Colindele străvechi şi "cântările dumnezeieşti" | Dragusanul.ro

Colindele străvechi şi „cântările dumnezeieşti”

1827 Ioan Tomici gravura 1

*

Colindele Datinii iniţiale însemnau cântări şi hore cu măşti echinocţiale de primăvară, închinate Soarelui, Lunii şi Mamei Tera, adică Naturii, care reînvia în primăvară, sub numele universal de Maya (luna mai), ceremoniile maiale, descrise de Strabon, în baza consemnărilor istoricilor vechi Hecateu Abderida şi Diodor Sicul, în care şapte fecioare, simbolizând constelaţia dominatoare în această lună, Lebăda, fermecau lumea cu cântările lor. Poeţii greci susţineau că în templele Soarelui fusese admis „Tracul Pean, cu ierburile şi cântecele lui vindecătoare” (Proclos din Lycia), iar Strabon completa, susţinând că „paianele” respective se mai numesc şi „Imnele Titanilor”, ştiute ca atare din vremurile în care hiperboreii veneau la Delos, ca să aducă daruri şi jertfe Soarelui, printre jertfe numărându-se şi simbolul Ursei Mari, ursul de paie, pe care îl incendiau. În timp, informaţiile acestea s-au pierdut, dar cântecele Datinii străvechi supravieţuiau la români şi la aromâni, provocând mânia bisericilor creştine care interferau în Ardeal.

*

Ca ofensivă împotriva colindelor au fost, începând cu anul 1552, mai întâi plângerile preoţilor şi pastorilor, precum cea a lui G. Heltai, care susţinea, în 1552, că „în Ardeal, îndată după ziua naşterii Domnului nostru Isus Hristos se începe marele praznic al Diavolului „Regelo het” (săptămâna colindării), peste un secol fiind rândul pastorului Andeas Mathesius, din Cergăul Mic, Alba, care îşi pâra enoriaşii că încă mai „practică acest colindat desfrânat, mâncând şi bând, precum şi cântând româneşte colindele lor nelegiuite”, şi că, înainte de Crăciun, „nu au altă grijă mai mare decât aceea de a se întruni şi a învăţa cântece drăceşti”[1], adică nevinovatele colinde. Dar cum astfel de plângeri întâmpinau, de regulă, indiferenţa autorităţilor, anevoie au găsit bisericile Ardealului soluţia contracarării colindelor străvechi. Abia pe la începutul secolului al XIX-lea se pot afla, atestate ca atare, primele cântece de stea şi vifleimuri, menite să înlocuiască mult blamatele colinde, numite aşa spre sfârşitul secolului, datorită celor două teme, steaua urmată de magi, şi naşterea Domnului, ambele vechi, dar prezentate într-un epic tranşant creştin, chiar dacă, anterior, jocurilor cu măşti îndătinate (mălăncile) li se replicase cu un teatru popular creştin, „Irozii”, atestat ca atare, în secolul al XVII-lea (mărturia lui Paul de Alep), în Joia Mare, de dinaintea Paştelui, dar şi de Crăciun, în locurile cu datini străvechi.

*

Colindele Datinii înseamnă, ca şi cântecele de stea şi vifleimurile creaţii culte, iniţiatice, şi nicidecum „creaţii populare”. Nu doar un filosof al culturii de talia lui René Guenon, ci chiar şi folcloristul român Bernea înţelesese că acest „loc spiritual”, în care „datina vine din ce este dat, gata făcut şi constatat obiectiv”[2], se moşteneşte şi degenerează iniţiatic prin tradiţie. Tot aşa, şi cântecele de stea şi vifleimurile înseamnă creaţii culte, cu rol mai curând persuasiv decât iniţiatic, create de biserici, în prima parte a secolului al XIX-lea (probabil că şi spre sfârşitul secolului anterior, dar dovezi nu există, tipăriturile româneşti fiind puţine şi fără legătură cu cântările).

