1841: Francisc I, Împăratul Austriei | Dragusanul.ro

1841: Francisc I, Împăratul Austriei

1841 Icoana coperta

*

Francisc I (Iosef, Karl, mai înainte, ca împărat al Germaniei, Francisc II), Împărat al Austriei, crai Ungariei, Boemiei, Galiţiei, Lodomeriei, Lombardo-Veneţiei &, Arhiduce de Austria &, a fost fiul Împăratului Leopold II şi al soţiei sale, Maria Luiza (fiica Craiului Karol III de Hispania). S-a născut în 12 februarie 1768. După moartea părintelui său, la 1 martie 1792, a intrat în stăpânirea tuturor ţărilor austriece, s-a încoronat, în 6 iunie 1792, Crai Ungariei, la 7 iunie, s-a ales Împărat Germaniei şi la 14 iunie, s-a şi încoronat. După ce (18 mai 1804) se înălţase Franţa la rang de Împărăţie, Francisc, prin proclamaţia din 7 decembrie 1804, s-a declarat Împărat al Austriei. După întrunirea confederaţiei renane, a depus el coroana şi ocârmuirea Împărăţiei germane, în 6 august 1806.

*

Întâia sa educaţie a primit-o la Florenţa, sub ochii părintelui său, şi apoi Împăratul Iosif II, unchiul său, l-a adus la Viena şi l-a încredinţat celor mai iscusiţi bărbaţi din toate ramurile ştiinţei. În vârstă de douăzeci de ani fiind, a însoţit Francisc pe unchiul său în războiul asupra turcilor şi, în anul următor, a luat singur comanda de căpetenie a armiei, ajutorat fiind de faimosul mareşal Laudon. După moartea unchiului său Iosif (1790), a povăţuit trebile ocârmuirii, până la sosirea părintelui său, şi, după moartea acestuia (1792), făcându-se împărat, s-a împărtăşit, în unire cu Prusia, de războiul ce-i declarase Franţa, prin adunarea naţională din 20 aprilie 1792, pe care, şi după ce încheie Prusia pace, l-a purtat cu statornicie.

*

    În anul 1794, s-a pus Francisc, în persoană, în fruntea armiei sale de Olanda, care, însufleţită şi încurajată prin fiinţa, de faţă, a Monarhului, a biruit pe francezi, la Koto şi Landres, şi a câştigat sângeroasele lupte de la Turnay şi Charleroy. Însă, fiindcă stările din Brabant n-au voit să-i dea oamenii şi banii trebuitori, presimţind nenorocirile viitoare, a părăsit, în acel an, Bruxelles, spre a se întoarce la Viena. Pacea de la Campo-Formio (17 octombrie 1797) a adus, pe câtva timp, repaus armelor sale, însă, intrând în legături noi cu Anglia şi Rusia, a urmat Francisc (1799) a se purta împotriva Republicii (franceze – n. n.), până când aceasta a nevoit pe Rusia şi Austria a încheia pacea.

*

1841 Icoana Francisc I

*

În anul 1805, din nou a izbucnit războiul între Austria şi Franţa, şi, după lupta de la Austerlitz (2 decembrie 1805), a alcătuit Francisc, cu Napoleon, Împăratul de atunci al Franţei, în persoană, condiţiile unui armistiţiu şi principiile păcii viitoare, care, după douăzeci de zile, s-a iscălit, la Presburg. În anii 1806 şi 1807, a păzit Francisc o deplină neutralitate în războiul Franţei asupra Prusiei şi Rusiei. În zadar a propus el, la 1807, a fi mijlocitorul între partidele luptătoare. Cu toate acestea, proclamaţia lui Francisc, din 8 aprilie 1809, către popoarele Austriei, cum şi acelea slobozite sub autoritatea sa, către toate naţiile germane, declaraţia de război asupra Franţei, din 27 martie 1809, şi formarea unor miliţii pământeşti (ridicarea în masă), au dovedit că Francisc nici odinioară nu s-a înarmat mai mult pentru război, decât după pacea de la Telsit, care a unit pe Alexandru cu Napoleon. Anul 1809 l-a costat mult, însă prin aceasta se părea a fi pusă temelia unei păci statornice cu puternica naţiune a Franţei.

