"Cât a fost vara de lungă" | Dragusanul.ro

„Cât a fost vara de lungă”

 

o proză de Gabriela TEIŞANU

o proză de Gabriela TEIŞANU

*

Se lasă noaptea. În răcoarea binefăcătoare a cerdacului, străjuit de via bogată, părintele Vasile îşi bea licoarea dulce-parfumată, ceaiul cel din toate serile, pregătit cu dichis de presbitera Maria, pentru a alunga până şi amintirea arşiţei de peste zi. Munca la fân l-a sleit de puteri, dar mulţumirea lucrului bine făcut i-a adunat în tihna casei parohiale şi le-a desenat în obraji ruje diafane de mulţumire. Sporovăiau încetişor, printre clinchetul vesel al linguriţei, ciocnindu-se de porţelanul ceştii, minunându-se de parfumul reginei-nopţii. Îi vorbea cu drag, chemând-o cu numele de alint, pe care doar el i-l spunea: „Maria Mică!”. Îi plăcea să-i spună aşa, în loc de Maricica, cum o strigaseră toţi cei de-acasă, din Tereblecea natală. Fire de argint le mângâiau tâmplele, dar sufletele lor se străduiau să rămână fragede în curgerea zilelor.

*

Părintele se uita amuzat la firul mierii, care se prelingea spre buza cănii, când, deodată, s-a oprit, a ridicat fruntea înaltă, cu părul des, şi ochii ascunşi sub ochelarii cu rame mici, aşezaţi temeinic pe nasul robust. Dinspre drum, venea un cântec duios, glăsuit cu patimă. Deasupra foşnetului cosaşilor şi al melodiei graseiată monoton a greierilor, se ridica, prin dulceaţa glasului omenesc, o doină bănăţeană de toată frumuseţea: „Cât o fost vara de lungă, / Păi, n-am iubit ca să-mi ajungă” şi, imediat, pe un ton scăzut ca intensitate, dar catifelat în melismele unduioase, aproape plângând: „N-am iubit ca să-mi ajungă / Toată varaaa…”.

*

– Maria Mică, ia auzi! Să ştii că şi aseară l-am ascultat! De o bucată de vreme, tot trece, cântând, de la crâşmă. Seară de seară.

– Îşi cântă durerea săracul! Nu ştii cine-i?… Mihai al Ulianei? Nu ştiu ce păcate trage, băiatul ăsta. Şi pentru ce s-o fi dus în lume Mărioara lui, lăsându-l cu un copil în leagăn. Cât de câinoasă trebuie să fii, să părăseşti un om aşa de bun şi un copil de câteva luni! Lumea spune că a vrut să se răzbune pe Uliana, că a fost o soacră rea, lăsându-i pe cap şi feciorul, care, de atunci, s-a făcut frate cu paharul, şi nepotul, mic şi neajutorat. O fi greu pentru Uliana, nu zic, dar Mihai e pe drumul pierzaniei.

– Mare păcat, Maria Mică! Auzi ce glas are, dragă! Da de unde ştie, oare, cântecul, că e cântec bănăţean? L-o fi auzit la radio săracul…

*

Părintele asculta fermecat Şi inima i se umplea de o emoţie caldă. Îl năpădeau aduceri-aminte din anii primei lor tinereţi, greu încercate de întâmplările tragice, prin care au trecut, de refugiul din calea ciumei roşii, când înşişi fraţii lor, românii, i-ar fi forţat să se întoarcă în satul lor, aflat acum sub ocupaţie rusească, dacă nu ar fi fugit, să se adăpostească tocmai în celălalt colţ de ţară, la Lugoj. Oameni buni – bănăţenii! I-au găzduit şi i-au ocrotit, până când au putut să facă, din nou, cale-ntoarsă în Bucovina. Doinele, doinele bănăţene l-au încântat peste măsură pe părintele Vasile. Ba, îşi aminteşte amuzat cum, la unele clăci, vecinii hâtri ai gazdei lor, au învăţat-o pe coana preoteasă să joace „Ardeleana” şi „De doi”, de numa-numa. Venea îmbujorată lângă soţul ei, care îşi înfigea, cu un zâmbet strâmb, ochii în ai ei: „Să-ţi fie de bine, coană preoteasă! Încă de la Cernăuţi te-am bănuit de preacucernică, dar parcă la asta nu mă aşteptam!”.

Preoteasa Maria îşi şterge, pe furiş, o lacrimă şi se ridică, să strângă masa.

*

– Ai dreptate, Vasilică, dumnezeieşte cântă copilul ăsta…

– Mihai al Ulianei…Stau eu de vorbă cu el. Am să-i spun prin câte am trecut noi. Dar tare îmi mai place cum îşi cântă aleanul, drept să-ţi spun. ..

