"Harih, Om!" sau calea poeziei (II) | Dragusanul.ro

„Harih, Om!” sau calea poeziei (II)

Radu Bercea Ultima confesiune

*

Odată cu revelaţia trufaşă a descoperirii celor două căi astrale („Eu sunt poetul care alătură cele două Căi, eu sunt poet, eu sunt poetul!”), dispuse vertical peste calea pământească a vieţii (de la Răsărit, spre Apus), poetul primordial are revelaţia simbolică ale runei totemice „cruce, trup stricăcios”[1], pentru că „Timpul este Creatorul. Există două căi, de nord şi de sud… calea din sud este Calea Strămoşilor… calea din nord este Calea Astrală, Calea Nemuririi”[2], dar şi pe cea a „Oului Cosmic”, cele două emisfere, a ivirii pe Calea Strămoşilor şi a plecării pe Calea Zeilor, fiind despărţite de tăietura solară a vieţii, aflată sub neiertătoarea dominaţie a timpului.

*

Iniţial, crucea era închipuită în spaţialitatea cosmică, aidoma unei cruci înfiptă pe un mormânt, apoi a conturat, terestru, semnificaţia celor patru puncte cardinale, pentru ca într-un final să devină, în totemismul universal, simbolul Sfântului Cer, cu toate cele trei ceruri ale sale, cel apropiat (Deaus, devenit Zeus, la Greci), roata cerului (Ur-Anu, deci Uranus) şi cel îndepărtat (Cernunos, transformat de greci în Cronos). Iar în planul cunoaşterii prin revelaţie, această primă viziune cosmogonică poetică a omenirii, avea să concluzioneze că simbolul creaţiei, numit Copacul Vieţii, Axa Lumii, Coloana Celestă etc., îşi are rădăcinile în divinitatea universală, ca şi legile primite de Marele Păstor, de Spitama Zarathustra sau de biblicul Moise: „Creaţia eternă este un copac, cu rădăcinile în Cer şi cu ramurile pe Pământ”[3].

*

În „Oul Cosmic”, inspirat de cele două sfericităţi, una cerească şi, deci, solară, vizibilă, şi alta subpământeană, lunară, închipuită aidoma emisferei cereşti şi, desigur, complementară, repetarea la nesfârşit a ciclicităţilor, deci a segmentelor de efemer, înlesneşte tânjirea cosmică a mitului androgin, a reunirii celor două emisfere în întregul care au fost cândva, înainte ca sabia Soarelui să le fi desprins. Înlăuntrul sfericităţii, în golul perfect al acelei sfericităţi, se află Sinele Universal, care „ia forma vasului”[4], „corturile lui Dumnezeu” de mai târziu, adică templele şi bisericile preluând pământeşte această simbolistică iniţială a imaginatului „Ou Cosmic”, încă păstrat în tradiţiile româneşti prin oul încondeiat.

*

Înainte de a desluşi miturile, trebuie căutată originea lor. În fond, „seminţiile” primordiale, care îşi începeau incantaţiile cu „Harih, Om!” (s-ar traduce prin „Pace, Doamne!”, cu sugestie spre liniştea lăuntrică), au atentat mereu, dar de fiecare dată în secret, la autoritatea presupusă a lui Om (se scria „AUM”, dar se pronunţa „OM”, cu vocativul „OY” din reminiscenţa sacramentului „Oi, ler, Oi, ler!”, care însemna mai curând „legea e lege”, ca asumare, precum, în „Crezul”, de reguli dumnezeieşti), prin poeţi. Aşa că autoritatea trăitorilor de revelaţii trebuia înlăturată şi înlocuită cu autoritatea celor care desluşeau mesajul fiecărui text inspirat (la fel se întâmplă şi cu criticii literari, care nu sunt capabili să creeze, dar se închipuie autorităţi în a desluşi), adică sacerdoţii, care, iniţial, s-au numit „bătrâni înţelepţi” („prezbiter”, în greacă, iar în latină, „papă”, „înţelepciunea” lor fiind dată de „exercitarea sacrificiilor” drept „exercitare de adevăr” [5].

*

În sacrificii, acolo unde se manifesta autoritatea preotului şi nu cea a poetului, se produce o vulgarizare a astralului şi, implicit, a purificărilor, printr-o ciudată „întrupare” a „elementelor” fundamentale ale credinţelor primordiale, bazate pe viziuni poetice: „Într-adevăr, răsăritul este capul calului care este apt pentru sacrificiu, Soarele – ochiul său, vântul – respiraţia, gura – focul, anul – corpul calului de sacrificiu”[6]. Vulgarizările simbolurilor poetice şi ale purificărilor prin sacrificii erau mult mai persuasive decât poezia, pentru că omenirea, dintotdeauna, adoră să vadă sângele curgând şi se îmbată cu durerea trupurilor încredinţate lent morţii, iar cruzimea aceasta subconştientă se justifică prin nevoia de biruire a fricii în faţa morţii. În fond, prin destinul ei, fiecare fiinţă umană se consideră un martir, îndreptăţit prin propriul sacrificiu, numit viaţă, la veşnicie.

*


[1] leitmotiv în Eesha-Upanishads, pp. 15, 16

[2] Prashna-Upanidhads, 2, p 40

[3] Katha-Upanishads, 2, p. 37

[4] Lao Tse, Testi taoisti, strofa 47

[5] Mundaka-Upanishad, p. 30

[6] Brihadânyaka-Upanishads, p. 73


Comments are closed