*

1827 Ioan Thomici coperta

*

În 1815, când apărea, la Buda, cartea lui Ioan Tincovici, „Cântări dumnezeieşti”, din cele opt cântări riguros bisericeşti, închinate naşterii lui Hristos, una, care începe cu versul „O, ce veste  minunată” (p. 8), avea să devină, în timp, o bijuterie de „cântec dumnezeiesc” de Crăciun, prin succesive rescrieri epice şi muzicale bisericeşti, şi-abia în secolul al XIX-lea, prin aranjamente şi compoziţii, făcute de cei mai buni compozitori români ai vremii:

 *

1815 O ce veste p 8

*

O, ce veste minunată

În Vitleem ni se arată

Că a născut prunc din Duhul Sfânt

Fecioara Maria.

*

Mergând Iosif cu Maria

În Vifleem a se scrie,

Într-un sălaş, lângă oraş,

Au născut pe Hristos.

*

Pe fiul cel din vecie,

Ce l-a trimis Tatăl mie,

Ea[3] să-l nască, el să-l crească

Să ne mântuiască.

 *

Păstorii văzând o zare

Din ceri o lumină mare,

Ei fluiera, îngerii cânta

Cu toţi se bucura.

*

După o stea luminoasă

Dintre celelalte aleasă

Trei crai mergeau, daruri duceau,

În genunchi au căzut.

 *

Acelora să urmăm,

Credincioşii să strigăm:

Mărire ţie, celui din vecie,

Puternice Doamne!

*

Deşi rudimentar, la o primă vedere, doar acest text poetic, din opt închinate Naşterii Domnului, respectă „limbajul ritmicităţii”, specific colindei, în care versurile de 7-8 silabe alternează ritmic cu versurile de 4 silabe (precum în „Mioriţa”, cel mai frumos colind al omenirii), versul 3 din fiecare strofă a lui Tincovici fiind format, de fapt, din două versuri („Într-un sălaş, / Lângă oraş” etc.), urmate de un vers liber, dar care ar trebui să rimeze cu versul liber din strofa următoare.

*

Peste doisprezece ani, în 1827, în tipografia Universităţii din Peste, protopresviterul Caransebeşului şi asesorul consistorial Ioan Thomici (în nota tipografiei este trecut Joannes Theodorovits) publica „Scurte învăţături pentru creşterea şi buna purtare a tinerimii române, precum şi nişte alese cântări bisericeşti, şi unele cuvioase şi desfătătoare lumeşti”, carte în care preia, după obiceiul vremii, şi „cântări dumnezeieşti” mai vechi, inclusiv psalmi de-ai lui David, pe care îi adaptează, dar cu mai multă pricepere decât Ioan Tincovici. Ioan Thomici leagă unele cântece de stea de „Irozi”, Ioan Slavici şi George Coşbuc mărturisind, mai târziu că acesta era obiceiul prin satele naşterii lor: ceata „Irozilor” îşi începea ritualul cu un cântec de stea, pe care Thomici îl numise „Cântecul cu steaua la ziua Naşterii lui Iisus Hristos”. Dar, înainte de a trece la relatări mai amănunţite, să vedem cum arătau „O, ce veste minunată” şi „Veste nouă şi minunată”, cântări pe care le rescrisese protopopul ortodox al Caransebeşului („protopresviter” înseamnă o delimitare de catolicism). În ordinea paginilor, „Veste nouă şi minunată” (pp. 105-107) înseamnă prima variantă a înaltului ierarh:

 *

Veste noua si minunata 1827 p 105

*

Veste nouă şi minunată:

Astăzi Maria cea preacurată

Născutu-l-au în Vifleem

Maria preacurată.

*

Veste noua si minunata 1827 p 106

Nu în curte împărătească,

Ci în iesle dobitocească,

În peşteră, în pustie,

Tot omul să ştie

 *

Că e Dumnezeu adevărat

Care pentru noi s-a întrupat.

Născutu-l-a Fecioriţa,

Prunc mic l-a scăldat

 *

Şi-n braţele sale-l ţine,

Şi aşa din gură-i grăieşte:

Dormiţi, odihneşte,

Şi curând mi-ţi creşte,

Prea dulce fiule!

 *

Pe tine te laudă heruvimii,

Pe tine te laudă serafimii

Cu neîncetate glasuri,

Întreite sfinte!

*

O, Isuse Doamne,

Unde vei fi tu singur

*

Veste noua si minunata 1827 p 107

*

Ia-mă şi pe mine

Să fiu lângă tine!

 *

De acum, până-n vecie,

Mila Domnului să fie:

Fiţi oaspeţi cu veselie

Şi cu bucurie!

