Grenville Murray şi "cântecele omului vechi" | Dragusanul.ro

Grenville Murray şi „cântecele omului vechi”

Desen fantezist al lui Schedel, din 1493, ca ilustraţie la Wallachia

Desen fantezist al lui Schedel, din 1493, ca ilustraţie la Wallachia

*

Eustace Clare Grenville Murray, în „Doine: or the national songs and legends of Roumania”,  London, 1854, după o lungă introducere, preluată din istoria lui Kogălniceanu („Histoire de la Moldo-Wallachie”), vorbeşte despre clasele sociale din ţările româneşti, iar când ajunge la robii ţigani, artişti, meseriaşi şi mineri neîntrecuţi, Grenville Murray înglobează în cuvântul „Doine” cântecele interpretate de lăutarii ţigani, „care conservă tradiţiile străvechi” şi care locuiesc în vecinătatea târgurilor şi a satelor mai importante, în strânsă legătură cu dansul naţional „ora”, deci hora, pe care îl jucau ţăranii din satele sărăcăcioase şi întunecate, pe care le vizitase. Ţăranii purtau „pantaloni albi groşi, o cămaşă albă şi un brâu viu colorat. Părul lung iese vâlvoi, în bucle sălbatice, de sub pălării, iar mustaţa lungă, dă o anume expresie feţelor lor splendide” (pp. 24, 25).

*

„Femeile au părul lung împletit într-un coc, pe ceafă, prelungit într-o singură coadă pe spate. Ele poartă o cămaşă lungă, de culoare albă, brodată cu mătăsuri viu colorate, în loc de rochie; cămaşa este încinsă cu un brâu de lână roşie, de sub care coboară „fota”, un fel de şorţ brodat, care ajunge până la genunchi. Picioarele lor sunt desculţe” (p. 25).

*

Murray Coperta

*

Grenville Murray ne oblică, prin cunoaştere, încă din paginile introducerii, la o lămurire a termenilor „horă” şi „doină”. În Ardeal, precum se ştie, a hori înseamnă, de fapt, a cânta, şi doar în celelalte provincii româneşti înseamnă a juca. Doina definea cântecele arhaice, cântecele ritualice ale străvechimii. Şi astăzi, în ţările baltice şi scandinave, „dainas” înseamnă „cântece vechi”, inclusiv colinde (nu vifleimuri, deci nu contrafaceri creştine), inclusiv melodii de joc, numite „lautar” (cum se zice în limbile scandinave). „Hora-galles” a vichingilor cuprindea dansurile dedicate lui Thor, dar exista şi la popoare mediteraniene, precum grecii sau evreii, din „chora” grecilor derivând „chorus”-ul latinilor, semn că şi hora grecilor, precum mărturisea Pindar, se juca şi se cânta, pentru că ţinea de ritualurile religioase arhaice. Cu siguranţă, hora se referea la dansul ritualic (fiicele Timpului se numeau Hore sau Muze, adică Anotimpuri), iar melosul oral sau instrumental care însoţea dansul ritualic se numea „Dainas”, adică doină, sensul de cântec de jale, pe care îl poartă cuvântul în ultima vreme, ţinând de rolul de incantaţie individuală, care se diferenţia de incantaţia comunitară, civică (în sensul de „civitas Dey”).

*

„Deşi cunosc interesul special pentru Doine, îmi pare rău să spun atât de puţine. Ţara Românească şi Moldova, apăsate de proastele guvernări ale fanarioţilor, au avut acces, o lungă perioadă de timp, nu la literatura lumii, ci doar la „Psalmii” lui David şi la câteva texte religioase, sumar tratate. Cunoaşterea lumii antice a fost posibilă doar din unele traduceri mizere din greacă, făcute într-un jargou barbar” (27), şi-atunci, Doina, „frumoasa coloană vertebrală a neamului”, dar şi „poezia care a stârnit inima unei naţiuni, are un ecou deosebit în inimile oamenilor, care au foarte aproape de suflete sentimentele şi iubirile străbunilor lor” (p. 34).

*

„Doinele seamănă cu cântecele Nordului, ele sunt cântecele unui popor care a trăit sub un cer de vară şi ale cărui vise erau toate marcate de soare şi flori, de lună şi stelele, şi de pădurile de argint” (p. 35) şi, fără îndoială, ele sunt, la origine, şi „fiicele omului vechi”, ale spiritualităţii primordiale europene.

*

Grenville Murray, trecând prin ţările româneşti pentru scurtă vreme, dar copleşit de misterele sacre ale acestui neam, pe care le află „într-o stare de confuzie fără de speranţă” (p. 121), mai mult semnalează existenţa Doinelor, a cântecelor „omului vechi” (omul pelasg, de la Klages, încoace – cum preciza Lucian Blaga), mult mai complexe şi mai interesante decât celelalte vestigii sacre europene (textele Ossian, cântecele Nordului, baladele spaniole, scoţiene, irlandeze sau colindele provensale, spre care tot face trimiteri), interesul lui fiind atras de „tradiţii” (ceea ce numim, astăzi, mituri sau legende), în care descoperă nu doar o epopee a fenomenelor astrale (temă care trebuie aprofundată separat), ci şi o istorie disimulată a timpurilor primordiale, în care „fiul omului vechi”, Toma Alimoş, îi înfruntă pe giganţii Manea. Românii, spune Murray, datorită „idolatriei faţă de eroii populari”, au falsificat mitul, bagatelizându-l prin baladă, care nu-i decât „o poveste stearpă şi neinteresantă” – şi câtă dreptate avea englezul acela înţelept.

*

Începutul unei "doine", începutul "cântecului omului vechi"

Începutul unei „doine”, începutul „cântecului omului vechi”

*

Toate „tradiţiile” culese de Grenville Murray din ţările române sunt cronici disimulate ale preistoriei, ale spiritualităţii în care Universul însemna totul. Doinele, adică muzica veche a românilor, cu incantaţiile ei degenerate în timp, doar le etichetează admirativ, schiţând rareori ferestre spre înţelegerea ritualicului încă păstrat, dar şi notând nişte melodii („lautar”, în limba vichingilor), care i-au fost cântate de prinţul Ion Ghika, dar pe care le-a publicat, aranjate pentru pian de Henriz, cu paginare distinctă, pagina 1 fiind destinată titlului, „National airs of Roumania” (6 cântece, în 20 de pagini).


Comments are closed