Aşa vă place istoria bucovineană? | Dragusanul.ro

Aşa vă place istoria bucovineană?

*

Suceava, Cetatea văzută de la Şipote – Rudolf Bernt (1844-1914)

Suceava, Cetatea văzută de la Şipote – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

*

Suceava, la cumpăna legendelor

 

Nordul „ţării valahe a Moldovei”, numit Bucovina, în documentele cancelariei poloneze, a existat, dintotdeauna, şi încă mai există sub aura mitului şi a legendei. Însăşi numele Moldovei, pe care noi l-am justificat atât de frumos, prin legenda Descălecării de Ţară, vine din vremurile vechi, ale disputării ţinutului românesc de dincoace de Carpaţi de către tătari, unguri şi polonezi, ungurii numind-o, prin cuvântul celtic „Moldova”, „Valea Luminoasă”, iar polonezii, ca toate populaţiile slave, spunându-i „Voloskaia Zemle”, adică „Pământul Romanilor”.

*

Legenda Descălecatului Moldovei hiperbolizează o întâmplare istorică reală, deşi în relatarea lui Grigore Ureche, inspirată de cronicile ungureşti, se spune că, „umblând păstorii de la Ardeal, ce se cheamă Maramureş, în munţi, cu dobitoacele, au dat de o fiară, ce se cheamă bour. Şi, după multă goană ce o au gonit-o prin munţi, cu dulăi, au scos-o la şesul apei Moldovei. Acolo, fiind şi fiara obosită, au ucis-o, la locul care se cheamă, acum, Boureni, unde au descălecat acel sat. Şi hierul ţării sau pecetea cap de bour se însemnează. Şi căţeaua, cu care au gonit fiara aceea, a crăpat, pe care a chemat-o Molda, iară apei după numele căţelei, i-au zis Molda sau, cum îi zic unii, Moldova. Aşijderea, şi ţării, după numele apei, iau pus numele Moldova”.

*

În realitate, ungurii, profitând de lipsa Hanului Crimeii, Kutlu Buga (în traducere, Bourul Norocos), care administra, din Şehr al Cedid (Orheiul Nou), şi Moldova, dar tocmai plecase, cu oştile, să lupte cu lituanienii, ungurii, deci, conduşi de comitele secuilor, Andrei Lackfy, au trecut munţii, dinspre secuime, dinspre valea Bârgaielor şi dinspre Maramureş, apoi i-au zdrobit pe tătari la Boureni, lângă Humor, capturându-l pe cumnatul Hanului Kutlu Buga, mârzacul cu trei tuiuri Atlamâş (Athalamos), căpetenia tătarilor dobrogeni, pe care l-au supus celei mai umilitoare morţi, executarea prin spânzurare.

*

E drept că în oastea comitelui secuilor se afla, în fruntea voluntarilor maramureşeni, şi Dragoş din Bedeu, care, conform unui vechi izvor istoric („Cronica moldo-rus”), „a întemeiat prima cetăţuie pe râul Moldova, apoi a întemeiat oraşul Baia şi alte cetăţi pe râuri şi pâraie.

*

Suceava, Ruinele, în 1805 – acuarelă de Franz Jaschke (1775-1842)

Suceava, Ruinele, în 1805 – acuarelă de Franz Jaschke (1775-1842)

*

La Suceava, însă, Dragoş din Bedeu nu a ajuns niciodată, deşi, conform legendelor, Suceava ar fi existat şi într-o „vreme când trăiau pe acest pământ zmei, zâne de codri, de râuri, de izvoare şi alte fiinţe înfricoşate”, vreme în care râul Suceava se vărsa într-un lac uriaş, zăgăzuit de continuarea dealului Zamca înspre dealul râpos al Burdujenilor. Spune legenda că asupra acelor locuri stăpânea Zâna Iazului, „o zână în veci frumoasă şi atrăgătoare”, dar care ar fi pierit, odată cu scufundarea iazului, „căci pământul, despicându-se ca să ieie la sânul său pe zână, înghiţi şi apa iazului, şi-n locul unde fusese palatul zânei se ivi un izvor bogat de apă”. Legenda menţionează şi o sihăstrie „într-o vizuină de stâncă, în părţile Şcheiei”, cam pe locul unde avea să se dureze, mai târziu, Cetatea Zamca, a lui Petru Muşat.

*

O altă legendă, culeasă de Simion Florea Marian, „zice că, în vechime, pe locurile unde se află, astăzi, oraşul Suceava şi satele de prin împrejurime se aflau numai păduri, cât vedeai cu ochii” şi că unul dintr-un grup de cinci păstori, „pe nume Dediu”, ar fi dat, aici, peste un sihastru, care locuia în scorbura unui copac mare, din care păstorii, „când veniră şi muntenii, de la munte, cu căpitanul lor în frunte”, ar fi durat o biserică, numită, ulterior, a Mirăuţilor, iar în vecinătatea ei, „pe un deal, o cetate de piatră”.

 

În „Letopiseţul” lui Grigore Ureche, se povesteşte că, după ce „au ucis acei vânători acel bour, întorcându-se înapoi, văzând locuri desfătate, au luat pre câmpi, într-o parte, şi au nimerit la locul unde este, acum, târgul Sucevei. Acolo, amirosindu-le fum de foc şi fiind locul dinspre apă, cu pădure mănuntă, au pogorât pre mirodenia fumului, la locul unde este acum mănăstirea Iţcani. Acolo, pe acelaşi loc, au găsit o prisacă cu stupi şi un moşneag bătrân, de seminţie rus şi l-a chemat Iaţco”.

*

Legenda lui Iaţco, deşi se bazează pe o anume realitate ulterioară, dar consfinţită de documente, localizează greşit, iar eroarea, în mod surprinzător, încă nu e sesizată de istoriografie, deşi există documente care probează că „Eţco”, tatăl lui Herman (fratele Iaţco, menţionat de primul uric, este un alt personaj), trăia, de fapt la Voitinel, iar Dragoş din Bedeu, care, în ciuda legendărilor, nu este Descălecător de ţară, ci doar un aliat român al oştilor maghiare ale comitelui secuilor, Andrei Lackfy, pe acolo trecuse, prin vecinătatea Volovăţului, prin Voitinel. De altfel, nici în legende, Dragoş din Bedeu nu ajunge în vecinătatea Sucevei, care nici nu exista, în vremea sa.