*

Fără a renunţa la această variantă, care, şi prozodic, şi ca mesaj, dar şi ca înlocuitor de colindă îndătinată este sub cea scrisă de Ioan Tincovici, Thomici încearcă şi varianta „O, ce veste minunată” (pp. 107,108), pe care o plagiază, în interesul şi întru slava bisericii adevărate:

*

O ce veste minunata p 107

*

O, ce veste minunată

În Vifleem se arată

C-a născut prunc din duhul sfânt

Fecioara curată.

*

Mergând Iosif cu Maria

În Vifleem a se scria,

Într-un sălaş, lângă oraş,

A născut pe Hristos,

 *

Pe fiul cel din vecie

Ce l-a trimis Tatăl mie,

Ea să-l nască, el să-l crească

Să ne mântuiască.

 *

Păstorii văzând o zare

Din ceriu o luminare,

Ei fluierau, îngerii cântau,

Cu toţii se bucurau.

*

O ce veste minunata p 108

*

După o stea luminoasă

Dintre altele aleasă,

Trei crai mergeau

Daruri aduceau,

În genunchi căzând.

*

Acelora să urmăm,

Credincioşii să strigăm:

Mărire ţie, celui din vecie,

Puternice Doamne!

 *

Biserica ortodoxă din Ardeal abia începuse să-şi facă un patrimoniu de „cântece dumnezeieşti”, menite înlocuirii colindelor Datinii străvechi, aşa că autorii nu contau ca individualităţi, chiar dacă îşi semnau cărţile, ci cântecele, care nu mai aparţineau celor ce le-au creat, ci bisericii şi, în cele din urmă, enoriaşilor.

*

Protopopul Caransebeşului şi consilierul consistorial Thomici înjghebase cântări pentru toate ritualurile străvechi, inclusiv pentru cele de nuntă, la care stăruia parabola vânării de timp (vânarea căprioarei) de către „fiul de împărat” (ceresc, deci creştin, după cum observa şi Cantemir). Pentru astfel de ceremonii, Ioan Thomici a scris „La un ospăţ sau nuntă” (pp. 87-93), cântec devenit, ulterior, „colindă creştină”, pe care Alexandru Voievidca avea să o culeagă din Bucovina, sub titlul „Gana Galileii” şi sub alte titluri denaturate („Cana Calileii”) de pronunţii. S-a mai întâmplat şi cu colinde vechi, care s-au transformat în oraţii de nuntă şi invers. Din această oraţie de nuntă voi transcrie doar o pagină, lămuritoare pentru epicul direct al „cântecelor dumnezeieşti”, total diferit de alegoriile tulburătoare ale colindelor Datinii:

*

Cana Galileii 1927

*

„Cel făr’ de început şi făr’ de sfârşit

Fost-au Dumnezeu cuvânt în

Cana-Galileului,

Că vrând nuntă a se face

Precum lui Dumnezeu place,

Cana-Galileului,

*

La nuntă ce s-au aflat,

Fost-au şi Isus chemat,

Cana-Galileului,

Isus şi cu Muma sa,

Fiind gata şi masa,

Cana-Galileului,

 *

La masă şezând şi bând,

Băutura n-ajungând,

Cana-Galileului”… etc.

*

Pentru seara Naşterii Domnului, Ioan Thomici recomanda „Irozii” (pp. 98-102), cu preambulul „Cântecul cu steaua la ziua Naşterii lui Iisus Hristos”. Ierarhul ardelean sfătuia, înainte de toate, cum trebuie să se comporte „cântătorii”, şi ca îmbrăcăminte, şi ca atitudine, în astfel de împrejurări şi doar acolo „unde este datina” colindatului. Cântecului lui de stea, adaptat, în 1849, de Procopie Pătruţ, printr-o formulă epică asemănătoare, dar esenţializată, merită transcrierea integrală:

 *

Cantecul cu Steaua 1827 p 97

*

„Cântări cu steaua, la ziua naşterii lui Isus Hristos

*

Trei crai de la Răsărit

Cu steaua au călătorit,

Când în cale purcedea,

Steaua-nainte mergea,

Iar când sta de odihnea,

Steaua încă aştepta.

