Argumentul George Popovici | Dragusanul.ro

Argumentul George Popovici

*

T. Robeanu - desen de Radu Bercea

T. Robeanu – desen de Radu Bercea

Pentru că s-a încetăţenit, chiar şi în cultura mondială, tentaţia de a judeca totul din perspectiva epocii noastre şi, deci, în baza notorietăţilor care ne sunt accesibile şi pentru că identitatea lirică T. Robeanu ţine de perspectivele epocii lui George Popovici, am considerat că un recurs la personalitatea plenară George Popovici este obligatoriu, aşa că am ales, din opera lui ştiinţifică, pentru a-i contura individualitatea lirică, studiile „Runc. Glosă la o colecţiune inedită de documente moldo-câmpulungene”, publicat, pentru o foarte singură dată, în „Convorbiri Literare” (Anul XXV, No. 9, Bucureşti, 1 decembrie 1891, pp. 705-716), şi „Cronica lui Ureche despre ocoalele iugaene”, publicat în aceeaşi revistă ieşeană (Anul XXIV, nr. 12, 1 martie 1891, pp. 1009-1023) studii care pornesc de la două „fosile lingvistice memoriale”, „runc” şi „ocol”, din ambele simţin cum „sare o scânteie, în al cărei străfulger devine vizibil un nou fir de legătura dintre Roma şi cultura noastră”.

*

Există, desigur, o limitare în timp, datorată perspectivei epocii lui George Popovici, pentru legătura vizibilă, în care vechea Romă devine reper fundamental, deşi, aşa cum preciza George Popovici, într-o notă de subsol, legătura duce mai ales spre latina vulgară, pe care o vorbeau mulţimile. În cultura europeană, iar George Popovici era un cărturar european desăvârşit, după cum o confirmă şi biografii săi (Iorga, Iosif, Fotino, Budai-Deleanu), dar şi aria bibliografică a fiecărui studiu istoric (în cazul de faţă, pe lângă argumentele, moştenite în limba latină sau în cea germană, din operele unor Varro, Columella, Plinius, Palladius, Hippo Augustin, Cato, Bielz, Bruner, Du Cange, Schroeder, Wartmann etc. sau din „Monumenta Boica”, „Monumenta Germaniae”, George Popovici ia în discuţie şi argumentele culturii româneşti, reprezentată de Gaster, Xenopol, Bumbac, Frunzescu, Radian, Ionescu, dar şi de relicvele de datină din munţii Bucovinei, pe care le numeşte „literatură poporană” şi nicidecum populară), în cultura europeană, deci, încă nu se iviseră nici mărturiile şi nici interpretările care să deschidă ferestrele spre culturile europene anterioare celor greceşti şi romane, pelasgă şi hiperboreică, iar George Popovici, deşi fascinat de mit, încă nu putea îndrăzni descifrarea mitului decât prin etimologii. Ceea ce, atunci, era şi corect.

*

Tentaţia romanităţii, chiar şi în cazul studiilor sale despre istoria dreptului la români, în care iarăşi se foloseşte de termeni româneşti, care îşi au rădăcina etimologică în latina populară („Asemenea indicii există, în bună parte, şi pentru vechiul drept român. El are, netăgăduit, multe rădăcini în dreptul roman, cu deosebire în cel vulgar, şi arată, şi în ulterioarele sale dezvoltări, un caracter romanic, dacă facem abstracţie de întocmirile politice, în care s-au manifestat timpuriu influenţe străine”, susţine el într-o altă notă de subsol), este, în fond, o tentaţie identitară etimologică, cu ţel temeinic premeditat şi care nu lasă loc pentru aventurări în imaginaţie, care să-i favorizeze identificarea rădăcinii primordiale. George Popovici evită, de regulă, mitul, în ciuda faptului că face, într-un singur studiu („Runc”), o dublă legătură cu divinitatea secundară Dea Runcina, pe care o găseşte şi la Hippo Augustin, dar şi în reminiscenţele de Datină din Fundu Moldovei, şi că face trimiteri indirecte şi discrete spre… Dea Cosângeana, pe care o moştenim drept Ileana Cosânzeana, sau spre Dumnezeu-Timpul, reprezentat de Cerb (Capricorn) nu doar în mitologia românească, ci şi în cea universală.