*

O mănăstire la Iţcani, a lui Iaţco, fratele şi nu tatăl lui Herman de la Voitin, avea să fie atestată mult mai târziu, abia în mai 1395, când Iaţco, fiul lui Iaţco şi fratele lui Herman, o închina, împreună cu biserica Sfântului Dumitru din Suceava (cea veche, din lemn, pe care tot el o întemeiase, altminteri nu o putea închina), patriarhului Constantinopolului, Antonie al IV-lea, dar acest Iaţco, fratele lui Herman nu trebuie confundat cu legendarul Iaţco, cel care l-a întâlnit pe Dragoş, care locuia, prin anii 1334-1339, la Voitinel, pentru că, aşa cum o spune uricul, la Voitin se aflau „ocina lor… şi satul lor, unde este casa lor”.

*

Pentelei Ungurian, un om de 105 ani din Iacobeni – acuarelă de Franz Jaschke (1775-1842)

Pentelei Ungurian, un om de 105 ani din Iacobeni – acuarelă de Franz Jaschke (1775-1842)

*

Suceava, la cumpăna istoriei

* *

Dincoace de legende, care, în fond, atestă mitic primele trei biserici ale Sucevei, Mirăuţii, Sfântul Dimitrie şi biserica mănăstirii din Iţcani, dar şi întăriturile care vor deveni Cetatea Sucevei şi Cetatea Zamca, stau mărturiile documentare, şi ele cu o aură oarecum legendară, chiar dacă ne-am obişnuit să judecăm trecutul mai ales din perspectiva epocii noastre.

*

Suceava, biserica Mirăuţi – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

Suceava, biserica Mirăuţi – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

*

Cetatea Sucevei, durată, în cadrul unei statalităţi confirmate, de Petru Muşat, între anii 1374-1391, beneficia de o primă atestare documentară „luni, în prima săptămână a postului (10 februarie – n.n.), sub pecetea noastră, în anul naşterii Domnului 1000 şi 388”, când a fost parafată înţelegerea, cu regele Poloniei, împrumut de 3.000 de ruble de argint, garantat de polonezi cu Pocuţia.

*

Ştefan cel Mare a extins şi întărit Cetatea Sucevei, care, sub domnia lui, avea să se dovedească inexpugnabilă, în două rânduri: în 1476, împotriva turcilor, şi în 1479, împotriva polonilor. A fost cucerită abia în 20 septembrie 1538, când sultanul Soliman Magnificul venise, în fruntea unei oştiri de două sute de mii de oameni, să spulbere pâlcurile de luptători ai lui Petru Rareş, şi când „prea frumoasa cetate a Sucevei se supuse Turcilor şi o batjocoriră ca pe roaba cea din urmă şi ca pe o curvă de pe drumuri” (Macarie, adăugitorul Letopiseţului lui Ureche).

*

„Fost-au acest Ştefan Vodă om nu mare de stat, mânios şi degrabă vărsător de sânge nevinovat; de multe ori, la ospeţe, omora fără judeţ. Altminteri, era om întreg la fire, neleneş, şi lucrul său îl ştia a-l acoperi, şi unde nu gândeai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meşter, unde era nevoie însuşi se vâra, ca, văzându-l ai săi, să nu se îndepărteze şi, pentru aceea, rar război de nu biruia. Şi unde-l biruiau alţii, nu pierdea nădejdea, că, ştiindu-se căzut jos, se ridica deasupra biruitorilor. Mai apoi, după moartea lui şi ficiorul său, Bogdan Vodă, urma lui luase, de lucruri vitejeşti, cum se întâmplă, din pom bun, roadă bună iese”, avea să consemneze, mai târziu, cronicarul.

*

În Cetatea Sucevei a trăit, din august 1449, până în noaptea de 15, spre 16 octombrie 1561, Vlad Ţepeş, nepotul de soră al lui Bogdan al II-lea, ucis, la Reuseni, în noaptea menţionată, de către fratele său, Petru Aron, care „l-a lovit, vineri, în revărsatul zorilor, octombrie. Şi acolo i-au tăiat capul lui Bogdan Vodă”.

*

Cetatea Sucevei, ca şi Cetatea Neamţului, „cetăţile cele vestite ale Moldovei” au fost încărcate cu lemne şi incendiate, la porunca voievodului Dumitraşco Cantacuzino: „Un cuptor uriaş – rug al măririi noastre celei vechi” (Iorga) au fost Cetăţile Sucevei şi Neamţului în „luna lui Cuptor” a anului 1675.

*

Cutremurul devastator din 8 august 1681 a distrus şi ce mai rămăsese de pe urma pârjolului, iar cetatea „măririi noastre celei vechi” s-a mistuit sub cenuşi şi sub colburile şi mâlurile pe care le-au adus vânturile şi ploile. Din când în când, târgoveţii Sucevei desfăceau rămăşiţele de ziduri, piatră cu piatră, pentru a-şi construi casele, bolţile şi pivniţele lor făloase. A mai rămas, deasupra pământului, un stei ciudat de piatră zidită, care fusese, cândva, într-o vie durată, paraclisul bisericii Cetăţii de Scaun a Moldovei.

*

Suceava, ruinele Cetăţii – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

Suceava, ruinele Cetăţii – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

Odată cu decăderea Moldovei, mulţi domnitori au fost ucişi în Cetatea Sucevei sau prin împrejurime. „Într-un foişor, sus, în cetate, unde odihnea, la aşternutul lui (în 1539), au risipit uşa Mihul hatmanul (ctitorul bisericii din Horodniceni) şi Trotuşanul logofătul (ctitorul bisericii din Părhăuţi) şi, neştiind Ştefan Lăcustă Vodă nimic de aceasta, s-a sculat, fiind numai cu cămeşa, iar ei, cu toţii, ca nişte lei sălbatici au năvălit asupră-i şi, multe răni făcându-i, l-au omorât şi l-au scos afară”, dar conspiratorii, din porunca lui Petru Rareş, au fost prinşi, în 1541, „şi cu grele munci i-a muncit, iar mai apoi le-a tăiat şi capetele”.

*

În 1560, trădat de lefegii lui, Despot Vodă, „îmbrăcat domneşte, a ieşit afară din cetate, mai sus de Suceava, la Areni, unde era ţara adunată, şi se închină Tomşii. Iar Ştefan Tomşa cu multe cuvinte l-a mustrat şi l-a lovit cu buzduganul şi toată oastea s-a lăsat la dânsul, unde, acoperindu-l mulţimea, cu multe răni i-au pătruns trupul”.

*

În decembrie 1595, singurul voievod ţigan al Moldovei, Răzvan Vodă, înfrânt, lângă Suceava, a fost dus, împreună cu fratele său, în Cetatea Sucevei, din porunca lui Ieremia Movilă (ctitor al mănăstirii Suceviţa, împreună cu fratele său, Gheorghe), şi „a fost tras în ţeapă; hatmanul, fratele său, a fost tăiat, la care el privea din ţeapă, încă viu”.

