spre stelele din poala nopţii, mamă
*
de câte ori te văd păşind pe cer
ca să-mi ridici şi sufletul, şi ochii,
mă copleşeşte marele mister
şi, sărutându-ţi poala lungii rochii,
pe buze îmi rămân drept stropi de rouă
înşiruiri de stele şi destine
de parcă lumea s-ar fi rupt în două
ca să rămână jumătate-n mine
*
şi-atuncea plâng cu primăveri desprinse
din cerul ce-ţi ajunge până-n glezne,
iar năruirea păsării învinse
îmi rătăceşte sufletul în beznă
şi nu e mâna ta să mi-l întoarcă
şi să-l spuzească iar cu mângâieri,
şi depărtarea încă mă încearcă
cu străvezimea altei primăveri
*
ca să-mi arate calea înspre tine
pecetluită-n ceruri cu-o maramă,
vin alte ierburi şi păşesc străine
spre stelele din poala nopţii, mamă