Emanoil Bucuţa: La huţuli, între Suceava şi Ceremuş | Dragusanul.ro

Emanoil Bucuţa: La huţuli, între Suceava şi Ceremuş

Seletin - foro: Krepler

Seletin – foro: Krepler

*

Una din vechile mele dorinţe se îndeplineşte astăzi. E o dimineaţă de iulie, în Seletin, şi mă pregătesc să pătrund în Ţara Huţulilor. Încă dinaintea războiului, când mă bătea gândul să urc, dinspre Câmpulungul românesc, spre Şipotele Sucevei, eram pe aceleaşi drumuri. Pornisem, de ieri, de la Falcău, cu marile lui fierăstraie. De aici şi de la Brodina vecină, oamenii aceştia ai muntelui, de limbă ruteană şi de obârşie tainică, încep să fie întâlniţi. De la Seletin, am intrat în apele lor şi, de-acum, până la înaltele hotare ale Poloniei, ei sunt singurii locuitori. Limba românească e aproape nefolositoare. Evreii înşişi, de faţă pretutindeni, nu ştiu decât idiş, germana şi ruteana. Am însă tovarăşi buni şi mă încred în norocul drumeţului.

*

Plecăm cu o trăsură, care abia trece podul destul de şubred de peste Suceava, şi se opreşte. Caii trebuie potcoviţi. Ai fiorul unei expediţii cu greutăţi şi primejdii. E vorba, deocamdată, de întâii şapte, opt kilometri, cu urcuş mai mult lin, care să ne ducă peste cumpăna apelor, din valea Sucevei, în valea Putilei, şi de la Seletin, la Plosca. Vizitiul îşi are însă socotelile lui. Pe capră, avea un oaspe tăcut. Peste geamantanul puternic stă un mănunchi de beţe de deosebite grosimi şi de lungime asemenea. La o privire mai de aproape, se văd a fi bucăţi de coadă de undiţă. Merge la pescuit păstrăvi. Şade încovoiat, în nişte haine pestriţe, şi se uită pe sub pălărie. Trăsura hurducă uşor. Făgaşele sunt uscate şi tari.

*

Eu în­treb ceva despre locuri, la care vecinul meu nu se pricepe să răspundă şi, deodată, celălalt vorbeşte el, fără să se întoarcă, într-o româneasca desăvârşită. Şi, de atunci, nu s-a mai oprit. Întâmplarea îl pusese acolo, ca să ne călăuzească nu numai peste şosele şi prin sate, ci şi prin sufletele oamenilor. Era un doctor în filosofie din Sârghieni, care se întorcea acasă. Fusese ales cel mai vrednic, dar fără să ştim nici unul, de portar al ţării şi minunilor huţule.

*

Biserica din Plosca - foto Krepler

Biserica din Plosca – foto Krepler

*

De departe, de la câţiva kilometri, încep să se vadă cele trei turle ale bisericii din Plosca. Peste câteva zile, aveam să le privesc la fel, de cealaltă parte, mici ca trei crini din altă lume, coborând călare de pe Maximeţ, pe drumul de creste de la graniţa poloneză. Care şi telegi, încărcate greu, ne vin în cale şi se duc. Suntem în ţara celor mai buni lemnari, oameni de pădure şi de înălţimi, fraţi cu cei din Maramureş şi din Pocuţia, până la Goralii de la celălalt capăt al Carpaţilor slavi, la Zakopane. Tăietori de păduri, fierăstrari, cărăuşi, plutaşi, toată lumea trăieşte, pe aici, numai din lemn. Trăiesc şi cârciumile, care sunt înfipte bine, la toate răscrucile; am văzut una, unde, ascultând fără să par, am descoperit că se ţine în ele o listă mai sigură de suprafaţa parchetelor în exploatare şi de metrii cubi lăsaţi pe apă sau plecaţi cu trenul, decât în registrele fiscului sau ale asociaţiei patronale pentru asigurarea de accidente a muncitorilor.

*

Cârciumarul se pune la îndemâna agenţilor acestor servicii, ca să facă o discretă treabă de delaţiune, în schimbul unei despăgubiri corespunzătoare. Trăiesc şi drumurile şi mor din acelaşi negoţ. Şoseaua e bătută şi măcinată necon­tenit. Exploatarea e undeva, în munte, iar fierăstraiele, tocmai la Seletin. În zilele împărăţiei, valea ar fi fost ca în palmă. De drag te duceai pe jos, din valea Sucevei, în valea Putilei, fără teamă de ploaie şi de noroi. Acum să te fereşti de vreme vrăjmaşă, că, dacă eşti cu vreun vehicul, nu mai ieşi, iar dacă umbli apostoleşte, îţi rogi moartea.