*

Şi-n Ierusalim s-au dus

Şi steaua li s-a ascuns

Şi le-a fost lor de-ntrebat

De naştere de împărat:

Unde ştiţi că s-a născut

Crai micuţel de curând?

*

Steaua am văzut la răsărit,

După dânsa am venit.

Iar Irod împărat

Foarte rău s-a mâniat,

*

Cantecul cu Steaua 1827 p 98

*

Mulţi coconi el a tăiat

Ca un tiran nestâmpărat.

*

Vifleemul se întrista,

Mumele se tânguia.

O, naştere fericită,

Fos-ai lui Irod urâtă

Temându-şi a sa domnie,

Să scape de-mpărăţie.

 *

De acum, până-n vecie,

Mila Domnului să fie!”.

 *

Un alt cântec de stea, „Steaua de sus răsare” (pp. 109-112), tot ca variantă, probabil anterioară şi preluată de Thomici, spune astfel:

*

Steaua de sus rasare 1827 pp 109 110

*

„Steaua de sus răsare

Cu o taină mare:

Steaua străluceşte,

Pe Hristos vesteşte.

*

Steaua îşi dă rază,

Pe Maria luminează

Şi Mariei grăiesc

Grai dumnezeiesc:

 *

Tu eşti cea prorocită,

De Valaam vestită,

Că de când pământul

L-a născut cuvântul,

*

Şi făr’ de aceasta,

N-a născut Preacurata,

Născu pe Hristos

Lumii de folos.

*

O, stea prea luminoasă,

Din toate aleasă,

Cu a ta ivire

Ne înveţi tocmire

 *

Şi nouă ne scrie

În astronomie

*

Steaua de sus rasare 1827 p 111

*

Că s-a născut, jos,

Împăratul Hristos,

*

În cetatea lui David

Pildă arătând,

Şi dacă-au zărit,

Au călătorit

*

Trei crai de la răsărit

În Vifleem au venit

Şi îndată au aflat

Pe cel ce au căutat

*

Şi i s-au închinat

Ca unui împărat;

Daruri în mâini ţiind,

Şi lui Hristos cântând:

 *

Cocoane împărate

Şi prea luminate!,

Ştim de unde eşti venit,

Cel în Treime mărit,

*

În ce chip ai venit,

*

Steaua de sus rasare 1827 p 112

*

Şi din Fecioară te-ai ivit;

Din Fecioară curată

Şi prea nevinovată,

Deci te rugăm ca să primeşti

De la noi daruri lumeşti”.

*

Urmează „Irozii”, spectacol care începe cu dialogul dintre Irod şi Melchior, text lung şi stufos, pe care l-am reprodus, în cartea „Vechi colinde bucovinene” după cele două consemnări ale lui I. G. Sbiera, şi nu-l mai transcriu şi aici. Cum nu voi transcrie nici alte „cântări”, care nu respectau ritmicităţile repetate ale colindului şi care denaturau agresiv mesajul ancestral şi, tocmai de aceea, s-au pierdut, deşi textele au rămas în vechile tipărituri bisericeşti (de pildă, „Veniţi astăzi credincioşi”, pp. 102-104).

*

Există, în finalul acestor cântări, şi o „Oraţie către ai casei” (pp. 112, 113), dovadă că tinerii „cântători” erau pregătiţi de către cantorii bisericeşti, din porunca ierarhilor, să umble pe la casele gospodarilor, cu „Irozii” şi cu „cântecele dumnezeieşti”, compuse pentru a înlocui „satanicele cântări”, care erau colindele. Nimeni nu-şi punea problema şi, din păcate, nu şi-o pune nici acum dacă, odată cu aceste străvechi cântări, noi nu contribuiam cumva şi la ştergerea ultimelor urme ale memoriei tuturor strămoşilor neamurilor europene, inclusiv ai noştri. N-aţi văzut, de curând, la „Bucovina Rock Castle”, când o trupă din Suedia sosea cu alegorii ale morţii şi învierii timpului în Capricorn, după Datina civilizaţiei polare, cât de violent s-au manifestat dogmaticii agresivi ai îndobitocirii urmaşilor?