*

În 1608, în Cetatea Sucevei, Simion Vodă a fost „otrăvit de cumnată-sa, de doamna lui Ieremia Vodă, trăgând domnia, mai curând, la feciorii săi, temându-se că se vor întemeia feciorii lui Simion Vodă la domnia ţării”.

*

În 1653, „anul nenorocit al schimbării domnilor”, când Gheorghe Ştefan (rubedenie a lui Mihai Eminescu, pe linie maternă) „a purces, cu oştile sale, la Suceavă, unde era casa lui Vasile Vodă, închisă în Cetatea Sucevei”, pe parcursul îndelungatei bătălii care a urmat, fiul hatmanului Bogdan Chmelicki şi ginerele lui Vasile Lupu Vodă, „Timuş, cum dormea sub cortul său, măcar că era în pământ întins, l-a nimerit în picior glonţul de tun, după care lovitură, până a treia zi, a stătut mort”. „Apoi, noul domn a scos din cetate pe doamna şi pe fiii ei, şi pe toţi boierii şi dregătorii. După ce a jurat că îi va lăsa în viaţă, noul domn şi-a călcat jurământul: a ucis pe cei mai mulţi din ei”.

*

În loc de concluzie, vorba cronicarului Miron Costin: „O, Moldovă, de ar fi domnii tăi, care stăpânesc în tine, toţi înţelepţi, încă n-ai pieri aşa lesne. Ci, domniile neştiutoare şi lacome sunt pricini ale pieririi tale. Că nu caută să agonisească şi nume bun la ţară, ci caută, desfrânaţi, numai avuţie să strângă, care, apoi, totuşi, se risipeşte şi încă şi cu primejdia caselor lor, că blestemul săracilor, cum se zice, nu cade pe copaci, cât de târziu”.

*

Şi mai există, tot drept concluzie, o descriere romantică a istoriei Cetăţii Sucevei, datorată lui Wickenhauser: „Urmează-mi, iubite cetitorule, urmează-mi în noaptea luminată cu stele! Vezi, acolo, pe malul Sucevei, jeleşte o regină părăsită. Strălucirea purpurei ei a pălit, cununa de aur de pe fruntea ei zace la picioare. În tăcere şi supunere îşi jeleşte zilele tinereţii, plânge timpurile când regii îi făceau curte! Aşa e Suceava. Câţi prinţi străini n-au tăbărât în jurul ei, câţi n-au umblat să-i câştige, cu armată mare, graţia ei! Câţi regi şi împăraţi n-au încercat să-i câştige inima! Cât sânge a înroşit zidurile ei pentru a o păstra sau câştiga! Şi ce s-a ales din turnurile acestea, pe care au fâlfâit steaguri atât de deosebite?”.

*

Printre „regii şi împăraţii” care au „încercat să-i câştige inima” Sucevei, se numără: regele maghiar Sigismund (1395), sultanul Mehmet al II-lea (1476), regele polon Albert Jagello (1497), sultanul Soliman Magnificul (1538), voievodul muntean Mihai Viteazul, regele polon Jan Sobiecki (1686, când întăreşte mănăstirea Zamca) şi împăratul austriac Iosif al II-lea (15-16 iunie1783).

*

Suceava – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

Suceava – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

 *

Târgul, bisericile şi mănăstirile Sucevei

*

Târgul Sucevei a fost atestat documentar în 18 august 1388, un document al cancelariei domneşti fiind scris şi semnat în târgul Sucevei, de Petru Muşat, cel care a ctitorit şi cele două cetăţi din vecinătatea târgului, Suceava şi Zamca, şi Curtea Domnească din centrul târgului, şi biserica Mirăuţi, toate acestea făcându-se în timpul domniei lui.

**

În vremurile ei voievodale, „în Suceava, oraş mare şi populat, foarte vechi şi care este reşedinţa nu numai a principilor Moldovei, ci şi a mitropolitului, care îşi are, astăzi, scaunul acolo, se află peste 24 de biserici şi de mănăstiri de rit ortodox, de zid. Într-una din aceste biserici, care este foarte mare şi frumoasă pe dinăuntru, ca şi pe din afară, se păstrează, într-o raclă de argint, moaştele, aproape întregi, ale unui oarecare Sfânt Ioan, călugăr martir foarte venerat de acei schismatici, care, în fiecare an, înainte de Rusalii, îi sărbătoresc ziua, cu mare solemnitate şi mulţime de oameni. În acelaşi oraş, se găsesc două biserici romano-catolice (Sf. Treime şi Bunavestire), clădite, de asemenea, din zid, împodobite cu frumoase altare şi odăjdii”.

*

„În acest oraş, se găseau 3-400 case de armeni. Ei aveau 3 biserici de piatră (Sfântul Simeon sau Turnu Roşu, ctitorită în 1513, Sfânta Cruce, ctitorită în 1521, şi Sfânta Treime, din secolul al XVI-lea) şi două mănăstiri, tot de piatră, afară din oraş, foarte frumoase amândouă, una în apropierea oraşului (Zamca), şi cealaltă, la o depărtare de două Mile (Hagiagadar, ctitorită în anii 1512 şi 1513)”.

*

Biserica Mirăuţilor, cu hramul Sfântului Gheorghe, avea să fie reclădită, din piatră, de Ştefan cel Mare, între anii 1481-1491, formula arhitectonică actuală datorându-se lui Karl Adolf Romstorfer, arhitectul vienez care, pregătind comemorarea lui Ştefan cel Mare, în 1904, a izbutit, într-un deceniu de muncă, să reconstruiască multe dintre bisericile Bucovinei, inclusiv cea a mănăstirii Putna, şi să scoată din pământ, din gunoaie şi din uitare ruinele Cetăţii Suceava.

*

În această biserică aveau să fie depuse, în 29 iunie 1402, Ioan cel Nou, aduse la Suceava de Alexandru cel Bun.

*

Sânziene, la Suceava – desen de Julius Zalaty Zuber (1867-1918)

Sânziene, la Suceava – desen de Julius Zalaty Zuber (1867-1918)

*

Biserica Sfântului Dumitru, ctitorită, ca şi biserica din Iţcani, şi închinată, împreună cu aceasta patriarhului Constantinopolului, Antonie al IV-lea, în 1395, de Iaţco, fratele lui Herman şi fiul lui Iaţco din Voitin, a fost reconstruită, din piatră, după victoria de la Codrul Cozminului, asupra polonilor, de Ştefan cel Mare, care, „cu mare fală şi laudă, ca un biruitor, a zidit biserica pe numele sfântului mucenic Dimitrie, în târg, în Suceava, care trăieşte şi până astăzi”, o a doua reconstrucţie fiind săvârşită de Petru Rareş, între anii 1534-1535, turnul clopotniţei, înalt de 40 metri şi celebru de-a lungul vremurilor, fiind construit de Alexandru Lăpuşneanul, în 1561, şi fiind folosit, de-a lungul veacurilor, şi ca foişor pentru de foc.