*

Ascultam şi mă uitam neîncrezător la norii de deasupra. Bura, numai câteodată, ca şi cum vântul ar fi adus din altă parte umezeala. Nici nu visam ce-avea să însemne întoarcerea. Şi am mai auzit multe alte şi amestecate lucruri, de la doctorul în filosofie de la Sârghieni. Pământul cel cu sălaşe risipite, rupt de şuvoaie şi, la o parte, de picioarele oamenilor, se lumina de o lumină dinăuntru. Organizarea din Bucovina de miazănoapte lipseşte aici, deşi oarecare expediţii de încercare se fac. Cărturarii sunt puţini pentru că şcoala, de obicei, pe munteni nu-i ispiteşte, şi-apoi, în această lume străină, mai e dată şi în limba Statului. Din părţile Putilei a ieşit, de altminteri, unul din cei mai mari poeţi huţuli ai întregii rutenimi, ori pe unde trăieşte risipită.

*

Ţara Huţulilor - harta austriacă

Ţara Huţulilor – harta austriacă

*

Ceea ce s-a scris despre înrâurirea română asupra huţulilor n-ar fi întemeiat. Mai curând contrariul s-ar putea rezema pe dovezi de crezare. Populaţia cea dintâi, pe văile şi câmpiile dimprejur, de care vorbeşte Herodot şi vorbeşte Strabo, sciţiilor şi triburile călătoare, nu erau decât slavi, românii ar fi mult mai de pe urmă. Ce pot să însemne cu­vinte huţule ca vatră, brânză şi chiar chieptar? Împrumuturi de la români? Pentru atâtea rădăcina se păstrează neguroasă şi nimeni nu poate jura că ele nu vin dintr-o co­moară foarte de demult, bun al adevăratei populaţii autoh­tone…

*

Vorbeşte, domnule doctor! Ţine-te în pas cu argumen­tele mele şi gâtuie-le cu degete zgârcite naţionaliste! Ştiu, acum, şi după ştiri am venit. În cadrul de brazi şi de pâraie nebune de-acasă, de la ele, chiar ce-mi era cunoscut capătă un nou înţeles. Vorbeşte mai departe, domnule doctor!

*

Peisaj huţul - foto Krepler

Peisaj huţul – foto Krepler

Coborâm pe Putila. Râul e mic, repede şi foarte limpede. Uneori, fie că-şi scobeşte în trepte prăpăstioase albia, fie că şoseaua nu-l urmează, valea se face, alături, atât de adâncă, încât dă ameţeli. Podurile au fost rupte de năvala primăverii, iar drumul mâncat până în stânca. Trebuie să trecem de-a dreptul prin apă şi să apucăm pieptiş pe pârtii ale întâmplării. Din dreapta şi din stânga vin vâlcele. Pla­iurile sunt curate. Numai câte un pâlc întunecat s-a mai păstrat pe-o şea. Toporul şi fierăstrăul au trecut golind. Casele sunt înăuntru, în mijlocul moşiei închise în gardul pieziş huţul, ca să nu-l sufle vânturile, odată, întreg şi să-l răstoarne. Ceva din ţara şi obiceiurile moţilor te întâm­pină şi aici, dar parcă singurătatea e şi mai mare, pe când natura mai blândă. Piatra e rară. Înălţimile abia se avântă până la 1.400 de metri. Şoseaua noastră, din marginea Putilei, e la 900.

*

De opt ani, doctorul n-a mai deschis nici o carte de specialitatea lui, care m-aş prinde că e istoria. N-a mai deschis de inimă rea, ceea ce înseamnă că era mai puţin om de ştiinţă şi mai mult altceva, lucru pe care va ajunge să ni-l spună ca o ameninţare, tot în felul lui, obosit şi zâmbitor. Po­vesteşte de profesorii universitari ai fostului regim, mari savanţi şi gata să rămână, dar siliţi să plece. Lui însuşi ca­riera universitară i-a fost închisă.

*

– Aici era un stăvilar. S-a dărâmat şi nu l-a mai dres nimeni. Am luat beţele astea, numai că peştele s-a prăpădit. ÎI omoară cu cartuşe oameni în uniformă, la care nu te-ai aş­tepta. Pe locurile pe care le vedeţi am crescut. Uite, colo, în munte, pădurea mea. Ne apropiem. Casa părintească e într-un orăşel bucovinean din marginea ţării, dar n-am dreptul să profesez în el. Sunt minoritar şi trebuie să trec dincolo, în Moldova. De acolo vin.

