1945: Judecarea primilor criminali de război (II)

*

Acuzarea celui de-al doilea lot de criminali de război, acuzați pentru monstruozitățile săvârșite în Cernăuți, iarăși amestecă tragedii reale cu propagandă persuasivă, stigmatizând la grămadă, fără a individualiza decisiv vinovățiile, deși probele nu lipseau. Dar așa se întâmplă, de regulă, în vremuri tulburi, când furiile răzbunătoare exacerbează patimile. „După ce primul guvernator al Bucovinei moare, la 30 august 1941, conducerea Bucovinei este încredințată generalului Calotescu Cornel. Generalul Calotescu Cornel, om lipsit de conștiință, complet aservit lui Antonescu, gata oricând să întreacă chiar gândul stăpânului său, corespundea perfect misiunii ce-i fusese încredințată. Colaboratorul său, șeful de cabinet Stere Marinescu, temperament violent, proceda cu patimă în toate actele sale, dar mai ales în prigoana împotriva evreilor…

*

În ce privește deportarea populației evreiești, din Bucovina, în Transnistria, acuzatul Calotescu Cornel recunoaște că, în septembrie 1941, a primit un ordin vag, „să se gândească la evacuarea evreilor din Bucovina și Basarabia în Transnistria”. S-a gândit și, la 10 octombrie 1941, dă ordinul nr. 37/41, cu instrucțiunile cuprinse în cinci anexe, prin care hotărăște înființarea ghetoului pentru populația evreiască din Cernăuți și măsurile pentru transportul ei în Transnistria. Pe baza acestui ordin începe operația de adunare și de evacuare a populației evreiești din Cernăuți, care s-a executat în două serii. Prima și cea mai importantă deportare a avut loc în noiembrie 1941, iar a doua, în iulie 1942. Pe baza acestui ordin, dat de acuzatul Calotescu Cornel, au fost trimiși, în luna noiembrie 1941, în Transnistria, 30.000 de evrei, iar în iulie 1942, 5.000. Tot pe baza ordinului dat de acuzatul Calotescu Cornel, a fost evacuată și populația evreiască din Dorohoi (vezi depoziția martorilor Cornel Barcan, Mihail Popescu și Solomon Z.)…

*

Pentru a evidenția întreaga tragedie a evreilor din Bucovina, care a fost cauzată de măsurile luate de acuzatul Calotescu Cornel, e destul să arătăm că, din întreaga Bucovină, au fost deportați 56.000 evrei, la care se mai adaugă 12.000 de deportați din Dorohoi. Din cei 56.000, s-au întors în Bucovina numai 6.000, iar în Dorohoi, jumătate din cei plecați.

*

Înființarea ghetoului și deportările au constituit o sursă uriașă de venituri ilicite pentru cei ce le-au ordonat și executat. Cel care a excelat, depășind orice fantezie în acest domeniu al jafului organizat și care a băgat în spaimă populația Cernăuțului a fost acuzatul Stere Marinescu. Stere Marinescu și-a întins antenele în lumea evreiască, lăsându-se să se creadă, la început, că, în schimbul unor sume mari de bani, ar fi dispus să îndulcească viața chinuită a evreilor din Cernăuți și, în special, să avizeze pentru desființarea portului „Steaua lui David” și mărirea timpului de circulație în oraș. Rând pe rând, au căzut în pânza de păianjen, întinsă cu măiestrie diabolică, diferiţi evrei, care credeau că, în schimbul unor sume de bani sau bijuterii, îşi vor putea uşura şi menţine viaţa. Astfel, martorii Klipper Nathan, Sumer Wolff şi Salo Schmidt au luat legătura cu acuzatul, la locuinţa acestuia din Bucureşti, strada Sabinelor, în toamna anului 1942. Martorul Klipper Nathan declară că i-a înmânat acuzatului, timp de şase luni, câte 500.000 lei, iar timp de două luni, câte 200.000 lei, de faţă fiind şi Salo Schmidt. În schimbul acestor sume de bani, acuzatul a lăsat să se înţeleagă că va uşura evreilor din Cernăuţi viaţa. Acelaşi sistem îl practica acuzatul şi cu fostul Preşedinte al Comunităţii din Cernăuţi, Otto Klipper, căruia i-a cerut să-i achiziţioneze diferite obiecte de valoare, arătându-i că înţelege „să i le plătească”.

