Învie, suflete al meu, că doar e primăvară! | Dragusanul.ro

Învie, suflete al meu, că doar e primăvară!

„E primăvară! Să-nvie morţii, căci e primăvară!”

E primăvară! Să-nvie morţii, căci e primăvară!

*

Vasile GHERASIM:

*

Sunt om

*

Fugit-am de al vieţii zgomot surd,

Fugit-am când vârteju-i mă chema;

M-am smuls din braţe-i când vedeam că vrea

Vrăjit să râd, să hohotesc, să zburd.

*

Credeam că sunt menit a dezlega

Al veşniciei glas; credeam c-ascult

Cum florile-mi şoptesc şi tot mai mult

Parcă-mi vorbea zefiru-n limba sa.

 *

Şi picuri de-adevăr cădeau din stele,

Şi soare, lună se topeau în minte-mi:

Un zeu eram, căci totul eram Eu…

*

Sunt astăzi om şi-aşa voi fi mereu:

Deschisă-i cartea vieţii dinainte-mi

Şi-n ea citesc istoria vieţii mele…

 *

(1921)

*

Ochii tăi

 *

În cale mi-au ieşit doi ochi albaştri

Şi-atât de trist şi dulce m-au privit

Că sufletu-mi în taină nesfârşită

Cuprins de dor în sine i-a sorbit.

*

Azi, orice vreau şi orice simt c-aş face,

În toate-i vraja ochilor albaştri;

Şi-n mine e lumina fermecată

Ce o primim de la eternii aştri.

 *

Dar ochii cei albaştri nu-i mai văd,

Le simt numai văpaia lor nestinsă;

Şi mii de ani pe lume de-aş trăi,

Fiinţa mea de ea va fi cuprinsă.

*

(Gazeta Poporului, 1926, No. 47)

*

 Fără liman

*

Ca o cupolă nesfârşită de biserică

Se-ntinde cerul cel albastru

Deasupra orizontului gigantic.

E toamnă.

*

Un nour mic şi alb şi străveziu

Pluteşte fără ţintă prin văzduh,

E parcă o corabie pe-o mare fără fund şi fără margini,

Vântrelele-s lăsate-n jos

Şi cârma-i ruptă.

Corabia

Se pierde în adâncuri,

O-nghite Nesfârşitul.

 *

O, câte doruri n-au fost ca norul acela

Corabia, în care a plutit fiinţa mea

Pe-o mare de vise ne-mplinite.

 *

E toamnă

Şi cerul e albastru şi senin;

Şi toate parcă au un dor gigantic, ne-nţeles:

Şi norii şi cocoarele şi funigeii…

 *

Odată, după mii de ani,

Va fi, ca astăzi, toamnă!

*

Un strănepot

Se va uita şi el la nori şi la albastrul cer

Şi va visa ca mine.

Voi mai trăi atunci o clipă-n el,

Adăpostindu-mă din nou

Pe-un val al mării fără de liman

A veşniciei.

 *

(Poporul, 1922, No. 28)

*

Învie, suflete!

*

Văzut-am într-o zi

Cum soarele clipea de după o perdea de nor;

Şi raza ce din ochii lui veni

Era atât de blândă şi atâta dor

Trezea

În sufletul ce-1 atingea!

 *

Din ziua ceea simt

Că-n mine se petrece o minune:

Îmi pare Nesfârşitul că-i prea strâmt,

Neputincios cuvântul pentru-a spune

Ce-n adâncimea minţii se scufundă;

În oceanul bântuit doar ce-i o undă?

*

Şi încolţesc în mine gânduri

Ce parcă niciodată pân-acum nu le-am gândit,

Simţiri nepotolite ce-n viaţa mea nu le-am simţit;

Şi rătăcesc prin locuri unde pân-acuma n-am păşit.

Străini îmi par cocorii, care vin în cârduri.

*

E primăvară,

Şi toate se-nnoiesc şi toate-nvie:

Şi mugurii pe crengi şi iarba de sub glie…

E primăvară.

Prin lume trece Dumnezeu

Şi toate se cutremură când cuvântează glasul său:

„E primăvară!

Să-nvie morţii, căci e primăvară!”.

 *

Învie, suflete al meu, că doar e primăvară!

 *

(Poporul, 1923, No. 44)

*

E primăvară. Prin lume trece Dumnezeu

E primăvară. Prin lume trece Dumnezeu


Comments are closed