*

„Oraţia către ai casei”, ulterior versificată cu meşteşug, spune:

*

Oratie catre ai casei 1827 p 112

*

„Cinstite jupâne (sau domnule), oblăduitorule al casei acesteia, deoarece am ajuns a serba un mister (în text: o mistirie – n. n.) foarte mare ca acesta, cu credinţă te închină celui ce s-a născut astăzi, Soarelui dreptăţii[4], ce a răsărit din pântecele Fecioarei Mariei, şi nouă, celor ce şedem întru întuneric şi în umbra morţii, s-a arătat; şi din călduroasă inimă să mulţumeşti, cu toţi ai casei domniei tale, pentru multa şi nemăsurata milă, ce a făcut cu noi Împăratul Dumnezeu, de a înnoit firea noastră cea căzută cu naşterea sa; căruia şi eu mă rog ca unui născut Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu adevărat, ca să dăruiască pace, sănătate şi viaţă îndelungată Domnie tale şi la tot cuprinsul casei Domniei tale, şi Naşterea lui Isus Hristos să vă fie cu folos, Amin!”.

*

Oratie catre ai casei 1827 p 113

*

Am insistat pe aceste mărturii din anii 1815 şi 1827, care probează că toate „cântări dumnezeieşti”, ulterior numite cântece de stea şi vifleimuri (vifleemuri), nu pot fi confundate cu colindele Datinii străvechi. Alcătuite târziu de călugări şi şlefuite de alţi autori, aleşi tot din rândurile călugărilor, apoi, între 1880-1930,  aduse la perfecţiune de compozitori români celebri, „cântările dumnezeieşti” s-au impus, odată cu creşterea fiecărei generaţii de învăţăcei, drept folclor. Nu drept colinde, chiar dacă s-au substituit acestora, acaparându-le şi numele, ci drept folclor şi, din ce în ce mai rar, drept „cântări dumnezeieşti”, folosite şi în ritualica bisericească.

*

Dumnezeu e Unu şi acelaşi, dintotdeauna şi pentru totdeauna. Doar ritualurile şi profiturile pământeşti ale celor care i se tot substituie diferă. Şi colindele, şi „cântările dumnezeieşti” doar pe Unu îl celebrează. Cu o diferenţă: în colinde încă mai vibrează strămoşii neamurilor europene, iar în „cântecele dumnezeieşti”, doar strămoşii neamurilor semitice. Şi pentru că vreau să aud şi sufletele alor mei, interzise de dogmatismul ortodox, am pregătit, inclusiv prin acest material, concertul de colinde şi „cântece dumnezeieşti” al „Zicălaşilor”, cu speranţa că, ajutat de Petrică Oloieru, Răzvan Mitoceanu, Mihăiţă Cotos, Adrian Pulpă, Narcis Rotaru şi Ionuţ Chitic, voi putea desluşi între arhaic şi contrafaceri. Cu precizarea că arhaic nu înseamnă similarităţi cu manifestările triburilor sălbatice de astăzi, din pustietăţile globului pământesc – aşa cum susţin arhetipalii folclorişti şi etnologi (mai ales etn-oloage la colivie!), ci profunzimi metafizice la care omenirea rareori mai poate ajunge şi râvni. Abia atunci, după concertul „Zicălaşilor”, care nu ştiu, pentru că încă nu m-am hotărât, dacă va fi public sau doar destinat filmării, o să reiau tema, de aici, de unde am lăsat-o, pentru a o urma până la capăt. Cu atât mai mult, cu cât ea nu a fost luată niciodată în discuţie, din simpla pricină că nici filosofilor culturii, nici etno-folcloriştilor nu li s-a năzărit, vreodată, să răsfoiască şi cărţile de muzică bisericească, pentru a afla ce şi cum.

*


[1] Bîrlea, Ovidiu, Folclorul românesc, I, Minerva 1981, p. 267

[2] Bernea, Ernest, Introducere teoretică la studiul obiceiurilor, în „Revista de etnologie şi folclor”, nr. 5/1968

[3] În carte, ca şi la Thomici, cred că e o greşeală de culegere, pentru că nu Iosif (el să-l nască), ci Maria l-a născut pe Iisus, Iosif crescându-l ca pe fiul său.

[4] Sintagma aparţine lui Augustin, care spunea că religia pe care o numim creştinism a existat dintotdeauna şi că Iisus nu s-a arătat drept Soarele dreptăţii.


Comments are closed