*

Dar acuzatul Stere Marinescu şi-a arătat adevărata sa înfăţişare cu ocazia deportărilor din iulie 1942, pe care le-a condus personal. De data aceasta, se întocmeau liste de cei ce urmau să fie deportaţi, deoarece unele categorii trebuiau exceptate. Din declaraţiile martorilor se constată că Biroul II „evrei”, de pe lângă Guvernământul Bucovinei, condus de acuzat, devenise o bursă neagră a vieţilor evreieşti. În nopţile premergătoare fiecărei ridicări, acuzatul dădea ordin să se adune, în curtea chesturii, toţi funcţionarii Guvernământului, pentru a forma echipe ce urmau să execute ordinele de ridicare. Primul act al tragediei deportării, început în primele ore ale dimineţii, se încheia seara, când vagoanele, încărcate până la refuz şi închise ermetic, porneau spre Transnistria.

*

În acest interval, pe terenul sportiv „Macabi”, aveau loc scene înfiorătoare. Astfel, într-o zi, pe terenul amintit, o femeie, cu un sugaci în braţe, s-a urcat pe tribuna terenului, de unde acuzatul domina mulţimea chinuită de perspectiva deportării, şi l-a implorat să nu fie deportată, ţinându-se seama că are un copilaş mic. Acuzatul, cu brutalitatea-i cunoscută, a izbit femeia, care s-a rostogolit de pe tribună, scăpând jos copilul (vezi depoziţia martorului Tanenzapf Herman). Dar ura şi sadismul acuzatului Stere Marinescu nu se manifesta numai contra populaţiei evreieşti, ci şi contra funcţionarilor mai mici şi a soldaţilor. Pentru a ilustra această afirmaţie, e suficient să arătăm cele ce urmează:

*

„În ziua de 28 iulie 1942, doi jandarmi, însoţiţi de doi agenţi, bat la uşa familiei mele – în acea clipă, dinăuntru se aud ţipete îngrozitoare. Uşa nu se deschide. Jandarmul, forţând intrarea, în faţa lor găsesc patru cadavre şi o femeie bătrână, cu un copil mic, care plângea; familia se otrăvise. În faţa acestui spectacol îngrozitor, jandarmii s-au înduioşat, unul din ei a început să plângă. N-au mai vrut să execute deportarea celor rămaşi în viaţă. Un agent înştiinţează pe acuzatul Stere Marinescu de cele întâmplate şi, rugându-l ca cei doi supravieţuitori să nu mai fie deportaţi, acuzatul, cu bestialitatea-i cunoscută, se duce la faţa locului şi, văzând jandarmul plângând, îl întreabă „De ce plângi?”, la care jandarmul răspunde: „Domnule maior, am şi eu copii şi o mamă bătrână acasă!”. Acuzatul Stere Marinescu ordonă ca imediat să fie băgaţi la carceră, pe zece zile, atât jandarmul, cât şi agentul, pentru neexecutare de ordine, iar pe bătrâna şi copilaşul de 6 luni îi predă altei patrule, pentru a fi deportaţi” (vezi depoziţia Avram Herman).

*

Mergând pe acelaşi drum al urii şi crimei, acuzatul Stere Marinescu a călcat în picioare şi regulile Dreptului Internaţional, ridicând şi deportând sute de cetăţeni polonezi, care domiciliau în ţară şi care erau puşi sub protectoratul statului chilian. Nici invalizii de război nu erau cruţaţi de acelaşi Stere Marinescu, ci, indiferent de vârsta şi gradul lor de invaliditate, cu o plăcere sadică îi ridica, noaptea, din casă şi-i băga în convoaie de deportare, în convoaiele morţii (cazul Grosman). Nici pensionarii Azilului de Bătrâni n-au fost cruţaţi, nici bolnavii Spitalului Evreiesc n-au fost lăsaţi în paturile lor de suferinţă, ci au fost şi ei deportaţi. Până şi cei 66 de nebuni ai Azilului Evreiesc din Cernăuţi n-au scăpat de furia lui Stere Marinescu şi-au fost deportaţi şi, mai târziu, împuşcaţi într-o carieră de piatră din Transnistria.