*

Cuvântul fusese rostit. Călătorisem, cu toate hotărârile mele, altele de la pornire, sub această zodie politică. Aş fi fost nedrept să-i cer călătorului ceva din înduioşarea mea, înaintea ţării, care se arăta nouă după colţuri, se ascuţea într-un ţugui şi se întindea leneşă într-o poiană, se scălda glumeaţă într-o revărsare de soare şi se încrunta cu tunete, pe sub codru. El îşi avea gândurile lui. Ţinea scaun de ju­decată fără milă. Căuta la toate, aproape bolnav, numai strâmbătatea. Vrea să fie şi să rămână minoritar. Nimic n-ar fi fost în stare să-l îmbuneze, necum să-l întoarcă. Ier­tarea şi îngăduinţa trebuie că le avea şi el, dar le îndrepta către alte slăbiciuni, sau către slăbiciunile altora. Fiecare ne împlineam propria lege. Pe când eu însă îl înţelegeam, el nici atât, şi mai ales atât nu-şi îngăduia. Poate că, privindu-se ca în stare de apărare, i-ar fi fost şi mai greu. Ajunsesem Ia Putila.

*

Lăsăm trăsura. Până la Ceremuş, tot să mai fie vreo douăzeci de kilometri. Ziua e frumoasă şi, decât să spar­gem mereu apa cu roţile şi s-o clăbucim cu copitele cailor, mai bine s-o trecem pe punţi legănate, dintr-un singur buştean sau s-o sărim din piatră în piatră. Drumeţului îi şade bine cu drumul. Dealurile se rotunjesc de o parte şi de alta. Locul se lărgeşte uneori, ca să se strângă aproape în chei, mai încolo. Şoseaua sau poteca se zăpăceşte şi trece, de două, trei ori, gârla, aproape în acelaşi loc şi parcă fără rost. Apoi toate se aştern depărtărilor liniştite. Având în faţă munţii, eşti pornit să crezi că urci şi cobori. Mergi, cu apa, spre Gura Putilei, care înseamnă vărsare, mergi la vale.

*

Biserica din Toraceni - foto Krepler

Biserica din Toraceni – foto Krepler

*

Întâiul sat întâlnit e Toracenii. Ne iese înainte, la răspântie, biserica lui, cu aceleaşi trei turle cunoscute, groase, jos, ca o amintire de baroc, iar deasupra, cu un al doilea turn, înălţat încă şi mai mult de o cruce cu vergeaua foarte lungă. Toată greutatea, la care liniile în sine ar îndreptăţi să te aştepţi, e luată şi clădirea, în întregime, are nu numai ceva sărbătoresc, ci avântat şi senin. De jur-împrejur, la gard, e o singură laviţă, dintr-o blană puternică, apărată de o streaşină destul de ieşită. Trebuie să fie frumos, când, de ploaie sau cu alt rost, de praznic, zeci şi zeci de oameni, în straie colorate, tabără şi se aşează, ca un zid viu, rotund, pe dinafara bisericii. Chiar de aici, malul cade drept. Suntem pe pintenul înalt al unui cot de râu foarte larg. Pietrele, în soare, spălate mereu, par nuferi sau alte flori acvatice albe. Înşeală.

*

Şoseaua a fost, din nou, batjocorită şi spartă şi, după ce înaintăm pe ea până deasupra surpăturii, ne întoarcem la o podişcă şi ne strecurăm, sărind pârleazuri, pe o potecă, prin curtea ierboasă a bisericii. De departe, o crezi o zidire trainică de cărămidă sau chiar de piatră şi abia acolo bagi de seamă că toată e încheiata din scânduri spoite cu alb. Numai clopotniţa, aşezată afară, cu trei sau patru rânduri de clopote, e de zid. Podoaba, de aceea, rămâne săracă. Lipseşte însăşi putinţa picturii în ulei sau a cioplirii. Mo­numentul are, însă, o siluetă sigură şi e curat arhitectonic. El izbeşte şi opreşte ochiul mult mai tare decât bisericile noastre de sat, cu o singură turlă, gheboşită de cupola ei scurtă.

*

Casele s-au îngrămădit pe malul drept al râului, în umbra altarului. Mai încolo, ele se răresc, din nou. Iată, însă, Chisăliţenii, pe sub copaci, în alt cot. El s-a adunat în jurul unui Chisăliţă şi seamănă, azi, cu un pâlc de păsări albe, poposite, o clipă, într-un zbor spre miazăzi. Sclipesc într-o ascunzătoare de frunze şi de unde cântăreţe. Trebuie să te abaţi, ca să ajungi la ele, şi nu te înduri. Ţi-e teamă să nu se ridice şi să piară pe vale, în sus.

