1898: Istoricul şi Crăciunul în vechime | Dragusanul.ro

1898: Istoricul şi Crăciunul în vechime

 

Crăciunul e una din sărbătorile cele mai mari ale bisericii creştine de toate riturile şi cea mai veche din câte are creştinismul. Originea lui se confundă cu originea bisericii creştine.

*

Se zice că, întâi şi întâi, ea a fost stabilită de episcopul Teslefor, în anul 138. Ziua însă era schimbătoare (se numea „Arătarea lui Hristos” – n. n.): când se sărbătorea în Ianuarie, când în Mai. În secolul IV, Chiril (ucigaşul Ipaziei şi al neoplatonicienilor din Alexandria – n. n.), episcopul de Ierusalim, a rugat pe Papa Jules I să orânduiască o anchetă de teologi, care să caute ziua adevărată a naşterii Mântuitorului. Teologii au găsit ziua de 25 Decembrie şi, de atunci, Crăciunul se sărbătoreşte la ziua asta. Carol cel Mare al Franciei hotărâse chiar ca anul să se înceapă din ziua de Crăciun.

La început, o parte dintre părinţii bisericii au contestat data aceasta, dar pe urmă au primit-o. În veacul de mijloc, în bisericile catolice, sărbătoarea Crăciunului era reprezentată chiar în biserici, prin jocuri scenice; diferite persoane recitau poezii religioase, lângă ieslele improvizate, în care se afla Isus Cristos, iar alături, Iosif şi Maria. Figurile lor erau făcute sau din ceară, sau din lemn. Spectacolul acesta a degenerat, mai târziu, în bufonerie şi a fost oprit de autorităţile ecleziastice.

*

Aceasta este una din legende. A doua e următoarea şi care are importanta ei, căci reiese că Crăciunul ar fi o serbare mai veche decât creştinismul. Iat-o:

Crăciunul este sărbătoarea Naşterii Domnului. La catolici, numele chiar spune aceasta: Noël la Francezi, Natale la Italieni, vine de la cuvântul latin natalis (dies), ziua naşterii. Totuşi, Crăciunul e mai vechi decât creştinismul. Religiunea dragostei, aceea care recunoaşte de cap pe divinul Isus, a dat numai alt conţinut acestei străvechi sărbători. La Greci, Dyonisia, la Romani, Saturnalia, la vechii Teutoni şi Normanzi, cele 12 „nopţi sfinte” (Weihnachten) celebrau sosirea solstiţiului de iarnă. Poporul se deda, atunci, la tot felul de veselii neînfrânate şi excesive. Azi încă au rămas multe reminiscenţe păgâne în obiceiurile şi simbolistica sărbătorilor Crăciunului.

Aşa, de pildă, bătrânul cu barbă albă, pe care îl vedeţi pe toate cromolitografiile de ocazie, nu este altul decât bătrânul Saturn (Moş Timp – n. n.), sărbătoritul Saturnaliilor romane, sau Thor, zeul vechilor germani. O rămăşiţă mai caracteristică este aşa numita „căpriţă”, care joacă un rol foarte însemnat în obiceiurile de Crăciun ale multor popoare (şi în Moldova). Această căpriţă este o reminiscenţă directă a Dionisiilor greceşti, cu faunii, cu ţapul de sacrificiu (care a dat numele său tragoniei cântecul ţapului), cu Silanus, bătrânul cu barba şi poftele de ţap (în realitate, căpriţa sau ţapul celebrau Capricornul, devenit, odată cu celţii, Cernunos, deci Cronos, deci Saturn – n. n.).

În Austria sudică, capra se numeşte Krampus, spaima copiilor. În Hanovra, Holstein şi Mecklenberg se cheamă Cläs (o derivare din din St. Niclas), în Silezia, Joseph. În unele părţi ale Germaniei, poartă numele de Budelfrau, în Suabia, Bertchel, în Rusia, Babuşca, în Italia, Befana (corupt din Epiphania).

(Foaia populară, No. 43, 27 decembrie 1898)


Comments are closed