*

Acuzatul Calotescu Cornel, întrebat de ce nu a luat măsuri contra colaboratorului său, acuzatul Stere Marinescu, când acesta dezlănţuia groaza şi jaful în populaţia Bucovinei, răspundea că nu ştia, fiind mereu plecat în vizite pe la mănăstirile Bucovinei. Din cele de mai sus, rezultă că acuzatul Calotescu Cornel, General de Divizie în rezervă, este culpabil şi răspunzător pentru faptul că a ordonat înfiinţarea ghetoului din Cernăuţi, că a dat dispoziţii de strângerea şi evacuarea populaţiei evreieşti din Cernăuţi şi Dorohoi, şi, desigur, din tot restul Bucovinei; că, împreună cu acuzatul Stere Marinescu, locotenent-colonel în rezervă, primul a autorizat, iar al doilea a executat schingiuirile, cruzimile, tratamentele neumane şi jafurile sălbatice contra populaţiei din Bucovina şi Moldova de Nord, dar în special contra evreilor; că, din toate aceste cauze, şi-au găsit moartea peste 44.000 de suflete, pentru care acuzaţii trebuie să răspundă în faţa Tribunalului Poporului”[1].

1945: Judecarea primilor criminali de război (I)

*

Începând cu ziua de 13 mai 1945, se publica actul de acuzare a primilor criminali de război, sub un moto, în 14 mai, luat din rechizitoriul, cât se poate de convingător, pentru acele vremuri și poate că și pentru cele de astăzi: „Ei nu sunt criminali obișnuiți. Ei n-au comis un omor, o schingiuire, un jaf, un viol au un incendiu, ci sute, mii și zeci de mii de asasinate odioase, schingiuiri și jafuri sălbatice și întreg cortegiul de bestialități care coboară omul pe treapta cea mai de jos a degradării”. În fața magistratului militar Oatu și a unei săli supraaglomerate cu public, adus acolo fie „de ura adâncă împotriva schingiuitorilor, jefuitorilor și asasinilor, fie dintr-o înaltă datorie cetățenească”. Acuzator public șef era Avram Bunaciu, iar secund, Dumitru Săracu.

În fața instanței Tribunalului Poporului erau aduși:

*

*

„1. Macici Nicolae, General de Corp de Armată, în vârstă de 57 de ani, născut în Craiova, ultimul domiciliu în București, str. Mihai Vodă nr. 55, arestat.

2. Trestioreanu Constantin, general de divizie rezervă, născut în Buzău, domiciliat în București, str. Alex. Donici, nr. 36, arestat.

3. Niculescu Mihail, locotenent-colonel jandarmi rezervă, fost preot militar al orașului Odesa, în zilele de 23, 24 și 25 octombrie 1941, dispărut.

4. Ionescu Radu, căpitan rezervă, dispărut.

5. Bălăceanu Eugen, căpitan rezervă, dispărut.

6. Calotescu Cornel, general de divizie rezervă, domiciliat în Pitești, str. Lascăr Catargiu nr. 13, arestat.

7. Stere Marinescu, locotenent-colonel rezervă, domicilat în București, str. Sabinelor, 73, arestat.

8. Zlătescu Gheorghe, colonel rezervă, domiciliat în comuna Pucioasa, județul Dâmbovița, arestat.

9. Trepăduș Grigore, învățător, domiciliat în Craiova, str. Eminescu nr. 17, arestat.

10. Murgescu Ion, locotenent-colonel rezervă, domiciliat București, bdul Mărășești nr. 83, arestat.

11. Budarescu Sever, pictor, domiciliat în București, str. Polonă nr. 69, arestat.

12. Popescu Cristodor, fost ajutor și comandant al Legiunii II Vapniarca și comandant al lagărului cu același nume, dispărut.