*

Huţuli pe Valea Putilei - foto Krepler

Huţuli pe Valea Putilei – foto Krepler

*

Acum şoseaua se statorniceşte, până sub Dihteniţ, pe malul stâng. Se fac tot mai deşi călăreţii pe caii lor huţuli. Bărbatul e înainte, cu portul mai mult pestriţ. Cojocul de vară, cu chenar de blană neagră flocoasă, de jur-împrejur şi pe după deschizătura mânecilor, pe la subţiori şi umeri, s-a păstrat neschimbat şi e acelaşi şi la huţula care vine pe urmă, în trap, încălecată bărbăteşte, între sacii de fân. Hainele s-au amestecat. Bărbatul se propteşte bine, în scări de fier, cu bocancii de oraş. Femeia nu are scări şi bate deşertul calului cu opinci, mici şi încreţite ca o jucărie. Unul se uită de sub pălăria cu marginea lăsată haiduceşte, iar însoţitoarea lui, cu ochii făcuţi mici, de sub cârpa împletită. Ţin hăţurile strâns, cu biciul sau beţigaşul cu cârjă, în aceeaşi mână, parcă bidiviii ar sta s-o rupă la fugă, iar stăpânii să se apere Ia vederea străinilor. Trecătorii, pe-aici, alţii decât ai locului, sunt foarte rari. Ce-am auzit în Va­lea Ceremuşului e şi mai rău. În zece ani, se poate ţine con­dică pe o singură foaie, chiar de bucovinenii cărturari, nu mai vorbesc de românii-mari, care s-au rătăcit prin aceste fermecate singurătăţi. Ţara Huţulilor e ca o cetate cu por­ţile de perete, care e peretele cerului, şi cu zăvoarele căzute, care sunt zăvoarele râurilor şi pârâurilor, dar nimeni n-o calcă. Trăieşte şi mai departe ea cu ea.

*

În Dihteniţ, stăm în cumpănă. Să ţinem Putila, până Ia gură, sau să intrăm în munte, la stânga, pe lângă vâlceaua de lângă moară sau piuă, şi să coborâm în Câmpulungul pe Ceremuş sau Dolhopol al hărţilor austriece („dolh”, în româna veche, înseamnă „lung”, deci pe hărţile sustriece se afla un vechi nume românesc – n. n.), de-a dreptul, de pe culmi ? Vrem să înnoptăm, însă, în Iabloniţa, cel din urmă sat din marginile Ceremişului de sus, şi ne temem de întârzieri. De la Gura Putilei, poate mai e o bucată de drum, în bună stare, spre Câmpulung, dar curând se opreşte şi el. Despre potecă nu sunt ştiri şi te miri cum s-au jucat cu ea revărsările. Şoseaua a găsit aşezare mai potrivită, pe malul stâng, şi a rămas Poloniei. Vai de bieţii candidaţi de alegeri, săracii, care trebuie să vină, o dată la patru ani, de la Vijniţa, când cu o trăsură zguduită şi când să schimbe trăsura cu calul, dacă nu-i sperie şeaua de lemn huţulă!

*

Garduri huţule, la 1300 m - foto Krepler

Garduri huţule, la 1300 m – foto Krepler

*

Cârmim pe vâlcea şi începem urcuşul aproape drept, pe o potecă învârtită scurt, ca în jurul unui fus de rampă ne văzută. De la 500 de metri, ne ridicăm, într-o jumătate de ceas, la 900. Ce zare negândită se deschide, după ce scăpăm de pâlcurile răzleţe de copaci şi de gardul nelipsit, încreţit ca o armonică cu burduf a crivăţului, de la sălaşele şi poienele huţule! Urcăm mereu.

*

La miazănoapte, măguri după măguri se înfundă spre îmbucătura Putilei. Ulucul văii se încovoaie pe sub ele nesimţit, ca şi cum nu le-ar roade, de atâtea mii şi mii de ani, temelia. Care din vârfuri va fi Hânsarii (în româna veche, „hânsar” înseamnă „călăreţ” – n. n.) şi în ce legătură va fi stând cu ostaşii vijelioşi ai cronicilor? Harta spune, dar înălţimile ne privesc mute, cu un smoc de coif al luminii pe creştet. Casele vin după noi. Fereala lor de oameni e aşa de mare încât cărarea haihuie a muntelui nu e trasă prin apropiere. Parcă s-ar scula cineva, de-acolo, noaptea şi ar muta-o cât mai în pustiu. Huţulului îi place locul deschis şi cerul lângă el. Îngrămădirile de gospodării, în sate şi cătune, par nefireşti şi prin ordin administrativ.

