginerele şi cu clucerul său, ţinuţi în închisoare, de două luni, pentru acuzaţiile pe care le-am arătat în altă parte, a poruncit să fie decapitaţi, într-o mică piaţă din faţa acelui chioşc; ceea ce s-a făcut, sub ochii lui, în felul următor. şi în mai puţin de un sfert de ceas.

*

Gâdele i-a pus pe toţi să stea în genunchi, la o oarecare depărtare unul faţă de altul, şi să-şi scoată căciulile din cap; şi, după ce le-a îngăduit să facă o scurtă rugăciune, a tăiat, mai întâi, dintr-o singură lovitură de sabie, capul clucerului (Ienache Văcărescu), apoi al ginerelui şi, apoi, al fiului mai mare (Constantin).

*

Dar, când ridică sabia, să taie şi capul celui mai tânăr (Matei, dar mai fuseseră şi Radu, şi Ştefan. Despre care Aubry de la Motraye nu auzise), în vârstă de şaisprezece ani, acesta, cuprins de frică, ceru să i se cruţe viaţa, primind, în schimb, să se facă musulman; atunci, tatăl său, dojenindu-l şi îndemnându-l mai bine să moară de o mie de ori, dacă s-ar putea, decât să se lepede de Iisus Cristos, numai pentru a trăi cu câţiva ani mai mult pe pământ, acesta spuse gâdelui:

*

– Vreau să mor creştineşte, loveşte!

Şi îndată gâdele îi reteză capul, ca şi celorlalţi.

*

În sfârşit, îl decapită şi pe tată; după aceea, trupurile lor au fost aruncate în mare, iar capetele duse şi expuse în faţa porţii celei mari a seraiului şi au rămas acolo timp de trei zile”[9].

*

În acelaşi ton, al sublimării evlaviei creştineşti, chestiune care nu s-a pus la judecata lui Brâncoveanu, Francisc Gosciecki povesteşte că se afla în solie la Poartă, când a fost martorul cumplitei întâmplări:

*

„Înainte de primire, am fost martorul unei scene demne de plâns, pedeapsa mult amânată a celui mai nenorocit dintre domni: Cantacuzin (cum i se spunea lui Constantin Brâncoveanul, care era, prin mamă, un Cantacuzin), domnul Ţării Româneşti, cu toată casa lui, din sângele marilor împăraţi de răsărit, acum rob nenorocit.

*

Am spus în versurile de mai sus cum Orlik (Filip Orlik, hatmanul cazacilor, după Mazeppa) a trădat pe acest nenorocit domn, pe care l-a înşelat sultanul, câţiva ani, de-a rândul, ca să-l poată prinde mai bine: când îi lăuda credinţa, cunoscută de mai multă vreme, când îşi arăta bănuiala faţă de atitudinea trădătoare a cazacilor…

*

Când nenorocitul era liniştit şi sigur, sultanul a pus mâna pe el… S-a poruncit, deci, să trimită oşteni la graniţă… Domnul, înşelat, era acum ca închis într-o reţea şi sultanul a dat atunci un firman ca să fie prins de viu şi adus la Constantinopol, cu toată casa lui. Aşa s-a şi făcut, fără zăbavă, şi ei au aşteptat multă vreme, la Iedi-Kule, o moarte groaznică, fiind, între timp, supuşi la chinuri grele, ca să-şi mărturisească averile lor. În cele din urmă, aproape omorându-i, au izbutit să le afle.

*

În sfârşit, astăzi (28 august 1714 stil vechi), au fost duşi la locul de execuţie. E o piaţă lângă serai, în faţa Galatei, unde se face, de obicei, execuţia oamenilor de seamă. La margine este o galerie acoperită, în care stă sultanul, să privească. În adevăr, şi cu acest prilej, sultanul Ahmet a fost de faţă; de jur, împrejur, piaţa era încinsă de şirurile ienicerilor şi o mare mulţime alergase să vadă sângerosul supliciu.

*

La mijlocul pieţii sta tatăl, mama (Marica Brâncoveanul, dar care s-ar părea că, împreună cu fetele ei, nu a fost de faţă – n.n.), trei fii (erau patru: Constantin, Ştefan, Radu şi Matei – n.n.), fiicele (Ilinca, Safta, Ancuţa şi Smaranda, dar istoricii susţin că nu au fost de faţă – n.n.), ginerele mareşal (confuzie pentru cumnatul de vară, cşlucerul Ienache Văcărescu n.n.), toţi în lacrimi, şi inimile tuturor spectatorilor acestui teatru de moarte băteau.