*

Pacea de la Viena a înturnat Împăratului Austriei capitala monarhiei sale şi învoirea la însoţirea fiicei sale celei mai mari, Maria Luiza, cu Napoleon, a format, între ambele case, o legătură statornică.

Întâia soţie a Împăratului Francisc a fost fiica ducelui Frederik Eugen de Wurtemberg, care a murit la 18 februarie 1790. A doua soţie a fost fiica craiului Ferdinand IV de Sicilia, Maria Terezia, care i-a născut 13 fii, dintre care unul este Maiestatea Sa, împăratul de acum, Ferdinand I, născut în 19 aprilie 1793. Din a treia căsătorie, cu Maria Luisa Beatrix, fiica cea mai mică a unchiului său, răposatul arhiduce Ferdinand de Austria, nu a avut copii. A patra soţie a fost Chalotte, a doua fiică a craiului Maximilian Iosef de Bavaria.

*

Legătura de familie, ce avea să unească Austria cu Franţa, n-a putut astâmpăra ambiţia ginerelui. Deşi Împăratul Francisc se unise cu aceasta, în conferinţa de la Dresda, la 1812, însă nesuferita ambiţie a desfiinţat această legătură, încât, la 1813, Francisc I s-a văzut nevoit ca, în unire cu Rusia şi Prusia, să înfrâneze necumpătata putere. El a fost de faţă în acest război, până la sfârşit.

Prin rezultatul ambelor păci, încheiate în 30 mai 1814 şi 21 noiembrie 1815, precum şi prin tratatul încheiat în 14 aprilie 1816, cu Bavaria, Francisc I s-a făcut domnitorul unei monarhii, precum nimeni dintre contemporanii săi nu a mai avut, fiindcă ea, după cele mai noi relatări statistice, cuprinde o întindere de 194.500 mile pătrate şi o împoporare de 32.000.000 suflete.

*

Deşi perioada de 42 de ani, a ocârmuirii Împăratului Francisc, a fost, mai mult de jumătate, turburată în războaie, totuşi a lucrat cu neobosire şi s-a îngrijit, chiar ca un părinte, pentru fericirea popoarelor şi statelor sale, a căror înflorire la vedere sporea, din an în an. Sub a sa ocârmuire s-au făcut canale şi drumuri vrednice de mirare, din care mai ales se însemnează drumul de munte de la Karlsbad, acela ce duce, din Bucovina, în Transilvania (numit „Şoseaua Franciscană”, deşi a fost construit de Iosif II, pentru că Francisc I l-a inaugurat – n. n.), care întreprindere gigantică s-a săvârşit chiar în anii cei mai ameninţători ai războaielor. Veneţia s-a declarat liman (port – n. n.) slobod, şi din nou statornicita plutire pe râul Elba a deschis, mai ales Boemiei, un drum îndemânatic pentru trimiterea îmbelşugatelor sale produse.

*

El a murit, în Viena, la 2 martie 1834, în vârstă de 66 de ani, tânguit fiind de toate popoarele supuse sceptrului său.

Firea cea blândă, învăţăturile şi o experienţă îndelungată au înzestrat pe acest împărat cu însuşiri care i-au agonisit iubirea popoarelor sale şi respectul străinilor. Pentru românii Transilvaniei avea o deosebită aplecare, căreia sunt ei datori cu întemeierea de şcoli, seminarii şi aşezăminte folositoare.

A sa iubire de dreptate îi era caracteristică şi deviza lui a fost: „Justitia fundamentum regnorum” (Dreptatea este temelia imperiilor).

*

(Icoana lumei, Iaşi, 1841, pp. 49-51)


Comments are closed