*

A doua biserică de mir a Moldovei, iarăşi cu hramul Sfântului Gheorghe, dar cunoscută drept biserica mănăstirii Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, ale cărui moaşte le adăposteşte, avea să fie începută de fiul lui Ştefan cel Mare, Bogdan-Vlad cel Orb, în 1514, şi terminată de fiul lui Bogdan, Ştefăniţă Vodă, în 1522, portretele celor doi ctitori putând fi încă zărite, în ciuda patinei cenuşii a vremurilor şi a nepăsării, pe un perete din apropierea sfintelor moaşte.

*

Suceava, biserica Mănăstirii Sf. Ioan – de Rudolf Bernt

Suceava, biserica Mănăstirii Sf. Ioan – de Rudolf Bernt

Bogdan Vlad a fost botezat, în vara anului 1475, când s-a născut, de Vlad Ţepeş, vărul lui Ştefan cel Mare, pe care logofătul Tăutu izbutise să-l elibereze din temniţele moldave.

*

Prima minune a Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, intens mediatizată de biserică, pentru a putea stabili un loc în calendar, s-ar fi făcut în 2 iunie 1622, când, în faţa pericolului unei invazii tătăreşti, racla sfântului nu s-ar fi lăsat dusă şi adăpostită în Cetate, dar Sfântul ar fi provocat o ploaie cumplită, care a umflat apele, barând accesul ceambulurilor tătăreşti spre Suceava. Numai că tătarii nu au intrat în Moldova, după anul 1619, incursiunile lor pustiind ţara în 1611, când „tătarii nemernici, de două-trei ori pe an, la rând, fără să se teamă de nimeni, fără să le fie frică de cineva, veneau şi plecau, incendiau şi ucideau, jefuiau şi pe mulţi în duceau ca robi în ţara lor”, apoi în 1650, când cele două biserici catolice din Suceava şi una din Baia „au fost arse de tătari”  şi de cazacii lui Hmelniţchi, care „şi-au unit în grabă forţele lor din acea clipă cu cele ale tătarilor şi au năvălit, deodată, în Moldova, au ruinat totul pe unde au trecut şi au ars Iaşul până la pământ”, dar şi mănăstirile din nordul Moldovei, mai ales Dragomirna şi Putna.

*

Există şi o minune, săvârşită de Sfânt, mai presus de orice îndoială, şi anume tămăduirea de friguri a cărturarului I. G. Sbiera, la începutul verii anului 1853. Scuturat de friguri, Sbiera a visat un călăreţ, maroniu la faţă, care l-a îndemnat să meargă „într-acolo”, adică spre Suceava. Dus la mănăstire, bând apă sfinţită lângă sicriu şi spălându-se cu ea pe faţă, Sbiera s-a vindecat de friguri, pentru totdeauna, în doar patru zile.

*

„Ziua acestui sfânt se sărbătoreşte la Rusalii, când – pe lângă deschiderea unui iarmaroc foarte bogat, care ţine opt zile în şir, la care vine lume din toată ţara, şi la care tinerii, ca să câştige bani, fac fel de fel de lupte cu spada – mai merge şi domnul, cu întreaga sa curte, de cel puţin 2.000 de oameni, toţi călări, şi mulţi alţii în carete. După el, vine doamna cu însoţitoarele ei şi cu boieroaicele, care o însoţesc în număr mare”.

*

Moaştele Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava au fost luate şi duse în Polonia, în 1686, de către mitropolitul Dosoftei, cel care păgubise Moldova şi de multe dintre documentele voievodale, dar şi de însemnate piese de tezaur naţional. Întoarcerea acasă a Sfântului, protector al Sucevei, s-a făcut în 25 septembrie 1785, din ordinul împăratului Iosif al II-lea, dar sfintele moaşte urmau să pribegească şi la Viena, în 1914, pentru a fi apărate de invazia rusească, reaşezarea moaştelor, în biserica mănăstirii Sfântului Ioan cel Nou, făcându-se în 27 iulie 1918, iarăşi cu sprijin austriac.

*

Biserica Învierii Domnului a fost ctitorită, în vremea lui Alexandru Lăpuşneanu, de către văduva lui Petru Rareş, Ileana Doamna, care se retrăsese la Suceava. Sfinţită în ziua de 15 ianuarie 1550, biserica a fost oferită, după ocuparea Bucovinei de către austrieci, romano-catolicilor, care au stăpânit-o până în 1838, când şi-au ridicat propria lor biserică, apoi greco-catolicilor.

*

Biserica Domniţelor sau a Beizadelelor, ctitorie a lui Vasile Lupu (voievodul care cumpărase şi adusese la Iaşi, în 14 octombrie 1640, moaştele Sfintei Parascheva), când Curtea Domnească petrecuse vara la Suceava, se afla „în grădina domnului, şi aceasta este de zid, având o lungime de 23 de paşi şi o lăţime de 10 paşi, şi e închinată Trupului lui Isus”. Ctitorită în 1643, biserica a fost restaurată şi îngrădită, între anii 1884-1887, prin contribuţia sucevenilor George Drâmbei şi Dumitru Matasar.

*

Biserica Sfântul Nicolae a fost durată, în 1611, de marele vistier Nicolae Prăjescul, în stilul impus de Petru Rareş, fiind re-pictată, cu mult prea multe dantelării „vieneze”, în 1895, de pictorul bucovinean Vladimir Mironescu.

*

În Suceava au existat, în vremuri vechi, şi două biserici romano-catolice de zid, Sfânta Treime, lângă Curtea Domnească, lungă de 20 de paşi, largă de 10 şi înzestrată cu trei altare, şi Bunavestire, lângă piaţă, lungă de 22 de paşi, largă de 7 şi dotată tot cu 3 altare, amândouă bisericile fiind „împodobite cu frumoase altare şi odăjdii”.