*

Rădăcina etimologică pentru toponimul „Runc”, descoperită de George Popovici în verbul „runcare” şi în substantivele „runcatio”, „runcator”, „runco”, probează şi o intuiţie semantică de excepţie, dar şi o strategie cognitivă pe măsură. George Popovici, trăitor şi trăit de poezie în identitatea T. Robeanu, trăia şi cuvintele, iar dezvăluirea acestei vieţuiri s-a făcut, treptat, în toate studiile lui ştiinţifice. Din nefericire, el nu a mai avut vreme să-şi desăvârşească opera ştiinţifică fundamentală, cea referitoare la istoria dreptului românesc, şi nici nu s-a mai găsit, ulterior, altcineva care să o facă, golurile de erudiţie de mai târziu fiind datorate izolaţionismului gomos într-o spiritualitate izolată şi suficientă, cultura română refuzând, practic, spaţii spirituale uriaşe, începând de la cel al civilizaţiilor pre-totemică şi totemică şi terminând cu cel al „principiului despre supremaţia puterii clericale asupra statelor”, care ne re-îmbrânceşte în preistorie.

*

Fără să cerceteze fondul mitologic european (iar în recuperarea etimologiei toponimului românesc „Runc”, asta face), George Popovici ştia că vechiul drept al românilor venea dintr-un drept cu vagi popasuri „în dreptul roman, cu deosebire în cel vulgar”, iar teoria lui, fără să fi fost supusă, ulterior unor dezbateri serioase, îşi menţine valabilitatea, în condiţiile în care „dreptul vulgar” roman este, de fapt, dreptul pelasg, legile belasgine sau pelasgine, care definesc Datina, şi nu „belagine”, cum a grafiat Pythagoras, însemnând credinţe vechi, dobândite prin ritualuri şi mistere şi care au o valoare morală şi educativă mai mare şi mai de durată decât regulile de drept, instituite de stat, după cum menţiona Platon.

*

Încălcările legii, deci ale Datinii, se sancţionau de judeţul conducătorului obştesc. Din nefericire, „legile se cântau, ca să nu se uite” (Aristotel), refuzându-se consemnarea acestora în scris (Cezar). Asta înseamnă că nu le putem afla direct, identificarea fiind posibilă doar cu ajutorul intermediarilor, cel mai credibil fiind Homer, care descrie o civilizaţie pelasgă încă unitară, cea din vremea sa (cca. 800 î. H.) şi cea din vremea războiului troian (cca. 1193-1183 î. H.) pe care numai noi, românii, o mai moştenim drept datină, prin obiceiuri şi prin tradiţie.

În vremurile acelea ancestrale, „răscumpărarea gâtului”, cum este numită răscumpărarea vinovăţiei de omor în dreptul valah, sau „răscumpărarea unui omor”, cum este numit actul juridic în „Iliada” se face la fel. Scrie Homer:

*

„Gloata s-adună-ntr-un loc în sobor, între doi e o sfadă,

Dânşii se judecă pentru răsplata cu care să fie

Răscumpărat un omor. I-asigură unul că dase

Plata, o spune-n vileag celălalt că nimic nu primise;

De-asta vor ei amândoi ca judeţul s-aleagă de crede,

Oamenii strigă, fac gură, fiind pentru unul sau altul,

Crainicii însă-i opresc şi fac linişte.

Judecătorii şed la judeţul lor sfânt pe treptele netede de piatră,

Ia fiecare în mână toiagul strigacilor crainici

Şi se ridică-n picioare şi judecă după olaltă.

Stau între dânşii talanţii, doi bulgări de aur, răsplata

Judeţului care, rostind judecata, mai drept o să fie”

(Iliada, XVIII, 486-497).