*

Pe muntele Berdo - foto Krepler

Pe muntele Berdo – foto Krepler

*

N-am văzut pilde mai caracteristice, mai îndrăzneţe şi mai vesele ale aşezării împrăştiate, decât aici. Până la 1.000 şi 1.200 de metri, se întind casele de lemn, cu acoperiş ascuţit şi cu acelaşi gard cotit, ţinut la fiecare încheietură de prăjini înalte, două câte două, pe care te-ai aştepta ca, la marginea unei mândre şi închise în sine domnii ţărăneşti, să se ridice steaguri. Trecem printre ele: câine nu ne latră, oaia nu ne behăie. Din iarba mare, se desface, uneori, numai de la şolduri şi ne priveşte nemişcată o femeie. Soarele e prea tare, ca să deosebim dacă e vreo fetişcană crudă, învârtind, fără treabă, două fire de pai între degete, sau vreo nevastă, care face acolo, la o înălţime unde aiurea nu trăiesc decât stânele, cine ştie ce treabă a câmpului. Uneori, când nu e prea răzleaţă, tovarăşul meu îi strigă, în ruteană, nişte bineţe de drum oarecare. Ea rămâne în acelaşi loc, parca fără trup, de la şolduri, în jos, şi ca o zeitate păgână plutitoare peste ierburi, îmbrăcată în cămaşa cu râuri şi în zavelca portocalie a muritoarelor huţule.

*

Valea Ceremuşului - foto Krepler

Valea Ceremuşului – foto Krepler

*

Mă întorc, să mă uit de foarte departe şi o văd tot acolo, tre­murătoare în dogoarea aerului. Pe o coastă, se deosebeşte acum bine gospodăria, la fel de tainică, umbrită sub stre­şini şi cu uşa totdeauna de partea cealaltă, a cerului. Pe aici, trebuie să mai trăiască zeii vechi de lemn şi de foc şi să se plimbe, fără să ajungă pământul cu tălpile, de la un fum la altul, când se aprind stelele. Numai pe hărţile parohiilor ne mişcăm pe plaiuri creştine şi ortodoxe. Umblând aşa, până la amiază, prin mirosul livezilor, iată-ne, ca pe o prispă înaltă, deasupra Ceremuşului! Râul abia se vede argintind, în jos la o cotitură, cu casele unui sat necunoscut pe margine. Poate că e Stebne, cum îmi spune harta mea austriacă, plină de numiri slave. Câmpulungul trebuie să fie cuibărit mai la stânga, nevăzut, sub mal. Za­rea e forfecată, burduşită şi învălurată de mulţimea creste­lor şi a văilor, pierdute în pulberea vânătă a depărtărilor. Ele nu mai sunt la noi, ci dincolo, în Polonia. Cât bate ochiul, numai această singurătate de piatră şi de pădure. Pieptul răsuflă larg. Viaţa nu se mai vede şi nu mai pare trebuincioasă. Simţi nevoia să alergi, pe potecile împletite şi mâncate de scurgerea repede a ploilor, ca s-o întâlneşti, iar, dedesubt, păcătoasă între colibe sărace, şi să te în­credinţezi că n-a fost retrasă de pe pământ, în răstimp, cât tu te găseai mai aproape de cer decât de el.

*

Întâia clădire pe care o zărim, în coborâşul mai tot atât de râpos ca şi urcuşul, e biserica. Apoi încep să se aleagă, în preajmă, casele cenuşii sub şindrila vremuită. Ţin cursul râului şi al unei vâlcele scurte, pe care venim noi. Locul numai larg nu e: un adăpost, într-o subţioară a ţărmului. De unde „câmpul lung”? Socotind râul ca o punte curgătoare la mijloc şi adăugind şi cureaua de poiană netedă, de cealaltă parte, pe care polonezii au o şcoală primară, nenoro­cită la vedere, în vacanţa cu uşi şi ferestre înfundate, tot nu iese ceva potrivit cu numele geografic. E vădit că altceva vrea să zică: o noţiune de drept vechi, acest câmp lung, întâlnit în toate părţile şi în toate limbile pământului românesc.

