1905: André Bellesort, La Roumanie contemporain (I) | Dragusanul.ro

1905: André Bellesort, La Roumanie contemporain (I)

La Roumanie contemporaine harta

*

Cartea lui André Bellesort, La Roumanie contemporaine (Paris, 1905), trezea interesul francezilor pentru exotismul latin al unor populaţii ale tainicului Răsărit, bântuite încă de nostalgia după „kalpak-ul boieresc”, pe care generalul Kisselef îl interzicea, în 1828, după ce îl întâlnise într-o biserică din Iaşi şi nu-i plăcuse deloc.

L’Art et les artistes, ianuarie 1917: Românca; Colecţia A. Bellu.

L’Art et les artistes, ianuarie 1917: Românca; Colecţia A. Bellu.

*

Bellesort intrase în România prin Sinaia, folosind calea ferată care unea, fără să o conştientizeze şi românii, două provincii vechi, Valahia şi Transilvania, un trenuleţ cu locomotivă mică lăsându-l în gara din Predeal, cea parcă vegheată de vila impozantă a lui Brătianu. Teritoriul montan Predeal-Sinaia îi păru francezului o „mică Elveţie a hotelurilor mari”, dar încă marcată de „cochetăria orientală”. Până de curând, „leagăn de tâlhari”, ţinutul acesta vestea o „Românie modernă, proaspătă, pitorească”, în care castelul regal Peleş este „un Versailles sau un Saint-Cloud al regalităţii”. Majordomul german îi arată castelul, insistând asupra pieselor autentic germane, inclusiv a celor din „camera de muzică a Reginei”, pe care cică ar fi descris-o magistral Alecsandri. Castelul Peleş însemna şi înseamnă, cu opulenţa lui rafinată, o trufie teutonă, pe care doar un singur român, şi acela cu destin capricios de „ba cal ba şa”, Constantin Bacalbaşa, avea s-o desluşească într-o inspirată tentativă versuoidă: „Ca să pozeze, / Nemţii noştri au aerul că sunt frumoşi!”.

*

Fără îndoială, pentru publicul francez al vremii, descrierea opulenţei carpatice, din spatele vilei lui Brătianu, încolo, însemna o fascinaţie, la fel cum întâmplări mai mult sau mai puţin anecdotice pot stimula imaginaţia. O astfel de întâmplare s-a petrecut în 1854, când oştile turceşti, aflate în necontenit război cu cele ţariste, au intrat în Bucureşti, iar şoseaua prin care au pătruns în Capitală s-a numit, până prin 1878, când avea să devină Calea Plevnei, „Calea Sultanului”. De ce? Pentru că „s-a strigat, atunci, „Trăiască Sultanul!”. Femeile aruncau cu flori, iar călătorii străini, temându-se că aceste ovaţii ar putea ajuta, au exclamat: „Fericită capitală! Ea se bucură pentru toată lumea şi pentru toate cauzele, pentru prinţul său, Ştirbey, şi pentru revoluţionari, pentru ţarul Nicolai şi pentru Abdul Medjid, pentru cazaci şi pentru başbuzuci!”. Dar această bucurie nu s-a manifestat încă, în subconştientul românilor, şi pentru îndreptăţirile lor. Ei se caută o clipă şi se regăsesc uniţi în unanimitatea exclamaţiilor”.

*

Cumplită constatare, etern valabilă, pentru „descendenţii coloanelor lui Traian”, aflaţi, de mult prea multă vreme, cu feţele în ţărână şi cu cefele sub târlicii fanarioţilor.


Comments are closed