*

În Polonia, în satele vlahe ale anului 1334 î. H., nici un locuitor nu putea fi judecat după legea polonă, ci după legea „cea din veac”, românii spunând: „Duceţi-mă la domnul meu, fiindcă eu posed dreptul valah!” (Augustyn Maciey). Mai precise, mai apropiate de textul homerian prin detalii, documentele moldoveneşti precizează că răscumpărarea capului se face „după legea românească”, numită „valaskim” (Documente, 1, 369-370), judeţul, adică boierii din sfatul domnesc, ţinând „în mână toiagul strigacilor crainici”, după datina străveche.

*

Răscumpărarea vinovăţiei pentru omor prin plata unor bani este, ca şi în vremurile troiene, o practică în exerciţiul dreptului valah până pe la anul 1700 al istoriei românilor. Din sumedenia de documente similare textului homerian şi care demonstrează că, în materie de răscumpărarea vinovăţiei pentru omor, legile belasgine supravieţuiesc prin dreptul valah (valaskim) o să aleg doar câteva, răspândite în timp şi dând consistenţă tradiţiei.

*

În 20 decembrie 1431, în faţa scaunului domnesc de judecată al voievodului Moldovei s-a prezentat „Giurgiu din Tămârtaşinţă” (Şoldăneşti) pentru a răscumpăra o crimă săvârşită pe teritoriul său obştesc. În urma sentinţei, „a rămas Giurgiu să-şi răscumpere gâtul de la noi. Şi pentru această gloabă, acest Giurgiu a dat înaintea noastră partea sa din sat din Tamârtăşinţi slugilor noastre Balotă şi Oancea, şi ei l-au răscumpărat din această gloabă” (Documente, 1, 95). Deci, pentru că Giurgiu nu avea bani, el cedează teritoriul obştesc boierilor Balotă şi Oancea, care plătesc şi-l răscumpără „din această gloabă”, care, aşa cum vom afla din documente târzii, se numea „adetul morţii de om din veac” , iar ulterior „hultamo judeţului”.

*

În 14 octombrie 1473, avem un alt caz de „răscumpărare a gâtului”, vinovăţia fiind lăsată moştenire urmaşei, Ilca, fiica stolnicului Petrea Ponici. Cum Ilca „nu a tăgăduit această moarte a lui Andriţă, pe care 1-a ucis Petrea Ponici, tatăl Ilcăi, ci s-a ridicat… şi a plătit în mâinile slugii noastre, pan Petrea Stolnic, moartea lui Andriţă”, responsabilitatea crimei a fost anulată „prin tocmală bună şi înţelegere şi pace veşnică” (Documente, 1, 398, 399), „precum este adetul morţii de om din veac” (Bălan, III, 5).

*

Şi mai târziu, în 7 august 1696, dreptul valah funcţionează precum legile pelasgine din vremea războiului troian, neamul Tolovenilor din Pojorîta plătind pentru „ace moarte” ce a făcut-o unul dintre ei „fără nici un cuvânt să aibă a da gloabă care se chiamă hultamo judeţului, 30 ughi (ducaţi ungureşti) şi 12 oi negre breză cu 12 mei negri breji” (Stefanelli, 15, 16).

*

Deci, în 1193-1183 înainte de Hristos, conform legii pelasgine, „răsplata judeţului” consta în „talanţi, doi bulgări de aur”. Peste aproape trei mii de ani, pentru aceeaşi crimă, în baza aceleiaşi legi, dar care se numeşte, acum, în 1696, „valaskim” sau drept valah, se dă „gloabă care se cheamă hultamo judeţului, 30 ughi” (ducaţi ungureşti) şi 12 oi cu miei. Toate neamurile europene, deşi pornesc în istorie cu o aceeaşi lege (Licurg a stabilit legile greceşti pornind de la legile belasgine, iar romanii pornind de la legile greceşti), deşi reprezintă sinteze etnice ale aceloraşi componente, abandonează datina, o datină care rămâne vie în teritoriul carpatic până foarte aproape de vremurile noastre.