*

Casa huţulă în Câmpulung pe Ceremuş - foto Krepler

Casa huţulă în Câmpulung pe Ceremuş – foto Krepler

*

Ne oprim la întâia casă. Pe prispă şi în curte, stau de vorbă şi de lucru patru, cinci femei. Te crezi între românce din ţinutul celuilalt Câmpulung, de sub Rarău. Numai când deschizi gura, vezi că te-ai înşelat. Lumea nu ştie o boabă româneşte. Ba face şi o faţă care arată că sunt întâiul român intrat pe poartă, de când s-a făcut România şi mai dinainte. Acul uită să mai găsească pânza şi fusul nu mai sfârâie. Gazda umple toată uşa joasă a tindei, ca în apărare. Pe urmă, fireşte, aflu prin tălmaci de toată sărăcia şi izo­larea locurilor, de munca multă, când e şi acel prilej de muncă şi de răsplată puţină. Intru, aplecându-mă, prin întâia încăpere afumată, făcută din butucii netencuiţi, cu mici merinde, şi în a doua, cu laviţa acoperită cu o velinţă colorată, care mă tem că e şi saltea, şi aşternut, cu icoane multe, cu legături de flori uscate la grindă, cu ştergare cusute. Soba e mare, cu prichici şi cuptor. Vatră sau mai curând „uatră”, cum zic oamenii locului, e însuşi focul, nu chiar bătătura în care ard lemnele şi spânzură de lanţ ceaunul.

*

Străbatem satul cu aşezări mai mult rare, ne lăsăm în Ceremuş, printre plute priponite în unda repede, descope­rim, într-un om care citeşte trântit jos, pe cântăreţul bisericii, vorbitor bun, în sfârşit!, de româneşte, facem cunoş­tinţa unui flăcău cu şcoală secundară din Vijniţa şi mare dregător la primărie, descosându-ne zâmbitor, bălai şi albastru, în aceeaşi limbă, mergem în susul apei. Ţăranii, la fel întru totul celor de dincolo, coboară la râu, pe malul polonez şi agrăiesc pe câte un cunoscut de la noi. Toate sunt aşa de aproape! Într-o colibă, numai cu trei pereţi, se vede focul, se vede şi se aude în altă ţară, cum împleteşte, trosnind, vreascurile. În Iabloniţa, însă, n-am mai ajuns.

*

Am nimerit, în schimb, în casa unui preot şi am uitat să mai plecăm. Cât am rămas sub acoperişul lui primitor, o noapte sau o săptămână? Vremea nu e umplută numai de bătăile egale, în jurul cadranului, ale limbilor speriate ca nişte degete care o drămuiesc, ci de toată viaţa turnată în ea. Şi mult am trăit lângă acea gazdă negândită! Închipuiţi-vă, întâi, într-un sat cu totul şi cu totul de lemn, o casă albă de zid, cu stâlpi şi fronton la fel, de templu grecesc. Florile se răsfaţă pretutindeni şi, în ele, cetăţuile bâzâitoare ale stupilor. Pe la ferestrele deschise la drum, sună tropotul rar, de pas lung, dus de căpăstru, al cailor huţuli. Cai şi oameni nu se văd. Trec pe dincolo de raza luminii, care năvăleşte în noapte. E ca o oaste tainică, venită din munte, şi care închide trecătorile.

*

Maica Domnului huţulă - foto Krepler

Maica Domnului huţulă – foto Krepler

*

Pe pereţi şi prin colţuri, stau agăţate sau trântite, pânze, zugrăvite, duse la capăt sau lăsate la mijloc. Preotul e pictor, fără şcoală, dar cu tot focul şi silinţa care o pot înlocui. Sunt compoziţii mari şi bucăţi mici, peisagii sau figuri, o casă cu ţigle roşii, lângă o apă de un albastru clăbucit ca o văpaie de lună şi pe care o recunoaştem numaidecât, oricât de nou poposiţi ne găsim. Din toate, însă, una aproape mă îngenunche în faţa ei. Mi-aduc aminte, fără urmă de literatură, de chiliile de mănăstire florentină ale lui Fra Angelico. E ceva cu totul asemenea, deşi mai tăios şi mai tare. O Maica Domnului umple un întreg perete. Model a fost o fată din sat. Faţa e rotundă, cu ochii ascuţiţi de lu­are aminte dureroasă, care trebuie să asculte dinăuntru groaznica poruncă dumnezeiască a răstignirii viitoare, nasul cărnos şi scurt, bărbia ascuţită şi copilăroasă. Pe mâna dreaptă, duce pruncul. De la ea, până la el, vălul verde care-i acoperă creştetul şi gâtul, precum şi orbitoarele discuri ale cearcănelor suferinţei, face legături de borangic şi de lumină. De pe umeri, cade greu haina monahală, plină însă toată de nu ştiu ce scânteie, care-i ia din asprime, de purpura căptuşelii mânecilor răsfrânte şi de albul unui şal aidoma unui orar. De unde a găsit preotul măreţia şi ome­nia nemeşteşugită a acestei arătări? Dacă ar avea arcul verzui al lunii noi la picioare, ar aduce aminte de Murillo. Dar nu e nici Spanie, nici Italie şi nici Flandră, în îndrăzneaţa încercare. E o Maică a Domnului huţulă.

