A. Chibici-Revneanu şi tragedia lui Eminescu | Dragusanul.ro

A. Chibici-Revneanu şi tragedia lui Eminescu

Maiorescu Titu

*

Spumos şi inteligent în conversaţii, bucovineanul Alexandru Chivici-Revneanu era mereu invitat şi în cercurile literare bucureştene şi ieşene, dar şi la petrecerile organizate de familiile aristocrate ale vremii, inclusiv în cea a lui Titu Maiorescu, sau în excursiile organizate de acelaşi Maiorescu. Câteva dintre vorbele de duh ale lui Chibici-Revneanu aveau să fie publicate, de acelaşi Maiorescu, sub titlul „Aforisme (compuse într-un cerc literar din Bucureşti)”, în „Convorbiri literare” (Anul XIV, nr. 4, 1 iulie 1880, pp. 185, 186), alături de cugetări asemănătoare, dar mai puţin esenţializate, semnate de Maiorescu, de Slavici sau de Caragiale.

Alexandru Chibici-Revneanu. Fotografia: Istoria literaturii române, III, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1973, p. 238

Alexandru Chibici-Revneanu. Fotografia: Istoria literaturii române, III, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1973, p. 238

*

„Te plângi mereu de nenoroc; aceasta tocmai e cauza nenorocirii tale”, „Pregătindu-se adevărul de plecare, neadevărul a şi pornit”, „Numai cine e nevrednic de moarte se teme de ea”, iată trei cugetări ale bucovineanului, „flancate” decis de o zicere a prietenului său, Mihai Eminescu: „Un amor care se sfârşeşte cu amiciţie nu a fost amor” (semnat „M. Emin.”).

*

Din jurnalul lui Maiorescu (Maiorescu, Titu, Însemnări zilnice, publicate de I. Rădulescu-Pogoneanu, II / 1881-1886, Editura Librăriei Socec), se deduce lesne statutul firesc de om de lume, de care beneficia Alexandru Chibici-Revneanu:

*

„Joi, 24 decembrie 1881. Pom de Crăciun la alde Kemnitz, Julklapp (formă glumeaţă germanică a darurilor de Crăciun – n. n.), vioi şi spiritual. Încântători Doamna Rosetti şi Teodor, Anette şi Chibici, Slavici (adus nuvelele lui), dimpotrivă Eminescu şi Caragiale, certându-se unul cu altul” (p. 28); „Joi 9/21 septembrie 1892… mică serată literară: alde Mandrea, Eminescu, Slavici, Făgărăşanu (înainte de plecarea sa în Belgia, pentru comanda de şine, la calea ferată), Chibici, Creangă, Nica (p. 115); „Joi, 28 octombrie / 9 noiembrie 1882. Aseară, „Junimea”, cu Alecsandri, Zizin, Gane, doamna Beldimanu, Annette, doamna Rosetti, Mite, Alduleanu (student juridic din Pesta), Caloianu, Hermes-Popescu, J. Cerchez, Jipescu, Nica, Chibici, Eminescu, Slavici, Păucescu, Burghele, Neniţescu, în total 23 de persoane” (p. 132); „Marţi, 21 decembrie 1992 / 2 ianuarie 1883… Seara, alde Negruzzi la noi, la masă, Nicu Gane, Chibici şi Annette. După masă, citit „Din viaţa mea de voluntar” a lui Chibici” (p. 146). „25 decembrie 1882 / 6 ianuarie 1883. Ieri, Pom de Crăciun cu Julklapp (daruri – n. n.) la Mite. Afară de noi, mai erau alde Negruzzi, Annette, Gane, Eminescu, Slavici şi Chibici. Multă veselie” (p. 152); „Sâmbătă, 21 mai / 2 iunie 1883, am plecat la ora 9, cu trenul, 10 persoane (cu 2 Bothmer, 2 Negruzzi, G. Racoviţă, Chibici, Annette şi noi 3), la Pieşti, unde am sosit la ora 11,17… unde am găsit numai 3 camere (Racoviţă, Chibici şi eu, dormit la Nanoescu)” (p. 185).

*

O companie minunată, cu Eminescu, Slavici, Caragiale, Gane, Iacob Negruzzi, Rosetti – cumnatul lui Cuza, ba, uneori, şi Alecsandri, în care Chibici-Revneanu desigur că trăia un vis împlinit, după „antecedentele” lui de prieten probat al lui Eminescu şi al lui Slavici, în 1871, la Viena, când, din solidaritate, demisiona şi el din comitetul „României June”, în care funcţiona în calitate de „controlor”.