*

Primul care-şi pierdu capul sub sabie a fost mareşalul, ginerele domnului, şi, în acelaşi chip, pieriră în sânge doi fii. Mai rămânea al treilea, un băieţaş de doisprezece ani (Matei avea şaisprezece ani – n.n.), care tremura înspăimântat; când călăul îl apucă, ca să-l taie, ca pe cei dintâi, copilul strigă cât putu:

*

– La vârsta mea, pot eu avea o vină aşa mare, ca să merite o moarte atât de crudă? Dacă vina e numai a părinţilor mei, de ce mă pedepsiţi pe mine, mare sultan? Nu eu, ci alţii au fost cei care m-au adus aici şi care au fost împotriva ta; eu, cu toată vârsta mea copilărească, m-am opus. Încearcă, stăpâne! Dă-mi voie să-mi trăiesc tinereţea, vei vedea cu câtă credinţă îţi voi sluji! Dacă pe mine, creştin, mă vei slobozi cu iertarea ta, mă voi face musulman, dacă de asta ţine iertarea mea. Vreau, mai bine, să fiu musulman, decât să mor nevinovat, plătind greşelile părinteşti cu o pedeapsă atât de grozavă!

*

Îndată, aceste cuvinte au fost transmise sultanului şi acesta a trimis vorbă lui Cantacuzino (Brâncoveanu), întrebându-l dacă el, ca părinte, îngăduie fiului său să-şi schimbe legea, ca să-şi păstreze viaţa. Bătrânul a suspinat adânc şi a simţit, cu cruzime, în inimă, această nouă lovitură a vorbelor prosteşti ale copilului. Deşi evlavia se lupta în el cu dragostea părintească, totuşi evlavia a învins dragostea şi, cu glas limpede, a spus:

*

– Din sângele nostru n-a fost nimeni care să-şi piardă credinţa. Nenorocitul acesta, deşi e fiul meu, să-şi plătească capul cu sângele său, dacă şi-a pierdut cinstea prin prostia sa!

*

Îndată a fost tăiat şi acela şi, la urmă, venerabilul bătrân şi-a plecat capul sub sabia călăului. Mama şi fiicele, deşi li se dăruise viaţa, au fost îndată vândute ca roabe (au fost trimise în exil, înapoindu-se în ţară pe vremea lui Enache Mavrocordat, după cum susţin istoricii – n.n.)”[10].

*

În ciuda bisericilor ctitorite de el, menite să-i înveşnicească memoria, Constantin Brâncoveanu a fost un ruinător lacom şi fălos al Ţării Româneşti, un duşman nemilos al Moldovei, un dictator sângeros, care-şi ucidea boierii doar pentru a le confisca averile, iar pretextata lui „diplomaţie” nu urmărea interesele ţării, ci numai pe ale lui. A strâns averi uriaşe, dar turcii, după cum am scris într-un alt material, citând alţi călători străini, după ce au inventariat riguros ce au mai aflat prin vistierie, au încredinţat averea ţării noului domnitor, avertizându-l să o gestioneze cu grijă, apoi, la Constantinopol, prin schingiuri şi prin execuţii, au vrut să-l determine pe Brâncoveanu, fără succes, să mărturisească tainiţele comorilor sale. De asta a şi fost ucis (vorba lui, despre fiul său, Matei: „să-şi plătească capul cu sângele său, dacă şi-a pierdut cinstea prin prostia sa!”).

*

Prea uşor şi stupid încearcă să ne manipuleze Patriarhia Română prin spălările de creiere pe care le reprezintă ridicarea în rândurile sfinţilor a unor despoţi care ne-au sleit şi neamul, şi istoria. Iar dacă înseamnă o impietate să învinovăţeşti un drept, impietatea e şi mai mare, atunci când impui evlaviei un ticălos. Iar dovezi ale ticăloşiei omeneşti a voievodului Constantin Brâncoveanu se găsesc chiar şi în cronica domniei lui, scrisă de adulatorul său, Radu Greceanu, dar care nu avea cum ocoli adevărurile timpului său, de o largă notorietate în largul celor două principate româneşti. Şi-atunci?

*


[1] Amănunte, în POPESCU, RADU, Istoriile domnilor Ţării Româneşti / Cronicari munteni, 2, Ed. Minerva, pp. 227, 228

[2] POPESCU, RADU, Istoriile domnilor Ţării Româneşti / Cronicari munteni, 2, Ed. Minerva, p. 243

[3] POPESCU, RADU, Istoriile domnilor Ţării Româneşti / Cronicari munteni, 2, Ed. Minerva, pp. 245, 246

[4] NECULCE, ION, Letopiseţul Ţării Moldovei, Chişinău, 2001, pp., 161, 162

[5] ACADEMIA ROMÂNĂ, Călători străini despre ţările române, VIII, Bucureşti, 1983, p.386

[6] ACADEMIA ROMÂNĂ, Călători străini despre ţările române, VIII, Bucureşti, 1983, p.389

[7] ACADEMIA ROMÂNĂ, Călători străini despre ţările române, VIII, Bucureşti, 1983, pp. 400-403

[8] ACADEMIA ROMÂNĂ, Călători străini despre ţările române, VIII, Bucureşti, 1983, p. 524

[9] ACADEMIA ROMÂNĂ, Călători străini despre ţările române, VIII, Bucureşti, 1983, pp. 527, 528

[10] ACADEMIA ROMÂNĂ, Călători străini despre ţările române, VIII, Bucureşti, 1983, pp. 598, 599


Comments are closed