Bucovina, 1918: "Cu magic avânt de eroi" (I) | Dragusanul.ro

Bucovina, 1918: „Cu magic avânt de eroi” (I)

The Times, 1918. Şi iarna regele împarte decoraţii

 

Cursul real al evenimentelor Unirii Bucovinei cu Țara nu prea coincide cu ceea ce știm din istoriografie. Întâlnesc, în „Monitorul Bucovinei” de la sfârșitul anului 1918, documente premeditat ignorate de istorici, precum „Hotărârile adunării reprezentanților poporului român din Bucovina din 27 Octomvre nou 1918”, cu conformitatea certificată de Bodnarescu și Flondor, în care unirea nu viza deloc România, ci pe „Românii din Transilvania și Ungaria”, hotărârea cu nr. 1 stabilind următoarele (sublinierile îmi aparțin, dar și punctuația corectă):

 

„I). Reprezentanții poporului Român din Bucovina, întruniți astăzi, în ziua de 27 Octomvrie 1918, în Capitala Bucovinei, se declară, în puterea suveranității naționale, constituantă a acestei țări Românești.

II). Constituanta hotărăște unirea Bucovinei integrale cu celelalte țări românești într-un stat național independent și va purcede, spre acest scop, în deplină solidaritate cu Românii din Transilvania și Ungaria.

III). Spre a conduce poporul Român din Bucovina și a-i apăra drepturile și spre a stabili o legătură strânsă între toți Românii, constituanta instituie un consiliu național de 50 membri.

Acest consiliu ne va reprezenta, prin mandatari, și la conferința de pace și, în afară de el, nu recunoaștem nimănui dreptul de a hotărî sau trata asupra poporului român din Bucovina.

IV). Constituanta respinge cu hotărâre orice încerare care ar ținti la știrbirea Bucovinei, dorește însă să se înțeleagă cu popoarele conlocuitoare”.

 

The Times 1918. Serviciul religios în Armata Română

 

O altă hotărâre, cea cu nr. 2, din 12 Noembrie 1918, „Către poporul român”, semnată de Președintele Consiliului național, Dr. Iancu Flondor, și de secretarul Dr. Radu Sbiera, fiul lui I. G. Sbiera, autorul celei mai bune gramatici a limbii latine, dar un poet atât de mediocru, încât l-a dezamăgit chiar și pe temeinicul său prieten, Sextil Pușcariu, spune că bucovinenii au hotărât „să stăpânească singuri țara lor Bucovina”.

 

„Rezbelul mondial, lupta gigantică a dreptății și libertății în contra militarismului și imperialismului asupritor, a dat naștere și libertății națiunilor subjugate.

Românii bucovineni, folosindu-se și ei de dreptul suveranității naționale, recunoscut acum în toată lumea, au hotărât, în Constituanta lor din 27 Octombrie 1918, să stăpânească singuri țara lor Bucovina, sfântul lor pământ strămoșesc.

Fostul guvern austriac s-a opus la această cerere îndreptățită, a cedat însă forței Rutenilor. Astfel a trecut puterea țării în mâna Rutenilor și s-a dezlănțuit, în urmă, anarhie peste toată țara.

 

În fața acestor împrejurări, Consiliul național, reprezentanța legitimă a poporului român, a fost nevoit să recurgă la ajutorul fraților din Regat, cerând intervenția oastei românești.

Majestatea Sa Regele României, răspunzând la această cerere întemeiată, a dispus intrarea armatei în țară.

Spre a restabili dreptatea și ordinea, Consiliul național a luat, în ziua de 10 Noembrie, în seamă stăpânirea țării și va exercita puterea prin Guvernul său.

Locuitorii acestei țări de altă naționalitate sunt provocați, chiar în interesul lor bine înțeles, să se supună acestui Guvern, care va ști să ia în considerare interesele lor firești”.

 

 

A treia hotărâre din aceeași zi de 12 noiembrie, semnată tot de Iancu Flondor și de Radu Sbiera, proclama starea de asediu „asupra ținutului Cernăuți, asupra tot nordului Bucovinei, de pa Prut, până la Nistru, precum și asupra districtelor Vijnița, Vășcăuți, Siret, Rădăuți și Storojineț. / Toți locuitorii sunt provocați să predea Comandamentelor de jandarmerie celor mai apropiate, până în decurs de 24 ore de la publicarea acestei hotărâri, toate armele și munițiile aflătoare la ei. / Contravențiuni față de acest ordin se vor pedepsi în modul cel mai aspru, conform legii marțiale”.