*

Titu Maiorescu pare să fie primul dintre prietenii lui Eminescu, prieten şi binefăcător (îi va plăti şi internarea în institutul doctorului Suţu), iar jurnalul său consemnează şi cronologia bolii, şi tristele relaţii interioare ale familiei Eminovici, şi devotamentul, la fel de firesc exercitat ca şi umorul, al bucovineanului Alexandru Chibici-Revneanu:

*

Luni, 30 mai / 11 iunie 1883… La Eminescu, început alienaţie mintală, după impresia mea” (p. 187);

Joi, 23 iunie 1883… Eminescu, care devine, din ce în ce mai evident, alienat. Foarte excitat, sentiment al personalităţii exagerat (să înveţe acum albaneza!), vrea să se călugărească, dar să rămână în Bucureşti” (p. 189);

Duminică, 26 iunie / 8 iulie 1883… Eminescu e vorba să plece, astăzi, la Botoşani, ieri era însă moleşit şi mult mai liniştit” (p. 189);

Marţi, 28 iunie / 10 iulie 1883, Bucureşti… / Astăzi, marţi, la ora 6 dimineaţa, o carte de vizită de la doamna Slavici, la care locuieşte Eminescu, cu aceste rânduri scrise: „Domnul Eminescu a înnebunit. Vă rog faceţi ceva să mă scap de el, că foarte rău” (Întâia soţie a lui Slavici nu era româncă, ci germană sau unguroaică, născută Szöke. Slavici nu era în Bucureşti – n. a.). Curând după aceea, Simţion (ardelean prieten al lui Eminescu, ca şi Chibici), la mine, întâia oară. M-am dus cu el la Dr. Suţu şi am pus să se pregătească, în a sa „Casă de sănătate”, o cameră pentru Eminescu; am luat asupra mea plata pentru aceasta, 300 de lei pe lună; apoi, am venit acasă, am înştiinţat încă pe Th. Rosetti despre aceasta. Pe la 10, veni, cu trăsura, la mine, Eminescu; binecuvântă, cu privirea fixă, pe soţia mea şi pe Ilie Nicolescu, care tocmai pleca, mă îmbrăţişă tremurând. Eu îi arătai pe Hermes şi pe Venus din Melos, la care el zise, cu privirea în extaz: „Lasă, că va reînvia arta antică!”. Potrivit înţelegerii ce avusem cu Simţion, i-am spus că trebuie să se ducă la Simţion, pentru societatea „Carpaţii”. Mi-a cerut să-i dau 5 lei pentru trăsură şi a plecat, cu trăsura, acolo, la Simţion. De acolo, e vorba să fie dus la Dr. Suţu. Numai de s-ar face asta fără greutate. – A venit, apoi, la mine, Caragiale, la masă; a izbucnit în lacrămi, când a auzit ce e cu Eminescu” (p. 189);

Duminică. 14/26 august 1883… Astăzi, vizitat, un minut, împreună cu Wilhelm, pe M. Eminescu, alienat, la Dr. Suţu. Delirare neîntreruptă. Nu m-a recunoscut, vorbind întruna, scuipând în toate părţile. O privelişte care te întristează şi care te dezgustă, fără nici o atracţie. Acum 2 zile, a fost la mine tatăl său (anecdote din societatea moldovenească de odinioară) şi, după aceea, fratele său, locotenentul, care s-a folosit de această ocazie spre a-şi anexa ceasornicul alienatului său frate” (p. 190).

*

O scrisoare, adresată căminarului Gheorghe Eminovici, figurează, de asemenea în jurnalul lui Maiorescu, drept asumare de responsabilitate, care avea nevoie de consimţământul familiei:

*

„D-lui George Eminovici (Ipăteşti, distr. Botoşani). / Bucureşti, 18/30 octombrie 1883.

Stimate Domnule,

Starea fiului D-stră şi amicului nostru literar M. Eminescu nu s-a îndreptat încă, şi aşa am hotărât cu toţii, cei de aici, să-l trimitem, pe cheltuiala noastră, la Institutul de alienaţi din Viena şi să-l lăsăm, acolo, vreme de un an. Dacă nu se va îndrepta până atunci, va fi timpul venit să-l aşezăm la Golia sau la Mărcuţa, ca pe un bolnav fără leac.