*

Suceava, biserica armenească – de Rudolf Bernt (1844-1914)

Suceava, biserica armenească – de Rudolf Bernt (1844-1914)

*

Biserica Sf. Cruce, cea mai veche biserică a armenilor suceveni, durată, iniţial, din lemn, şi reconstruită de Christo Hanco (Hacic Hancoian) din piatră, în anul 1521, are altarul principal închinat Maicii Domnului, iar în pridvor se află altarul Sfântului Ioan, pe care l-a construit Hovhannes Capri, armeanul în casa căruia a poposit împăratul Iosif şi care a conferit familiei sale titlul de baron.

*

Biserica armenească Sf. Simeon Dzerun („cel bătrân”), frumos construită din piatră, la marginea cartierului armenesc, în anul 1600, de un oarecare Simeon (Şim) este cunoscută drept Biserica Turnu Roşu, pentru că, vreme de veacuri, a avut clopotniţa vopsită în roşu.

*

Suceava, mănăstirea Zamca – de Rudolf Bernt

Suceava, mănăstirea Zamca – de Rudolf Bernt

*

Altă biserică a armenilor, Sf. Auxente, biserică a mănăstirii Zamca, ctitorită de Agopşin Vartan, în 1551 (mormântul lui se mai păstrează, cu inscripţia: „Aici se odihneşte Hagopşa (Vartanian), ctitorul bisericii, în anul 1000 (1551)”), împreună cu fraţii lui, Auxentie şi Grigore.

*

În 1686, oştenii lui Jan Sociecki au transformat mănăstirea într-o adevărată cetate, înconjurând-o cu şanţuri şi valuri de pământ, care rezistă şi astăzi. Garnizoana polonă avea să părăsească Zamca abia în anul 1699, după pacea de la Karlowitz.

*

Suceava, mănăstirea Hagigadar – de Rudolf Bernt (1844-1914)

Suceava, mănăstirea Hagigadar – de Rudolf Bernt (1844-1914)

*

Mănăstirea Sfântul Khaegadar sau Hadjgadar („Îndeplinirea Dorinţelor”), numită, iniţial, Maica Domnului Dătătoare de Năzuinţi (Khîntragadar surb Atvadzadzin), cu chiliile călugărilor şi ale pelerinilor, zidite, jur-împrejurul bisericii mici, construită din piatră şi prevăzută cu o cupolă, cu un pridvor şi două uşi, a fost ctitorită, în 1512, de negustorul armean Drăgan Danovac, în urma unui angajament pentru reuşita în afaceri. Are două altare, închinate Maicii Domnului şi, respectiv, Sfântului Luminător Grigorie, primul episcop al armenilor. De veacuri, biserica era vizitată, anual, în ziua Schimbării la Faţă, deci în 6 august, de pelerinii armeni din întreaga lume, iar din 1848, în sâmbăta săptămânii care cuprinde şi ziua de 15 august, în urma unui angajament sacru pentru apărarea de holeră asiatică.

*

Dragomirna, mănăstirea, în 1860 – de Franz Xaver Knapp

Dragomirna, mănăstirea, în 1860 – de Franz Xaver Knapp

*

Mănăstirile Dragomirna şi Solca au o legendă comună, comună fiind, în fond, şi frumuseţea lor, cu origini în ctitoria mitropolitului Anastasie Crimca. O tradiţie, conservată de Simion Florea Marian spune că Tomşa era gelos pe Anastasie Crimca, Mitropolitul Moldovei, care ctitorise Dragomirna, pentru acea bijuterie arhitectonică şi că ar fi încercat să-l determine pe mitropolit să recunoască întâietatea Solcăi faţă de Dragomirna. Cum Crimca tăcea, Ştefan Tomşa s-ar fi înfuriat şi l-ar fi lovit pe mitropolit cu buzduganul în piept. Cică, în puterea nopţii, simţindu-şi sfârşitul aproape, Crimca ar fi cerut sfinţirea ctitoriei sale, mănăstirea Dragomirnei. Dacă e vorba de întâietate, confirmată şi de popor prin legendare, atunci tradiţia aceea merită reţinută, deşi falsifică adevărul, Anastasie Crimca murind în 1631, la doi ani după ce s-a retras din scaunul mitropolitan.

 *

Dragomirna, mănăstirea, în 1832 – desen de I. Schubirsz

Dragomirna, mănăstirea, în 1832 – desen de I. Schubirsz

 *

Bucovina, „leagănul Moldovei”

*

În ţinutul Rădăuţilor, Dragoş Vodă şi maramureşenii lui au poposit, îndelungă vreme, îndemnaţi de Zeiţa Vetrei, Uţa, cum o numesc legendele românilor, care îi prevestea lui Dragoş glorie fără seamăn, „cât timp va mai fi urmă de creştin în ţara noastră”. Pe dealul Uţei, Dragoş a ridicat o fortăreaţă şi o biserică de lemn, care avea să fie mutată, de Ştefan cel Mare, la Putna, ca biserică sătească, şi construind în satul Uţei, Volovăţ, o splendidă biserică de zid.

*

Al doilea Descălecător, de fapt, cel real, Bogdan Vodă, a durat, la Rădăuţi, în locul „păcii liniştite”, cum s-ar traduce numele celui mai vechi stăpânitor al locului, Radomir, o biserică de lemn, în care să-i fie mormântul. Urmaşii lui au durat, apoi, biserica de piatră Bogdania, unică în moldova, pentru că nu are formă de cruce, ci forma bazilicilor dreptunghiulare. Biserica lui Bogdan avea să devină, din 1428, mănăstire şi episcopie, în jurul ei ivindu-se, în timp, o adevărată salbă de biserici şi mănăstiri de o frumuseţe remarcabilă.

*

Rădăuţi, biserica Bogdania – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

Rădăuţi, biserica Bogdania – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

*

În „Lepturariul” lui Arune Pumnul, există un fragment dintr-o lucrare a întemeietorului gimnaziului din Braşov, în care se spune, cu infinită dreptate: „Dacă bătrânii noştri, excelenţi în evlavie, ar fi ridicat ei, după exemplul altor popoare, măcar numai o universitate, cerul nostru ar fi fost mai senin”.

*

N-a fost să fie, noi, românii, am rămas doar cu monumente ale statornicei credinţe adevărate în Dumnezeu, pe care le arătăm, şi astăzi, aproape cu fală, tuturor oaspeţilor noştri, mănăstirile noastre, împodobite cu simbolistici ale „Oului Cosmic”, strălucind divin în raiul pământesc numit Bucovina. E drept, Ştefan cel Mare a zidit, a întărit şi a modernizat cetăţi şi târguri, dar, din păcate, vocaţia lui de ctitor de ţară nu avea să-şi mai afle şi alte întrupări.

*

Mănăstirile noastre, începând cu Putna lui Ştefan cel Mare, sunt durate pe legendă.