*

Fără îndoială că argumentele de mai sus, corelate cu altele şi altele, pe care doar un cărturar de talie europeană, precum George Popovici, le putea identifica ar fi novat nu doar istoria românilor, ci şi descifrările de ritual şi de mister, pe care le presupune o civilizaţie, precum cea pe care o moştenim doar noi, românii, pentru că suntem mai conservatori decât alţii. În acest conservatorism, pe care îl remarca şi Plinius cel Bătrân, s-au păstrat şi rudimente de mit-mister, precum cel al „detaliilor demonologice”, cum îl numea Popovici, deşi era doar al detaliilor de religie naturală, în care armonia universală se dezvăluia prin armonii semantice vagi (limbajul ritmicităţii sau al îngerilor, cum avea să-l numească regele David), care vizualizau caleidoscopic idei, tentaţii ale minţii şi ale sufletului, în răzvrătirea lor firească împotriva timpului. „A codrilor crăiasă”, deci împărăteasă, la un popor care nu a avut niciodată împăraţi, o desemnează pe cosângeana creştină, care „paşte cerbii sus”, pe runcul cerului, acolo unde „seara, într-amurg”, Capricornul devine simbolul morţii şi învierii aparente a Timpului. Subiectul e larg, îl găsim drept „străfulger vizibil” în multe dintre textele lirice ale lui T. Robeanu, şi are nevoie de un spaţiu distinct pentru a fi luat în discuţie. Dacă am apelat, în treacăt, la „literatura poporană”, asupra căreia atenţionează George Popovici, am făcut-o pentru că „scânteiele” lirice de acest fel caracterizează şi baladescul operei lui T. Robeanu. Din nefericire, noi nu mai avem cultura necesară de a înţelege şi de a trăi simbolistica aceea deja veche şi semantica ei caracteristică, în care coordonatele multi-semantice ale limbajului ritmicităţii încă s-ar mai putea auzi. Pentru că, dincolo de faptul că Robeanu este, în poezia sa, „plastic ca un sculptor” (Bogdan-Duică), şi statutul său real de istoric şi chiar de filosof al culturii conturează o lume care nu poate fi descifrată de diletanţi, ci doar de închinători, adică de inteligenţe care au ucenicit întru identificări şi înţelegeri.

*

În cel de-al doilea studiu, pe care îl voi folosi ca argument, George Popovici porneşte de la o altă „fosilă lingvistică memorială”, descoperită în primele pagini ale „scrierii anilor” (asta înseamnă „letopiseţ”), de către Grigore Ureche, „ocol”, termen confundat de istoriografia vremii, inclusiv de admirabilul Xenopol, cu întăritura urbană, deşi cuvântul desemna un arondisment rural, aflat în subordinea curţii dregătorului domnesc din acel târg („Timpul lui Ureche a întrebuinţat cuvântul în acest înţeles”). Şi tot Ureche, prin cele două rânduri de cronică, pe care le citează Popovici, iscă dezbaterea despre Iuga Vodă şi Iurg Coriatovici şi despre făptuirile lor străvechi, pe care istoricul bucovinean o lămureşte pentru totdeauna.

*

George Popovici avea un deosebit simţ al limbii, ca să nu spun un instinct atavic al înţelesului real al fiecărui cuvânt, un înţeles care evoluează sau degenerează în timp, iar darul acesta înnăscut îi era de mare folos şi ca istoric, şi ca poet.

*

În domeniul creaţiei, deşi fiinţa creatoare este distinctă, ea nu poate fi delimitată de complexitatea omului, tot aşa cum un eşantion de creaţie nu poate fi judecat cu ignorarea operei întregi. Acesta este, în fond, motivul scrierii acestui argument, în baza trimiterii la două texte, în egală măsură de cercetare şi de creaţie (presupune dinamism, imaginaţie, forţă asociativă, nu doar erudiţie), din opera ştiinţifică a lui George Popovici. Pentru că, oricât de discret ar fi fost George Popovici în legătură cu sine, dinspre el mult mai distinct se conturează identitatea lirică T. Robeanu.

*

Ion Drăguşanul


Comments are closed