Lili CRĂCIUN: Prizonieri ai umbrelor | Dragusanul.ro

Lili CRĂCIUN: Prizonieri ai umbrelor

O carte a eroismului existenţial, dezorientat şi tocmai de aceea însetat de dragoste, de „miracolul împlinirii”, ca de o ultimă şansă în demnitatea disperării, o carte bine structurată pe dimensiunile celei de-a doua şanse, care, în fond, nu poate dura mai mult decât o derulare pripită a fazelor lunare, se întrezăreşte, ba se şi desluşeşte în noul roman al prozatoarei Lili Crăciun, „Prizonieri ai umbrelor” (Editura EIKON, 2018). Naraţiunea, aparent simplă, ba chiar telenovistică şi cu tuşe discrete de policier, umple golurile unei călătorii spre niciunde sau spre o ultimă şansă, între moartea accidentală a „secretarei celei vechi” a miliţiei şi o voită confuzie identitară („Dumneavoastră sunteţi Diana?” / „Contează?”), derulările epice, chiar şi atunci când operează cu fante luminoase asupra unei poveşti de dragoste, desfăşurându-se în acelaşi prizonierat al umbrei, în comun şi omenesc, în banal şi năzuit, ca o tentaţie a evadării, a semnificantului, a înveşnicirii.

*

„Prizonieri ai umbrelor” nu înseamnă o frescă socială (nici „Călătoria” nu a fost, în ciuda aparenţelor), ci o disperare existenţială, şi aceasta vremelnică (doar cât un timp lunar – şi nu întâmplător femeia se numeşte Diana) şi fragilă ca o construcţie de nisip, al celei în care „fiecare fibră cerea iubire” (p. 69), visând la „miracolul care o putea împlini” (p. 70), într-o „călătorie nouă, plină de neprevăzut… o călătorie spre centrul lumii, dincolo de înţelegere, de raţiune” (p. 87), atunci când nu se mai pot suporta „incertitudinile” (p. 272). Povestea de dragoste Diana – Adrian, când firească şi comună, când eroică în manifestările ambelor personaje, care se vor proteja reciproc, va fi curmată brutal de o crimă determinată de un banal partaj şi încheiată definitiv de accidentul de circulaţie, în care a murit şi criminala. Nu printr-un act al justiţiei divine, ci prin aceeaşi vânzoleală a umbrelor, care macină totul până la epuizare, până la îmbrâncirea din amintiri şi, deci, din naraţiune, îmbrâncirea aceasta ridicând, în aparenţă, o perdea spre alte şanse în epopeea pământească a prizonieratului umbrelor.

*

Viaţa care constituie fundalul acestei caligrafii tragice a speranţei în schimbare şi în durabilitate este cea pe care o ştim şi o trăim toţi. Presărată cu dialoguri şi sporovăieli, deci şi cu comunicare, dar şi cu socializare, socializarea fiind, în fond, modul lesnicios de a refuza conştientizarea propriei tragedii existenţiale, o tragedie de lumânări aprinse şi mistuite în plină zi, într-un firesc al irosirii deja de milenii istoricizat. Dialogurile şi sporovăielile, însă, multiplică planurile narative, schiţează sau doar insinuează alte poveşti, alte contururi de umbre în inutil prizonierat, alte închipuiri sau justificări de „împliniri”, de convenită fericire. Romanul e scris frumos, cu nerv, cu un înnăscut simţ al cuvintelor, iar genealogiile afective (Ani, Magda, Diana) diferă frapant, până la violentarea elementelor intrigii, care, în fond, nu sunt decât ale conduitelor umane, mereu altele, mereu altfel trăite, dar ca un amalgam ucigaş de omenesc şi de bestialitate. Atâta vreme cât, pagină cu pagină, viaţa propune o a doua drept ultimă şansă, fără a o întrezări pe a treia, personajele, chiar şi cele care fac eforturi să se conştientizeze, sunt instinctuale, devoratoare şi, tocmai de aceea, atât de familiare fiecăruia dintre noi. Pentru că o trândăvie creştină, caracterizată de compasiunea dezarmantă a lui „Dumnezeu să-l ierte! (bombănită) în acelaşi stil îngheţat” (p. 299), transformă în enigmă existenţială ceea ce „te face să fugi atunci când viaţa te pune în faţa unor întâmplări cumplite” (p. 7), fie ca narator, deci ca făptură umană care practică „penitenţa insomniilor” (p. 7), dar şi ca cititor, care-şi întrezăreşte propriile-i evadări din prizonieratul umbrelor (I. D.).


Comments are closed