*

Putna, mănăstirea, în 1860 – de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

Putna, mănăstirea, în 1860 – de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

*

La Putna, spune legenda, înveşnicită de Ion Neculce, după ce a ales „locul bun”, Ştefan cel Mare a tras cu arcul, de pe un deal, şi, „unde a ajuns săgeata, acolo a făcut pristolul în altar”. „Pus-au şi pe trei boiernaşi de au tras, pe vătavul de copii şi pe doi copii de casă. Deci, unde a căzut săgeata vătavului de copii, a făcut poarta, iar unde a căzut săgeata unui copil de casă, a făcut clopotniţa. Iar un copil de casă zic să fi întrecut pe Ştefan Vodă şi să-i fi căzut săgeata într-un deluşel, ce se cheamă Sion, ce este lângă mănăstire. Şi este semn un stâlp de piatră. Şi zic să-i fi tăiat capul, acolo”.

*

„Vă leato 6978 (1470) rădicatu-s-a multă mulţime de oaste tătărască şi a intrat în ţară, să prade, cărora, prinzându-le de veste, Ştefan Vodă, le-a ieşit înainte. Şi, la o dumbravă, ce se cheamă Lipinţi, aproape de Nistru, i-a lovit Ştefan Vodă, cu oastea sa, în august 20, şi, dând război vitejeşte, i-a risipit şi multă moarte şi pierire a făcut într-înşii”, apoi, „spre lauda aceea, mulţămind lui Dumnezeu, a sfinţit mănăstirea Putna, care era zidită de dânsul, în septembrie, 3 zile, întru lauda Preacuratei Fecioare Maria, Maicii Domnului nostru Iisus Hristos. La care sfinţenie, multă adunare de călugări a fost”.

*

Voroneţ, mănăstirea – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

Voroneţ, mănăstirea – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

După înfrângerea de la Războieni, Ştefan Vodă, „mergând, de la Cetatea Neamţului, în sus, pe Moldova, a mers pe la Voroneţ, unde trăia un părinte sihastru, pe nume Daniil. Şi, bătând Ştefan Vodă în uşa sihastrului, să-i descuie, a răspuns sihastrul să aştepte Ştefan Vodă, afară, până ş-a istovi ruga. Şi, după ce ş-a istovit sihastrul ruga, l-a chemat, în chilie, pe Ştefan Vodă. Şi s-a spovedit Ştefan Vodă la dânsul. Şi-a întrebat Ştefan Vodă pe sihastru ce va mai face, că nu poate să se mai bată cu turcii: închina-va ţara la turci, au ba? Iar sihastrul a zis să nu o închine, că războiul este al lui, numai, după ce va izbândi, să facă o mănăstire, acolo, în numele Sfântului Gheorghie, să fie hramul bisericii”.

După biruirea turcilor, în retragere, la Dunăre, Ştefan cel Mare a făcut mănăstirea Voroneţ.

*

Biserica Arbore, „acea creaţie unică: desen, culoare, compoziţie sublimă a maestrului Coman”, înseamnă cântecul de viaţă, de moarte şi de îndumnezeire a nefericitului Portar de Suceava Luca Arbure, care, întorcându-se din bătălia de la Codrii Cozminului, din 1497, şi cumpărând moşia Solca, a durat, pe moşia Solca Mică, curţi şi o biserică de piatră, în jurul cărora a închegat un sat nou, numit, după ctitor, Arbure sau Arbore. Biserica a fost construită în mai puţin de un an, fiind sfinţită în 1498.

*

Suceviţa, mănăstirea – de Rudolf Bernt (1844-1914)

Suceviţa, mănăstirea – de Rudolf Bernt (1844-1914)

Mănăstirea Suceviţa avea să fie durată pe temelia unui schit de lemn, din vremea lui Ştefan cel Mare, extins şi modernizat în 1560. Legenda întemeierii mănăstirii spune că, în vreme ce călugării intenţionau să ridice o biserică din zis, „se ivi, prin aceste locuri sălbatice, o tânără nevastă româncă, cu un car tras de bivoli înjugaţi. Românca veni înaintea soborului mănăstirii şi se îmbie să care cu carul şi bivolii ei piatra şi tot materialul trebuincios pentru o mănăstire zidită…

*

Şi Românca s-a apucat de cărat materialul trebuincios pentru biserica ce avea să se zidească. Zi şi noapte, ea a cărat, fără odihnă, numai cu cea a popasului bivolilor, prin 30 ani, pietre, cărămizi, nisip, var, bârne, leaţuri, şindrile ş.a., şi biserica se zidi…

*

Îndată după ce biserica a fost zidită, bunul Dumnezeu se îndură de dânsa şi-i curmă suferinţele, mântuind-o din această lume plină de chin şi necazuri… Sinodul episcopilor hotărî că răposatei nu i se cuvine înmormântarea ctitorilor în biserică, dar orândui ca amintirea ei să rămână veşnic neştearsă şi strâns legată de zidirea mănăstirii, prin aceea ca chipul nevestei să se cioplească în piatră şi să se aşeze într-un colţ de la unul din cele 4 turnuri din zidul care înconjură mănăstirea. Şi aşa se şi făcu. Chipul nevestei Românce s-a săpat în piatră şi s-a aşezat în vârful contrafortului estic, care sprijineşte turnul-clopotniţă, aflător la apus – miază-noapte, în zidul care înconjură mănăstirea”.

*

„Alexandru Vodă Lăpuşneanul, fiind domn, a făcut mănăstirea Slatina. Şi aşa zic oamenii, că, trăind un sihastru, acolo, şi fiind un paltin, copac mare, unde este, acum, pristolul în altar, vedea acel sihastru, spre duminici şi spre alte zile mari, multe lumini în acel paltin, la vremea slujbei bisericii. Şi i s-a arătat Maica Precistă în vis şi i-a zis să meargă la Alexandru Vodă, să-i facă mănăstirea. Şi, mergând sihastrul la Alexandru Vodă, s-a îndemnat Alexandru Vodă de sihastru, de a făcut mănăstirea Slatina, întru acel loc, unde a fost paltinul. Şi a adus şi capul Sfântului Grigorie Bogoslov, de stă până astăzi la sfânta mănăstire Stalina, ferecat cu argint şi cu pietre scumpe”.

*

Suceava – de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

Suceava – de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

*

Aşezările urbane ale Bucovinei

*

Urbanitatea unor aşezări bucovinene se datorează, în mare parte, epocii austriece, toate oraşele păstrând importante vestigii de arhitectură tipic austriacă, adesea contaminate cu elemente ale arhitecturii evreieşti din Galiţia, cum, cu nemeritat sarcasm, observa şi Nicolae Iorga.

