copilul năzuind la înviere

de când frunzișul brazdelor se-nchină

se plânge-n ceruri, lacrime tiptil

prelinse cu aleanuri în lumină

îmi dezvelesc în suflet un copil

cu încălțări de frunze ostenite

și-nfășurat în frunzele târzii

jucându-se pe drumuri cu clipite

vremelnice și toate arămii

*

ca un parcurs de pelerini prin viață

care alungă spaime cu cântări,

cu închinări în care își răsfață

predestinate treceri înspre zări:

hei, hei, îmi duc povara de frunziș

până m-oi face frunză în cădere,

iar buciumul străbate curmeziș

copilul năzuind la înviere