 

Echivocul, ba chiar duplicitatea comunicatelor oficiale, care ascund opţiunea languroasă a elitelor bucovinene ale vremii faţă de o „confederaţie a statelor dunărene”, adică faţă de un fel de imperiu austriac modern, excludea varianta unirii cu România, până la ananghie, adică la alesul „între două rele”, cum formula Sextil Puşcariu. Dar haideţi să vedem ce se spunea în discursurile patrioţilor bucovineni,  în interminabilele discuţii din 12 noiembrie 1918, când armata română se afla în Cernăuţi, ca să desluşim şi dincolo de criptografiile înşelătoare ale discursurilor oficiale.

 

S-a vorbit mult despre „constituanta” din 12 noiembrie (hotărârea nr. 4), care nu a fost, în ciuda titlului pompos de „lege fundamentală provizorie asupra puterilor ţării Bucovina”, decât o legitimare, în zece puncte, a puterii legiuitoare şi executive, care are doar o simplă sugestie, care nu angajează la şi cu nimic relaţiile viitoare cu România, în Art. IX prevăzându-se că „privitor la responsabilitatea şi urmărirea guvernului se va aplica în analogie legea corespunzătoare a Regatului României, dacă în cazul dat nu se va fi promulgat o lege specială”. Oricum, o uşoară înclinare spre sentimente mai bune faţă de Regatul României avusese loc, tot în 12 noiembrie, când s-a declarat Consiliul naţional cameră legislativă, cu Dionisie Bejan preşedinte, cu Eusebie Popovici (tatăl poetului T. Robeanu), Nicu Vasilovschi şi Vasile Alboi-Şandru vicepreşedinţi, şi George Bancescul director al biroului prezidial. Guvernul, condus de Iancu Flondor, care îndeplinea şi atribuţiuni de ministru al justiţiei, îl avea pe Dori Popovici, cel care ameninţa, în 1916, că, împreună cu „gospodarii câmpulungeni”, va sparge capetele dorobanţilor români, dacă vor intra în Bucovina, ministru de interne, iar celelalte portofolii recompensau celebrităţi ale vremii, indiferent de sentimentele lor reale faţă de românism. Cinstit vorbind, dacă ar fi avut câştig de cauză Austria, în afară de Sextil Puşcariu, ministru de externe, şi în guvernul acela am fi întâlnit pe „finanţe şi ad interim apărarea ţării Dr. Nicu Flondor, agricultură George Sârbu (clericul sucevean care denunţa cu furie de „dezertorii” Ion Grămadă, Dimitrie Marmeliuc, Aurel Morariu etc., în vremea războiului, care „trădaseră” Austria, alegând să moară pentru România Mare – n. n.), instrucţiune publică Dr. Radu Sbiera, culte Dr. Ipolit Tarnavschi, comerţ şi industrie Dr. Maximilian Hacman, sociale şi alimentare publică Dr. Vasile Marcu, lucrări publice şi reedificări Aurel Ţurcan, comunicaţiune, poştă şi telegraf Cornel Tarnovieţchi, salubritate publică Dr. Octavian Georgian”.

 

Formula aceasta „statală” de tip „te faci frate cu dracul, până treci puntea”[1] a fost prefaţată de lungi discuţii despre „peripeţiile acestor zile”, determinate de faptul că, deşi „Românii bucovineni ar fi fost unica naţiune austriacă, care ar fi dus loialitatea” până la capăt, dacă nu ar fi fost agitaţiile pripite şi voit intimidante ale ucrainenilor. Expresia aceasta, a lui Iancu Flondor, prin care românii Bucovinei erau consideraţi „naţiune austriacă” şi nicidecum românească, am întâlnit-o atât de des şi spusă de atâtea personaje, în trecutul Bucovinei istorice, încât am şi respectat-o, pentru că ea consacra un nivel de viaţă. Vă pot da multe exemple de români bucovineni din armata austriacă, retraşi din faţa năvalei ruseşti în Moldova şi care rugau să fie trimiţi în Bucovina pe la Vatra Dornei, ca să-şi poată apăra, în continuare, ţara.