Cu prilejul venirii D-voastre la Bucureşti, ne-aţi declarat că lăsaţi asupra noastră toată îngrijirea materială şi morală pentru nenorocitul D-voastră fiu. Cu toate aceste, m-am crezut dator a vă da de ştire despre cele de mai sus” (p. 201).

*

Maiorescu se întâlnise cu „Rosetti, Mandrea, Nica, Slavici, Caragiale, Chibici”, în 22 septembrie / 4 octombrie 1883” (p. 198), iar cu Chibici şi în zilele următoare, pentru a lua hotărârea implicării totale, prin trimiterea lui Eminescu la un mare institut de sănătate din Europa.

„Marţi, 18/30 octombrie 1883. Seara. Încheierea socotelilor despre casa pentru susţinerea lui Eminescu şi trimiterea lui la Viena, într-un institut de boli mintale. Procesul verbal, semnat la mine de T. G. Rosetti, Simţion, Slavici, Nica şi Chibici (pp. 201, 202)

Memorialistica şi presa vremii consemnează, de asemenea, dar cu mai puţine detalii, tragedia geniului spiritualităţii româneşti şi firescul slujirii, aproape în sensul dogmei medievale, pe care o probează Alexandru Chibici-Revneanu:

*

 „La 20 octombrie acelaşi an (1883), Maiorescu se află în Gara e Nord (din Bucureşti): Eminescu, însoţit de Chibici-Răvneanu şi de „un păzitor”, pleacă la Viena” (C. Stăteanu, Figuri din „Junimea”, Editura „Bucovina” Bucureşti, p. 15); În 2/14 februarie 1884, Maiorescu îi scrie lui Eminescu, care se afla încă la Viena, dar într/o stare de sănătate mai bună: „Nici griji materiale nu trebuie să ai. În privința aceasta, iată cum stau lucrurile. Chibici pleacă, poimâine, duminică, la Viena și va fi, dar, luni, la 4 ore, la dumneata, în Ober Döbling, precum ți-am telegrafiat alaltăieri. El vine pentru ca, în înțelegere cu doctorul Obersteiner și după sfatul lui, să te scoată din Institut și să facă, împreună cu dumneata, o excursie, de vreo șase săptămâni, spre sudul Alpilor, poate până la Veneția, Padua sau Florența. Are mijloace bănești pentru aceasta și – se înțelege – pentru împrospătarea garderobei dumitale, care va fi stat și ea ca în vis, în aceste șapte luni. / După aceasta, dacă nu va fi indicată vreo cură de băi, la Halle de exemplu, vă veți întoarce împreună în țară” (C. Stăteanu, Figuri din „Junimea”, Editura „Bucovina” București, p. 16)

*

Din sanatoriul doctorului Obersteiner, din Döbling, Eminescu îi scria lui Chibici: „Nu-ți poți închipui starea în care un om se află într-un institut de alinați, după ce și-a venit în fire… Asfel, fără speanță și plin de amare îndoieli, îți scriu, iubite Chibici, și te rog să-mi lămurești poziția în care mă aflu!” (Barbu Lăzăreanu, Corespondența lui Petre Missir, în „Adevărul”, Anul 42, Nr. 13950, duminică 16 iunie 1929, p. 2).

*

„După ce a stat, câtva timp, într-o casă de sănătate din Viena, unde, mai ales în urma unei abstinenţe stăruitoare, şi-a venit în fire, a petrecut câteva săptămâni, cu prietenul nostru Chibici-Rîvneanu, la Florenţa, apoi s-a întors, cu mintea limpede şi cu deosebire chibzuit” (Slavici, Ioan, Eminescu – omul, în Botez, Corneliu, Omagiu lui Mihail Eminescu, cu prilejul a 20 de ani de la moartea sa, Atelierele grafice „Socec”, Bucureşti, 1909, p. 22).

*

Acest abia punctat hronic al unor întâmplări dramatice, din vremea celei mai vii perioade a existenţei culturale româneşti, trebuie completat, desigur, şi cu recuperări din opera minunatului prozator bucovinean Alexandru Chibici-Revneanu. Dar unde, oare, le-am putea afla?


Comments are closed