*

Suceava („de Suceava te apropii ca de un altar”, spunea Mircea Streinul), reconstruită barbar, în epoca bolşevică, a pierdut structurile arhitectonice de burg provincial, dar au rămas, să sprijine cerul, importante edificii civile, cele mai multe durate în repetatele mandate ale primarului Franz cavaler Des Loges.

*

Actualul Colegiu Naţional de Artă „Ciprian Porumbescu” fusese, până în 1804, când a fost transformată în primărie, casa familiei Hatzendorf. Clădirea, modernizată, în 1844, de inginerul Ioanelli, refăcută şi extinsă, în 1859, după planurile inginerului Munnich, clădirea a funcţionat, ca palat comunal şi ca şcoală, până în 1904, când a fost inaugurat noul sediu.

*

Palatul Comunal sau Primăria, cunoscut, astăzi, drept Palat Administrativ, în care funcţionează Consiliul Judeţean şi Prefectura, a fost construit, prin strădania lui Des Loges, în anii 1903 şi 1904, în cele 72 de încăperi ale sale funcţionând administraţia oraşului, poliţia, pompierii, casa de economii şi Muzeul Sucevei. Construit în stil baroc, cu subsol, parter şi două etaje, iniţial în formă de „L”, Palatul a fost dotat cu un turn de 52 metri, în care a fost instalat ceasornicul oficial al urbei.

*

Şcoala principală germană, construită între 1811 şi 27 iulie 1815, când a fost inaugurată, a rămas mărturie arhitecturală şi astăzi, când funcţionează ca Muzeu al Ştiinţelor Naturale. În această clădire au învăţat şi elevii armeni, până în 1835, când a fost inaugurată Şcoala trivială armenească, lângă biserica Sfântului Simion, dar şi elevii români, până în 1833, când Şcoala trivială românească a fost desfiinţată, din lipsă de învăţători şi de elevi.

*

Clădirea Gimnaziului greco-ortodox, numit, ulterior, Liceul şi, apoi, Colegiul Naţional „Ştefan cel Mare”, începută „în puterea prea înaltei sancţiuni din 19 Octombrie 1892”, cu contribuţii de 78.000 florini din partea Fondului Religionar, de 15.000 florini din partea statului şi de 15.000 florini şi locul pentru zidire din partea comunei Suceava, a fost construită sub privegherea arhitectului primăriei, inginerul Leo Fuchs de Braunthal, fost primar, fiind finalizată spre sfârşitul verii anului 1895 şi inaugurată în 19 noiembrie, „în ziua onomastică a Maiestăţii Sale împărătesei Elisaveta”.

*

Căpitănia districtuală sau Prefectura, astăzi, Muzeu al Bucovinei, a fost construită în 1903, de antreprenorul J. Bochnner, cu parter şi etaj şi cu câte 25 încăperi, de o parte şi de alta a celor două coridoare longitudinale.

*

Muzeul a fost înfiinţat, în 1895, de „un comitet compus dintre suceveni”, odată cu demararea lucrărilor de recuperare a ruinelor Cetăţii Sucevei, pentru „adăpostirea sigură şi aşezarea cuviincioasă a numeroaselor obiecte găsite, cari, din cauza neaşteptatei lor înmulţiri, trebuiră să călătorească din locuri mai mici în locuri mai mari” (o încăpere a mănăstirii care adăposteşte moaştele Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, localul liceului, o şcoală orăşenească, o casă a bisericii armeneşti şi „încăperile cazărmii orăşeneşti a trupelor teritoriale”[1], adică ale fostei întreprinderi de gospodărire comunală de mai târziu).

*

Biserica catolică a Sfântului Nepomuk a fost construită între anii 1832-1836 şi împodobită, în 24 decembrie 1845, cu un ceasornic public, achiziţionat, cu 387 florini, de la firma vieneză „Wilhelm Stiehl”. Ceasornicul acesta fusese menit, iniţial, turnului lui Lăpuşneanu, de lângă biserica Sfântului Dumitru.

*

Parcul central al Sucevei, iniţial neîngrijit, dar în suprafaţă de 4 hectare, prevăzut în planul de sistematizare din 1854, a fost concesionat, în 1873, cernăuţeanului Anton Tiotrowski, făcea legătura între ruinele vechilor biserici voievodale şi vechea cişmea turcească a târgului, care avea să fie asanată şi repusă în utilitate de primarul Iuliu Morwitzer. Formula actuală a parcului datează din 1912.

*

Hanurile importante ale Sucevei erau „Casa Polonă”, care rezistă şi astăzi, „La Cerbul de Aur”, „La Trei Coroane”, „La Şapte Draci”, „La Craiul Negru” („boltă” cântată de T. Robeanu şi „zugrăvită” superb de Ion Grămadă), „La Para de Aur” (o boltă-băcănie, lângă piaţă), „Hotel Bucovina”, „Hotel Moldavia” şi celebrul han, descris şi de Iraclie Porumbescu, cel care îl vizitase, pentru prima dată, în decembrie 1841, „Hanul Langer”. Dar la fel de importantă era şi băcănia „Gewolb”, cunoscută, înainte de a fi dărâmată, drept „Casa bucovineană, în care obişnuiau să se întâlnească elitele sucevene.

*

Prima clădire a spitalului vechi a fost ridicată, „dincolo de târgul de vite”, în 1820.

Închisoare târgului, cunoscută, astăzi, drept Palat al Justiţiei, a fost inaugurată în 1885.

*

Rădăuţi – desen de Mattias Adolf Charlemont (1820-1871)

Rădăuţi – desen de Mattias Adolf Charlemont (1820-1871)

Rădăuţii, „icoana unui târg galiţian”, cum nota Nicolae Iorga, dar şi un oraş de „domni şi de opincari”, cum îl categorisea poetul Dragoş Vicol, rămâne o aşezare plină de farmec şi de nostalgie, cu arhitectura lui superbă, „cu înfăţişare liniştită şi curată”, după cum consemna Em. Grigorovitza.