*

Într-un dulap şi pe după el, sunt toporaşe şi cârje, cu îmbrăcăminte de alamă, bătută şi punctată, ploşti, blide, ţesături. Preotul e un etnograf. EI strânge lucrurile mai deosebite, de artă şi viaţă populară pentru muzeul etnografic rutean din Cernăuţi. Colecţia de ouă, lucrată în puncte şi linii sau în motive de flori, se deosebeşte de ale noastre prin culorile mai tari şi mai fierte, roşu stacojiu sau verde de muşchi sau galben de nucă. Velinţele sunt sau cu dungi, care iau ochii prin punere alături de nuanţe foarte deosebite, sau cu mari compoziţii florale întunecate de prea mult negru. Patul, mesele, dulapurile, scaunele sunt crestate şi arse cu figuri huţule, într-un stil al locului, de gazda însăşi.

*

La ospeţele noastre, nu se pune, pe masa încărcată de toate bunătăţile, decât apă. Preotul e un sociolog practic. El luptă pentru îndreptarea năravurilor şi creşterea bunei stări între nişte oameni deprinşi, de secole, să se ruineze eroic. În Kaindl şi în alţi cercetători, care au scris despre huţuli, numărul celor bucovineni nu trece peste 40.000. Nu ştiu pe ce se bizuieşte omul nostru să-i scoată 70.000. Adună Ia ei sate din câmp, în care s-au lăsat şi munteni, dar numai cu prea mare bunăvoinţă ar putea fi socotite? Pentru că, îndeobşte, huţulii scad. Rămân pe păşunile lor înalte ca o populaţie asediată de împrejurări economice noi, pe care nu le mai înţeleg, şi de boli şi excese. În fiecare an, îi găseşti mai puţini. Preotul s-a hotărât să-şi scape credincioşii, în întâiul rând, de cârciumă şi a început, ca să dea bună pildă, prin a nu mai bea el. E un om voinic, bine trăit, fără nimic schimnic în el. În puterea lui e însă ceva omenos şi vesel, departe de îndârjirea programatică germanică a Iui Popa Tandă. Oamenii s-au mirat, dar la urmă l-au înţeles şi l-au urmat. Străinii, care făceau negoţul spirtului, au închis dughenele şi au plecat, fără ceartă, deşi nu s-ar putea zice că de bunăvoie. Încă o dată, omul a sfinţit locul.

*

– Aveam, odată, la rugăciune sub epitrahil, pe cel mai rău din toţi. Îi citeam, şi atunci mi-a venit un gând, pe care tot Dumnezeu trebuie să mi-l fi dat. Am strigat la oameni, să alerge să-mi ţie cartea, care se îngreunase, parcă ar fi avut foile de plumb. Mă aplecam cu ea şi o apăsam în ca­pul îngenunchiatului. Cerul îl găsea prea păcătos. De atunci, însă, s-a lăsat de patimă. Şi, pe unul cu binele, pe altul cu răul, ruşinând aici şi lăudând dincolo, din uşa altarului sau de la mine, de pe prispă, dintre coloanele capiştii acesteia păgâne, cum vă place să glumiţi că mi-e casa, şi poate cu dreptate, căci haina mea de om al Domnului nu mă apără totdeauna de păcat, i-am întors. Dar să-i întorci pe huţuli nu e aşa de greu, cât e de greu să-i ţii! Mă dor spetele ca pe vizitiii cailor nărăvaşi. Ţin, însă, bine !

*

Uitaţi, am cărţi marxiste şi antimarxiste. Tocmai citesc „Materialismul istoric” al lui Kautsky. Pe la noi bat vânturi care ar putea întoarce capetele oamenilor. Rusia e mai aproape decât credeţi. Cu învăţătura ei diavolească e chiar în mijlocul nostru. O întâlnesc pe drumuri şi o simt, uneori, cum mă priveşte cu ochi aprinşi din biserică. Vreau să văd ce învaţă ea, ca să pot să lupt. Omul care poartă haina Domnului e dator s-o facă. Nu e astăzi primejdie mai mare, ridicată în calea lui, decât primejdia Rusiei Noi. Te rog să-mi mai spui, pe urmă, ce-aş mai putea să citesc. Să fie numai în limba germană, deprinsă de la teologia din Cernăuţi, sau în cea rusească. Celelalte îmi rămân închise. Cred că în cartea lui Barbusse, despre Rusia, pe care mi-o arăţi, sunt lucruri vrednice de ştiut, dar la ce-mi folosesc, dacă nu le înţeleg?

