Eminescu, deportat anual la Călinești

Bustul lui Mihai Eminescu, expus de regretatul Dimitrie Loghin, în 1933, la Cernăuţi, cu ocazia concursului pentru realizarea unui bust al Poetului

Se știe din ce pricini căminarul Gheorghe Eminovici nu a vrut să-și reamintească, pe parcursul vieții, de rădăcinile lui călineștene și de ce a transmis această insensibilitate și copiilor săi. Dacă ar fi știut că peste mormântul lui Vasile Iminovici va trece gardul dinspre drum al bisericii, că mușchii cenușii, pământul, buruienile și nepăsarea culturnicilor și arendașilor de județ vor sfârteca „sufletul trist”, dăruit de „părinți din părinți”, cu siguranță că Eminescu ar fi avut o adevărată aversiune față de prefăcătoria de-a respectul față de memoria sa, prin încropirea unei „case memoriale”, adusă de la Straja și plantată nu pe vatra rădăcinilor, în Hriațca, ci în cimitirul devastat și transformat în fânaț și livadă de lângă biserică, prin amplasarea unui bust cu soclu de tip crinolină, urât, ba chiar monstruos, care-l transformă într-o piticanie, și prin atmosfera tradițional anticulturală a satului care nu-i respectă memoria, ci doar se folosește de ea.

Urâtul bust al lui Eminescu

Casa „memorială” din Călinești, adusă din Straja

Călineşti, mormântul lui Vasile Iminovici

Se știu, desigur, și interesele falselor „neamuri” eminesciene de a-i îngloda memoria la Călinești, dar nu-i bai. Pe Eminescu l-ar fi durut mai mult umilințele îndurate la Putna, în 1871, acolo unde îl lăsase zălog pe Slavici, până a făcut el rost de bani pentru plata datoriilor, și, mai ales, condamnarea lui Slavici la temniță și domiciliu forțat, în România Mare, de către clica Ferdinand – Brătianu, și, odată cu Slavici, condamnarea naționalismului eminescian, pe care doar Slavici îl mai continua și cu care s-a și învinovățit, s-a și apărat.

Dezvelirea bustului de la Dumbrăveni

Piatra bunicii lui Eminescu, smulsă de pe mormânt şi aruncată sub zidul bisericii, la Băneşti

Există o tradiție a lustruirii cu Eminescu și tocmai această tradiție îl rupe din rădăcinile lui voievodale (nu doar voievodul Gheorghe Ștefan i-a fost rubedenie de sânge), o tradiție care nu mai poate fi stăvilită. Și nici nu are rost. Eminescu nu mai este de mult trăit drept chintesență a identității naționale; memoria lui e doar o insignă, pe care și-o pun pigmeii ca să ocupe paginile cenușii cu știri ale zilei și să ni se pară nouă, neștiutorilor și tacit lepădaților de Eminescu, ditamai uriașii. Sfârșit.