Istoria uitată şi iertată a averilor mănăstireşti
Un popă lacom şi descurcăreţ, popa Iuga, fratele lui Sluga Stan Fultic, marele dregător domnesc de la Horodniceni, al cărui nume va fi înveşnicit de Fălticeni, şi fratele lui Nan, izbuteşte să-şi adjudece, pentru pământească slujbă credincioasă în folosul domniei, în 16 februarie 1424, satul Buciumeni, de lângă Radeşani şi Stăniga, pe care îl va dobândi, alături de alte zeci de sate, în anii următori, începând cu 29 iulie 1428.
Mare fariseu a mai fost şi cucernicul părinte Iuga, propovăduitor al averilor din cer şi avar strângător de averi lumeşti! (Documente privind Istoria României, XIV, XV, vol.I, pg.50).
Daniile continuă, domnie după domnie, iar episcopiile şi mănăstirile devin stăpâne peste patrimoniul obştesc, în vreme ce obştile îşi pierd statutul, devin aservite marelui proprietar ecleziast, care capătă „dreptul de jurisdicţiune asupra poporăciunii din satele” pe care le stăpâneşte (Dimitrie Dan, op.cit, pg.140).
În 15 Martie 1490, Ştefan cel Mare întăreşte Episcopiei de Rădăuţi „50 de biserici cu preoţi, din ţinutul Sucevei 44, iară din ţinutul Cernăuţului 6 biserici cu preoţi, cari au fost date acele 50 de biserici cu preoţi de moşul nostru, de Alexandru Voevod, începând din ţinutul Sucevei: 1. Biserica pe Lucaveţ cu preotul, 2. biserica din Jadova cu preotul, 3. biserica din Stancăuţi cu preotul, 4. biserica din Storojineţ cu preotul, 5. biserica din Balineşti cu preotul, care-i pe Siretiu, 6. biserica din Răjişti, care-i pe Siretiu, cu preotul, 7. biserica cu preotul pe Hluboca, 8. biserica din Berlinţi cu preotul, 9. biserica cu preotul pe Teterna, 10. biserica din Cerepcăuţi cu preotul, 11. biserica pe Volcineţ, 12. biserica cu preotul unde-i Cudrea Opriste (Oprişeni?), 13 Biserica din Bainţi cu preotul, 14. biserica cu preotul pejelebicinţi, 154. biserica cu preotul din Brânză, 16. biserica din Sinăuţi cu preotul, 17. biserica cu preotul pe Drăşti, 18. biserica din Vladăuţi cu preotul, 19. biserica cu preotul din Rugaseşti, 20. biserica din Slavouţi cu preotul, 21. biserica din Calineşti cu preotul, 22. biserica din Dobrinouţi cu preotul, 23. biserica din Zamostie cu preotul, 24. biserica cu preotul din Vasinţi, 25. biserica din Banila cu preotul, 26. biserica din Grama (Grămeşti) cu preotul, 27. biserica din Calafindeşti cu preotul, 28. biserica din Calineşti cu preotul, 29. biserica din Roman (Romaneşti) cu preotul, 30. biserica din Crainiceşti (Grăniceşti) cu preotul, 31. biserica din Badeuţi cu preotul, 32. biserica din Ivancicăuţi cu preotul, 34. biserica din Dolhasca cu preotul, 35. biserica din Iliasinţi (Ilişeşti) cu preotul, 36. biserica cu preotul din Vlachăuţi, 37. biserica cu preotul pe Vlachăuţi, 38, biserica cu preotul pe Soloneţ, la Vlad cel negru, 39. biserica cu preotul mai jos de Vlad cel negru, unde a fost preotul Matei, 40. biserica cu preotul la rina Soloneţului, 41. biserica cu preotul la gura Solcii, 42. biserica cu preotul la gura Costînei, 43. biserica din Balaceanca cu preotul, 44. biserica cu preotul la juratul Dragomir, iară 6 biserici cu preoţi am dat şi am întărit Episcopiei noastre de Rădăuţi din ţinutul Cernăuţului, anume: 2 biserici din târg din Cernăuţi şi 3 biserici din Curiur şi 1 biserică din Mihalcea” (Dimitrie Dan, op.cit., pp. 148-150).
Ştefan primeşte, pentru cele 6 biserici din ţinutul Cernăuţilor, alte 6, pe care le-a „adăugit şi alipit să asculte de mănăstirea noastră Putna”, „anume bisericile cu preoţii din ţinutul Sucevei: 1. biserica din Climăuţi, 1. biserica din Vigşani cu preotul, 3. biserica din Frătăuţi cu preotul, 4. biserica din Balasineşti cu preotul, 5. biserica din Vicovul de sus, 6. biserica cu preotul din Măţcăteşti” (Dimitrie Dan, op.cit., pg. 151).
Responsabilitatea acestor biserici şi preoţi este „să asculte de Episcopia noastră din Rădăuţi a Sfântului Nicolai cu dările, pocloanele şi toate pricinile, şi tot venitul bisericesc”.
Daniile voievodale reprezentau expresii ale creştinismului lor, dar şi tentative de întărire a statului cu contribuţia instituţiei religioase. În acele vremuri, funcţionau regulile feudalismului şi era de presupus că, devenind vasali ai mănăstirilor, obştile acelea ar fi urmat să beneficieze de protecţie in cel mai desăvârşit spirit creştin.
Din păcate, cu cât trece vremea şi înaintăm în istorie, „poruncile” creştinismului iniţial sunt tot mai ignorate, dacă nu chiar contrazise prin practică.
Creştinii de prin sate devin vecini, exponenţi ai robiei albe.
Ritualul religios se săvârşeşte într-o „limbă străină poporenilor” (slava sau greaca), iar acapararea averilor pământeşti de către instituţia religioasă duce la sărăcirea obştilor şi, implicit, a statului.
Peste timp, pentru că stă în firea românilor să găsească mereu un alt responsabil pentru neîmplinirile lor, cărturarii neamului vor muta vinovăţia asupra turcilor şi grecilor.
Spunea, de pildă, Hasdeu că mănăstirile au devenit, după 1550, „lăcaşuri ale desfrâului şi trândăviei, în care se consuma sudoarea poporului”, iar viitorul mitropolit Arcadie Ciupercovici („Candela”, 1885) accepta adevărul, susţinând însă că deturnarea de la rosturile fireşti a început după anul 1600, odată cu pătrunderea grecilor în mănăstirile noastre.
În acelaşi spirit, Constantin Negruzzi muta responsabilitatea asupra turcilor: „Sub jugul unei naţii ce dispreţuia ştiinţele (Turcii), România – ce primise creştinismul în veacul III – căzu sub influenţa misionarilor Greci ai Constantinopolului, care, folosindu-se de credulitatea domnilor vremilor, introduseseră în Daco-Romania slovele slavone şi goniră literaturile strămoşeşti. Aceasta fu cea dintâi cauză a ignoranţei în care se văzu România înfăşurată, căci, maimuţărind pe Dumnezeul creator, care poruncise să se facă lumină, călugării răspândiră întunericul, strigând: Fiat nox!” (Constantin Negruzzi – Păcatele tinereţilor, Bucureşti, 1872, pp. 201-202).