*

Sunt român, dintr-un sat de lângă Cernăuţi. Tata avea tot numele meu, isprăvit în „vici”. Nepoţii, uite-i pe dumnealui şi pe dumnealui, „aşa-ciuc” şi „altfel-ciuc”, aduc mai a ru­teni. Sunt la teologie sau la litere şi se au bine cu românii. Toţi suntem creştini şi judecaţi numai după faptele noastre, nu după limba în care-i cerem  milă, înaintea scaunului Celui prea Înalt. Putem fi ruteni şi buni români, după cum a vrut Dumnezeu sa ne aşeze aici sau dincolo. Începutul l-a făcut bietul tata. N-a fost el singurul. Atâţia din rutenii Bucovinei sunt ruteni ca mine şi ca dumneata. Preotul e însă gura ascultată, prin care vorbesc enoriaşii lui. Eu sunt huţul, azi, şi în numele lor ies, în fiecare zi, la altar. Priveşte-i pe oamenii aceştia, bărbaţii cu mustăţile galbene şi cu cojocul cu floare de crin roşie în spate, de care te-ai mirat atât, şi pe femei, mai îndărăt, ascunse călugăreşte în cârpe şi marame. La uşă, în grindă, stau înfipte afară toporaşele. N-au voie să vină cu găteală de oţel între icoane şi candele. Tac şi se uită la mine. Sunt mijlocitorul. Mă ascultă Cineva. Limba lor trebuie să fie limba mea. Suntem închişi în această vale ca într-o teacă, în care Dumnezeu a băgat sabie, de când se pomeneşte Ceremuşul. Nimeni nu vine să ne caute. Ce să umble românii, din oraşele lor fru­moase bucovinene şi mai ales cei din ţara măreaţă, pe la nişte slabi, săraci şi aşezaţi la marginea pământului ca noi? Dumneata văd ai venit. Ai venit târziu, dar, dacă aş adu­na lucruri şi pentru un muzeu etnografic românesc, te-aş opri, ca să i te trimit lui. N-ar fi multe numere la fel.

*

În felul acesta, mai glumeţ, mai adânc, aflam de traiul oamenilor şi de unele zbuciumări ale Bucovinei. După mino­ritarul de la intrare, întârziam la acest asimilat, unul dârz şi tăios, celălalt zâmbitor şi larg, cel dintâi bătându-se pe la porţi şi stingherind trecerea, cel de-al doilea cu pâinile ospeţiei pe masă şi slăbind, chiar înăuntrul cetăţii, deosebirile. Noi, în amândouă dăţile, ne uitam cum se zbate războinicul sau cum pleacă din mijlocul nostru împăciuitorul, care ne ajută alunecarea în tabăra de dincolo şi găsim că treaba are haz. Nu luăm parte, ci rămânem martori. Parcă nu ne-ar privi. Şi, peste toată această lume, strălucesc, în soare, tur­lele şi clopotniţele mănăstirilor lui Ştefan cel Mare, îne­cate încet. Zidurile au fost ridicate din altă piatră, decât cea de azi, şi mai ţin. Preotul ştie să-mi povestească de un huţul, chemat, din aceste părţi, la Putna, în margine, ca paznic de însuşi Domnul ctitor!

*

Baciul de la stâna de pe Maximeţ - foto Krepler

Baciul de la stâna de pe Maximeţ – foto Krepler

În altă zi, am ieşit călări din sat. Noi o luam spre miazăzi, pe drumul de creste, care să ne scoată Ia stâna de pe Maximeţ, iar preotul, spre Gura Putilei, Ia un mort, pentru îngropăciune. Nu putea ajunge Ia el decât călare, ca arhanghelul!

Ah, de ce nu ştiţi stâna de pe Maximeţ, în tăcerea înălţimilor, cu baciul, un băiat de optsprezece ani, care parcă aleargă după propriile opinci, ca să ne pregătească, pentru doi inşi, smântână şi caş, şi lapte clocotit cât pentru cincisprezece haiduci hămesiţi!

*

– Amu’ aduc…

– Dar de unde ştii tu româneşte?!

– Merg devale şi-am învăţat.

*

Vorbeşte într-o moldovenească proaspătă şi dulce cum e caşul lui cu smântână. Câinii albi ciobăneşti trag de lanţ, să-l rupă, dându-se la noi; norii ies de după culmi, vin, lasă puţină apă şi fug. Parcă ne caută (Bucuța, Emanoil, Pietre de vad, București, 1937, pp. 23-36; Boabe de grâu, nr. 7, august 1926, p. 12 şi urm.; Foto: rădăuţeanul Krepler).


Comments are closed