*

În Rădăuţi, în epoca austriacă, „s-au făcut lucruri măreţe. S-au croit drumuri late şi pietruite, sădite tot cu plopi mari pe de lături, de vedeai bine cum şi ce departe se întinde meleagul cârmuit de oamenii stăpânirii, pusă sub oblăduire ostăşească. Iar dintr-un capăt al şirului de plopi, în celălalt, se ridicau gospodării falnice cu căsoaie, grajduri şi cu hambare de piatră, locuri chibzuite de muncă aprigă de tot soiul. În jurul Bogdaniei, s-au înălţat „tot felul de clădiri trufaşe, în care se aflau cancelariile şi locuinţele diregătorilor împărăteşti de la herghelii”. În Rădăuţi,  încă mai supravieţuieşte târgul de altădată, cu sinagoga, construită, ca şi şcoala evreiască pentru copii săraci, în 1830, şi purtând numele fondatorul ei, „Eli Gewölb Shul”, şcoala fiind făcută de Joine Grabsheid şi de Dawid Gropper. Cu renumita piaţă a târgului săptămânal, şcoala trivială de trei clase, înfiinţată în 1796, dar cu edificiu nou, durat în 1845, cu gimnaziul, iniţiat, în 1864, de Michail Pitei şi de Orest Reni de Herşeni, dar funcţionând din 1872, cu şcoala agronomică, datorată lui Iancu cavaler de Volcinschi şi inaugurată în 1897, cu internatul de băieţi, ridicat pe banii românilor, în 1905, cu Casa Naţională, sfinţită în 1924, cu catedrala ortodoxă, construită începând cu anul 1927, cu străzi întregi, străjuite de minunata arhitectură veche, Rădăuţii încă mai înseamnă un târg exponenţial pentru Bucovina.

*

Rădăuţi, hartă austriacă – din Kaindl (1866-1930)

Rădăuţi, hartă austriacă – din Kaindl (1866-1930)

*

Câmpulung Moldovenesc, inimă a grănicerismului moldovenesc, „cu una din cele mai frumoase şi mai romantice poziţii în munţii Bucovinei”, nu are ctitorii religioase foarte vechi, cele patru biserici, care existau în 1843, cea a Sfântului Nicolae, construită din lemn, în 1698, de Ioan Teodor Callimah, voievod cu rădăcină câmpulungeană, şi mutată, în 1887, la Ciumârna, biserica Adormirea Maicii Domnului, construită în 1823, biserica Naşterea Maicii Domnului şi biserica Naşterii Domnului, construită în 1813, strălucind discret, de-a lungul vremii, printre arătoasele gospodării ale muntenilor. Prima biserică greco-ortodoxă, din piatră şi cărămidă, avea să fie construită, la Câmpulung, ca şi spitalul, abia în 1889, în apropierea casei comunale.

*

Farmecul Câmpulungului Moldovenesc stă şi în frumuseţea peisajului, dar şi a gospodăriilor sale, dibaci închegate pentru a birui timpul.

*

Vatra Dornei – de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

Vatra Dornei – de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

Vatra Dornei, creaţie a grănicerilor câmpulungeni, îşi datorează modernitatea, după cum mărturisea şi istoricul A. D. Xenopol, în 1886, „edificiilor celor noi, ridicate în faţa stabilimentelor balneare (alimentate cu apa din „fântânile lui Otto şi a Amaliei” – n.n.), cu banii Fondului Religionar. Feeric apare, în cadrele panoramei încântătoare, elegantul salon de cură, cu cafeneaua drăgălaşă şi cu ospătăria seducătoare, apoi pomposul hotel al Fondului… Faţa de către grădină a câştigat imens, prin o mică creaţiune de horticultură, o idee bine realizată a grădinarului Fondului, a domnului Boariu, transilvănean de origine. Muzica cântă de trei ori pe zi… Dimineaţa şi seara, e promenadă, ca înainte, dar la amiază, între orele 11 şi 1, orchestra concertează în pavilionul Falkenhayn, din faţa salonului de cură”.

*

Gura Humorului, aşezare menţionată, în 1286, drept „Ymor, filius Molday”, cu referire la o întăritură tătară, de pe locul fortului austriac, de mai târziu, de lângă Podul Dracului, însemna, în 1871, conform mărturiei lui Ciprian Porumbescu, un orăşel pe care nici un burg din apropierea Vienei nu-l putea egala în frumuseţe. Din nefericire, oraşul avea să ardă până în temelii, în 1899, neatinse de flăcări rămânând doar „biserica ortodoxă, casa parohială ortodoxă şi locuinţa silvicultorului Fondului Religionar”, precum şi biserica armenească. Celelalte clădiri, cu arhitectură veche, din Gura Humorului, au fost construite în perioada interbelică.

*

Siret – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

Siret – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

*

O legendă maghiară spune că târgul Siret ar fi fost întemeiat de sfetnicul regelui maghiar Ludovic (1342-1382), Andreas, adică de comitele secuilor, Andrei Lackfy, iar letopiseţul lui Grigore Ureche preia o altă tradiţie maghiară, conform căreia, în 1335, „Laslău, craiul, ce se cheamă, leşeşte, Stanislav, stând în ţărmurile apei, a strigat, ungureşte: „Siretem, siretem!”, ce se zice româneşte, „Place-mi, place-mi!”, sau cum ai zice, pe limba noastră: „Aşa-mi place, aşa!”. Mai apoi, dacă s-a descălecat ţara, după cuvântul craiului, ce a zis „Siretem”, au pus nume apei, Siretul”.

*

Menţionat în portulane şi itinerare de călătorie încă din 1340, târgul Siret figurează şi-n cel mai vechi document de cancelarie voievodală moldovenească, cel din 1 mai 1384, când a fost finalizată construcţia bisericii din Siret („civitate Cerethensi”), ctitorie a Doamnei Mărgărita, închinată Sfântului Ioan Botezătorul. Lângă această biserică, exista, cică, „o fântână făcătoare de minuni, în care cel ce se spăla, într-o anumită zi a anului, se însănătoşea de orice beteşug ar fi avut”, menţionată, ca tradiţie, din anul 1623, încoace. „Biserica din Siret era de zid, lungă de 18 paşi, largă de 8, închinată prea Sfântului Sacrament; a fost distrusă de voievodul Ştefan (Rareş, 1551-1552), la cererea episcopilor schismatici, din cauza multelor minuni ce se săvârşeau acolo; a fost, acolo, o mănăstire de dominicani, acum nu se mai găseşte nici un catolic; se mai văd încă urmele acestei biserici, lângă care este o fântână, unde s-au găsit, pe o bucată de pânză, trei picături de sânge şi, vestindu-se părintele, s-au dus în procesiune şi au dus-o la biserică, unde s-au petrecut multe minuni şi mulţi schismatici au trecut la credinţa catolică”.

*

Distrus de un puternic incendiu, în 1888, Siretul avea să-şi revină, încetul cu încetul, dar tot ca orăşel mic şi plin de farmec.

*

Iacobeni, şoseaua spre Dorna – de Franz Xaver Knapp

Iacobeni, şoseaua spre Dorna – de Franz Xaver Knapp


Comments are closed