*

            Aşa cum se întâmplă adesea, vara a trecut foarte repede şi tot ce şi-a propus părintele să-i spună lui Mihai nu a mai fost să se înfăptuiască. Nici nu s-ar fi putut prea uşor, atâta timp cât Mihai nu călca pe la biserică. Şi-a spus părintele, de multe ori, că o să meargă pe la el, pe acasă, dar amânarea, această atât de perfidă armă a diavolului, îl făcea să lase pe altădată întrevederea. Se bucura, însă, adesea, de plânsetul doinit pe care Mihai îl revărsa pe uliţele cufundate în noapte, când se întorcea de la băut. Lăsa totul baltă, întrerupea până şi rugăciunea, când îl auzea trecând pe la poartă, şi asculta până când glasul, stins, se pierdea în depărtări…

Vestea a picat ca un trăsnet!

*

Într-o dimineaţă rece de toamnă, i-au intrat în curte vecinele Ulianei, alarmate:

– Părinte, e mare nenorocire pe capul Ulianei! Mihai s-o spânzurat. L-o aşteptat toată noaptea, cu lampa aprinsă şi cu mâncarea caldă, pe marginea plitei. L-o găsit bărbatul meu, azi, dimineaţă, în nucul din fundul grădinii. S-o omorât ticălosul, nu s-o gândit la copilaşul acela, că îl lasă al nimănui…

*

Părintele Vasile a ridicat mâna, instinctiv, să croiască gura care a rostit cu obidă cuvântul „ticălos”. Şi-a strâns degetele imediat în pumn şi a intrat furtunos în cancelarie. S-a prăbuşit în genunchi, a împreunat mâinile strâns şi a început să se roage cu glas puternic. Lacrimile îi curgeau şiroaie pe obraji şi nu îi suna în cap decât un singur gând: „Am să îl bag în biserică. Am să iau asupra mea păcatul acesta, că el m-a mângâiat, cu cântecul lui, o vară întreagă, şi eu nu mi-am găsit un ceas să stau de vorbă cu el. Tu, Doamne, Părinte bun şi milostiv, tu ştii că, dacă atât de dulce a cântat, tot atât de groaznic a suferit; din zdrobirea inimii lui a înălţat spre stele cântecul acela de jale. Îngăduie, Domnul meu şi Dumnezeul meu, să nu îl las să plece aşa…”.

*

În zadar l-a implorat prezbitera Maria, în zadar au încercat să îl convingă consilierii bisericeşti, părintele Vasile a rămas neînduplecat: l-a băgat pe Mihai în biserică şi i-a făcut toată slujba de înmormântare, după tipic. Nimeni nu l-a înfierat atunci; toată lumea din sat era încremenită în durere de mila Ulianei şi a pruncului mic, rămas orfan (şi blestemata aceea de fugară, nici la înmormântare n-a venit!). Doar câte un bătrân mai şoptea pe la colţuri: „Să vezi ce urgie o să se abată peste sat! O să plătim toţi, cu vârf şi îndesat, nebunia popii”…

*

Şapte ani, vară de vară, a bătut Dumnezeu cu „piatră” ogoarele şi grădinile satului. Cu precizie de ceasornic, din iunie şi până după Sântămăria Mare, grindina se aduna în nori negri şi pisa totul, de la vegetaţie, până la acoperişuri, geamuri, boboci şi pui de găină, lăsând în urmă grădinile însângerate verde în miros de frunze tocate. Sătenii obişnuiau, atunci, să spună că „pentru asta trebuie să-i zicem bogdaproste părinţelului, că bună pomană şi-a mai făcut, băgând în sfânta biserică un spânzurat”.

*

Nemulţumirile s-au adunat şi au mocnit până când au cântărit greu în hotărârea „mai-marilor” de a-l împinge, înainte de vreme, pe părintele Vasile spre o „binemeritată odihnă”, la pensie.

*

După mulţi ani, dacă era întrebat, părintele obişnuia să spună că, dacă ar da timpul înapoi, la fel ar proceda! Că nici acum nu poate să uite cât de frumos doinea Mihai „Cât o fost vara de lungă”, cât de milă şi cât de necaz i-a fost de tinereţea şi de cântecul lui, îngropate în pământ. Că oricât de multă gheaţă s-ar fi prăbuşit din cer, nu ar fi reuşit să astupe gurile rele ale celor grei de cap şi pestriţi la maţe, care nu înţeleg că sufletul e mai presus de pântece. Că nu trece săptămână din viaţa lui, să nu-şi amintească cu drag de el, bărbatul bolnav de dragoste, şi să nu rostească spre pomenirea lui: „Iartă-l, Doamne, că mult a iubit!”.


Comments are closed