Festivalul "Constantin Lupu" 2018 - Botoşani | Dragusanul.ro

Festivalul „Constantin Lupu” 2018 – Botoşani

„Zicălaşii” nu s-au constituit, în urmă cu trei ani şi ceva, pentru a participa la festivaluri, ci pentru recuperarea cântecelor pierdute ale românilor (2-300 – credeam noi, dar numai eu am în memoria computerului 6724 de partituri, din care am fonotecat video 623, iar audio 300… plus încă 40, cântecele Berchişeştilor şi ale Calafindeştilor, adică ale comunelor care au primari, nu preţiozităţi parvenite). Iar când retrezeşti la viaţă 963 de cântece vechi româneşti, peste care incultura şi făloşenia a dat cu târnul, nu-ţi mai arde de „festivale”, într-o societate croită după minţişoarele mezinei Băsescu. Şi, totuşi, am acceptat să mergem la Botoşani, pentru că profesorul Petru Oloieru şi Ionuţ Chitic au cântat în taraful lui Constantin Lupu, la o manifestare culturală în Iaşi, iar despre omul acela cu vioară roşie, care nu a trăit nimic altceva decât cântece, fiind şi el un veşnic răzvrătit şi, tocmai de aceea, plin de umor şi de farmec, au trăiri de spus şi altora şi mai ales celor care tot tind să se regăsească.

*

Dacă aş fi avut norocul să-l cunosc, sunt sigur că bun prieten aş fi fost cu regretatul Constantin Lupu, care, în acest an, ar fi împlinit 67 de ani, dacă nu ar fi păşit pe calea cântecelor astrelor, despre care vorbea, cândva Pitagora, pe care dorea să le asculte şi mai bine. Din respect faţă de memoria acestui lăutar genial şi poznaş am purces noi la Botoşani, ca să participăm la un festival al tarafurilor, premeditat şi realizat cu sufletul de doamna Mariana Honceriu şi de colegii domniei sale. Iar unde găsim suflet, noi, „Zicălaşii”, ne simţim acasă.

*

Ediţia 2018 a Festivalului Tarafurilor „Constantin Lupu” a debutat, la Botoşani, cu un admirabil taraf local, în cântecele căruia încă mai dăinuie străvezimi din sârbele cu strigături, pe care le-a impus, în vremea lui Barbu Lăutaru, Gheorghe Lomiş şi Ioan Angheluţă din Suceavă, fiul lui Suceavă, Năstase, care s-a mutat la Botoşani ca să-şi facă un taraf propriu. Iar cântecele lui, mai toate pline de vioiciune, dar construite în şase părţi, precum horirile ancestrale, rareori erau însoţite de glas cântat, Năstase preferând strigăturile şi, tocmai de aceea, s-au răspândit cu repeziciune în toată ţara, preferate fiind mai ales de ardeleni şi de olteni, care nu ratau nici o ocazie de a se mândri cu „Sârba lui Năstasi”. Bieţii de ei habar nu aveau de teoria vetrelor folclorice, aşa că fascinau neamul românesc doar cu melodiile care-i erau lui, neamului, pe plac. E drept, funcţie de instrumentele pe care le aveau, lăutarii de odinioară impuneau specificităţi inperpretative, dar fără a sparge unitatea monolitică a datului inţial în fărâmele platitudinii „vetrelor folclorice”. Cine nu mă crede, să intre în Biblioteca Naţională a Franţei „Gallica” şi să asculte, înregistrate pe gramofon, cântecele româneşti de prin anii 1920-1930, inclusiv „Sârba lui Năstase”, interpretată cu infinită bucurie de un taraf din… Filiaşi.

*

Pentru că ştim o mulţime de chestii din astea şi mult mai multe cântece, pe care deja le-am auzit, am acceptat să mergem la Botoşani, ca să ne închinăm cu sufletul trăirilor lui Constantin Lupu, deci cântecelor nu doar interpretate, ci trăite într-o prelungire a sufletului peste veacuri. Şi bine am făcut că am mers, pentru că am întâlnit la Botoşani oameni frumoşi, pe care o să-i păstrez în suflet. Inclusiv cei din public, adică oameni care ieşiseră la plimbare pe vreme capricioasă şi care, cum au zărit costumele lui Răzvan Mitoceanu, Adrian Pulpă şi Ionuţ Chitic, ieşiţi la un filtru (noi nu ieşim la fumat, ci la filtrat poluările de orice tip), cum s-au dumirit şi au exclamat cu neprefăcută uimire: Cum, cântă şi „Zicălaşii”? Eu, care făceam poze, tare m-am bucurat, dar să lăsăm chestiile astea.

*

Din judeţul Suceava au mai cântat două tarafuri, unul din Straja, condus de un tânăr viorist Cotos, şi unul din Fudu Moldovei, în care toboşar era bătrânul Turcu din Breaza, care cântase, în tinereţe, prin 1938, cu Ilie Cazacu şi cu Isidor Andronicescu, la Londra. Straja a luat Premiul 1, iar Fundu Moldovei, Premiul 2. Cu două fluiere, o cobză, slujită de un chitarist rock, o tobă şi un contrabas, tarafiştii de pe Moldova, în sus, au lăsat o impresie bună (şi mie, prin muzică), deşi erau penibili: unde aţi văzut voi, măi feciori, lăutari în bundiţe de dihor? Confundaţi bieţii lăutari cu primarul comunei femeilor „cu funduri mari” (aşa prezenta etimologia numelui satului, pe TVR, pentru că habar nu avea că „fundurile” reprezentau moşii „capăt de ţară”, doar parţial populate) sau cu parvenitul din calcăre şi piatră seacă, încât îl îmbrăcaţi şi pe bietul moş Turcu în monstroasele opulenţe ale dihorismului bucovinean?

*

În rest, cum vă veţi convinge din fotografiile care urmează, totul a fost minunat, chiar dacă „tarafurile” din Republica Moldova şi Ucraina erau, de fapt, orchestre de ansambluri folclorice comunale, îmbrăcate în costumaţii ucrainene stilizate, care arată ca nişte splendide acuarele, după cum observa Tancred Bănăţeanu, care spunea despre ornamentaţia portului huţul că ar fi sculpturală, iar cea a portului autentic românesc – aidoma unei grafici.

 

La Botoşani, în formula „Zicălaşii” a evoluat ca primaş, pentru prima dată, profesorul Cipriac Costea, de la Ţcoala de Arte „Ion Irimescu” din Suceava, Narcis Rotaru având o problemă personală de rezolvat. Deşi vizibil emoţionat, admirabilul instrumentist şi profesoar Ciprian Costea s-a descurcat ireproşabil, aşa că îi salut debutul în trupa noastră cu două detalii fotografice:

*


Comments are closed