 

Bucovina avea un ţap ispăşitor, care-i compensa, ba chiar anula toate păcatele duplicităţii, în persoana lui Aurel Onciul, fiul celui mai important arheolog biblic din lume, Isidor de Onciul, el însuşi un publicist austriac important, dar un politician veşnic inspirat, începând de la mobilizarea de voluntari români pentru armata austriacă şi de la mitingul „gospodarilor” la Suceava, prin care se cerea intrarea Regatului României în război, de partea Austriei, şi sfârşind cu înţelegerea cu ucrainenii, pentru o guvernare post-belică alambicată a Bucovinei. Tonul stigmatizării lui Onciul l-a dat, în timpul dezbaterilor, unul dintre foştii săi partizani, Scalat, care s-a spălat pe mâini cu pretextul că politica lui Aurel Onciul „nu corespunde vederilor mele naţionale româneşti”, apoi Vasile Bodnarescul, susţinând că l-a întâlnit pe Onciul la Iaşi, după 27 octombrie, afirma că ar avea probe pentru două chestiuni diametrale: 1). „s-a încumătat a se prezenta guvernului român cu nişte documente, cerând ca guvernul român să nu trimită trupe în Bucovina” şi 2). ar fi propus guvernului român „să trateze el cu Românii bucovineni pentru alipirea Bucovinei la România (strigăte: ruşine!). A iscălit actul aşa: Dr. Onciul, administrator al Moldovei de sus”.

 

În aceleaşi zile, în care „patrioţii români austrieci” încă ezitau să se înfăţişeze drept „patrioţi români români”, în sarcina lui Aurel Onciul a fost pusă şi necesitatea instaurării stării de asediu”, Iancu Flondor declarând, tot fără probe, ca şi Vasile Bodnarescul: „Ca preşedinte al Consiliului naţional însă pot spune ce intenţiune am în decretarea stării de asediu. Cum ştiţi domniile voastre toţi, venind  de la armată sau de la cadre, mulţi oameni au luat arme, muniţii, explozibili. Aici e situaţiunea critică. Domniile voastre ştiţi că, la o simplă schimbare de guvern, dar mai ales acum, se dezlănţuiesc patimi ce pot duce la complicatului serioase. Generalul Zadic a cerut, deci, ca populaţia să se dezarmeze, şi de aceea chiar le­giunea polonă s-a dezarmat, cu toate că Polonii ne sunt prieteni. Aveam alternativa: ori intră Românii şi se sta­bileşte ordinea prin  dezarmarea populaţiei, ori Românii nu intră. Căci iată! Dl Onciul îl ameninţase pe dl ge­neral Zadic, zicând: „Dacă vei trece Siretele, vei da de rezistenţă, iar dacă vei intra în Cernăuţi, va curge sânge”. De aceea dl general a cerut dezarmarea. Nu este iertat să se facă abuz de arme. Dl. general a cerut să se de­clare starea de asediu în toată ţara. Eu am rugat să se proclame ea numai acolo unde va trebui. Şi la cererea specia­lă a dlui Grigorovici am cerut ca în Cernăuţi, unde populaţiunea s-a purtat foarte liniştit, să nu se decreteze starea de asediu. Dl. Grigorovici a întrebat: reacţie ori democraţie? Răspund: nici una, nici alta. E vorba numai să se restabilească ordinea. Guvernul va veni cu un program şi atunci lumea va judeca, dacă e reacţiune sau democraţie”.

 

Primele semne ale unui românism român de circumstanţă s-au arătat, în rândul elitelor bucovinene, abia în 13 noiembrie nou, când, la pomposul serviciu divin, la care asistau şi ofiţeri români, în frunte cu generalul Zadic, „fericitele şi marele timpuri ce le trăim s-au solemnizat” prin interminabile şi înflăcărate cuvântări. „Apoi urmă, între vii aclamaţii, defilarea unui grup de ofiţeri români bucovineni şi a unităţilor armatei române apărute. Cu paşi tineri, repezi şi vânjoşi, şoimi din plai şi din şes, parcă zburau soldaţii români pe dinaintea ochilor, cu magic avânt de eroi. Muzica militară română execută marşul defilării”[2].

 

 

[1] „Guvernul austriac ne-a refuzat nouă puterea ce am cerut-o; a dat-o însă soi-disant silit Rutenilor”, zicea Iancu Flondor, în deschiderea dezbaterilor de marţi, 12 noiembrie 1918, publicate în „Monitorul Bucovinei” din 19 noiembrie nou 1918, p. 1

[2] Monitorul Bucovinei, Apare după trebuinţă, Cernăuţi, în 19 noiembrie nou 1918


Comments are closed