13. Popescu Lucian, învățător, domiciliat în comuna Stâlpu, județul Buzău, arestat.

14. Ceachir Dumitru, funcționar particular, domiciliat în com. Budești, județul Ilfov, arestat.

15. Finkelstein Beniamin zis Bubi, domiciliat în București, strada Radu de la Afumați nr. 61, arestat.

16. Isopescu Modest, colonel rezervă, domiciliat în București, str. Epicol nr. 9, arestat.

17. Pădure Aristide, domiciliat în București, str. Epicol nr. 9, arestat.

18. Mănescu Vasile, pretor, arestat.

19. Melinescu Nicolae, plutonier jandarmi, legiunea jandarmi Prahova, arestat.

20. Bobei Gheorghe, domiciliat în București, str. Gheorghe Lazăr nr. 9, arestat.

21. Creștinu Avram, domiciliat în Botoșani, str. Sf. Nicolae nr. 4, arestat.

22. Izu Landau, născut în Austria, arestat.

23. Ambrus Romulus, maior rezervă, dispărut.

24. Ghineraru Florin, sublocotenent rezervă, str. Vrăjitoarei nr. 2 bis, București, arestat.

25. Gavăț Ștefan, locotenent-colonel rezervă, domiciliat în București, str. Profesor Bogdan nr. 11 bis, arestat.

26. Pătrășcoiu Nicolae, colonel rezervă, domiciliat în București, str. Justiției nr. 41, arestat.

27. Grigorescu Gheorghe, învățător, comuna Mogoșari, județul Dâmbovița, arestat.

28. Haranga Ion, învățător, dispărut.

29. Wielentz Alfred, dispărut.

30. Dumitrescu Mihail, subofițer, dispărut.

31. Năstase Ion, plutonier jandarmi, dispărut.

32. Solomon Ștefan, sergent major, dispărut.

33. Bulatu Dumitru, sergent major, dispărut.

34. Covila Coveta Serghie, fruntaș TR, dispărut.

35. Alexandrescu Constantin, pretor, com. Gurahonț, județul Arad, arestat.

36. Clinceanu Constantin, pensionar militar, comuna Homorociu, județul Prahova, arestat.

37. Mihailuc Constantin, dispărut.

38. Hațeganu Ion, pretor, domiciliat în Alba Iulia, str. Aurel Vlaicu nr. 1”.

*

* 

Actul de acuzare, lung, lozincard și stufos, cuprinde, mai întâi, generalități de genul „care au rupt firul alianțelor firești și al vecinătăților pașnice”, „aservind toate bogățiile țării Germaniei hitleriste”, „declarând război vecinei și marei prietene a popoarelor, Uniunii Republicilor Sovietice”, „profitând atât de războiul criminal de cotropire și jaf al lui Hitler și Antonescu, cât și de ideologia rasismului” etc. Apoi încep acuzele la adresa fiecărui acuzat în parte.

*

În 16 octombrie 1941, Odesa fusese ocupată, iar în 22 octombrie, o explozie a aruncat în aer clădirea comandamentului și ucigându-i, printre alții, pe generalul comandant Glogojanu și pe câțiva dintre ofițerii personalului comandamentului, comanda fiind luată de adjunctul generalului Glogojanu, Trestioreanu Constantin, comandantul secund al Diviziei 10 Infanterie. În cursul nopții, soseau la Odesa generalul Macici Nicolae, comandantul Corpului II Armată din Transnistria, „colonelul Stănciulescu Ion, Stănescu Virgil și Ciocan, aceștia trei din urmă având misiunea de a restabili legăturile telegrafice și telefonice ale Odesei cu postul de comandă al Armatei IV din Baden și de a cerceta cauzele exploziei.

*

În aceeași dimineață, apar pe străzile și piețele Odesei spânzurători, iar oamenii erau împușcați la întâmplare, astfel că, în aceeași dimineață, circa 5.000 de oameni erau împușcați la Odesa. La ora prânzului, execuțiile încetează, însă jandarmii și poliția încep să adune mii și zeci de mii de oameni, pe care-i închideau în marea închisoare de la Odesa.

*

*

În ziua de 24 octombrie 1941, compania a 2-a din Batalionul 10 Mitraliere divizionar primește ordinul de a-i escorta pe acești nenorociți către un anuit loc – nu bănuiau ce-i așteaptă – la marginea Odesei, între bariera Daling, unde se aflau patru magazii… În timpul transportului, mulți dintre acei încolonați cădeau, datorită slăbiciunii – imediat erau împușcați de către jandarmi… (vezi depozițiile dep. Alex. Neacșu și maior Seltea Vasile).

*

Primul lot, adus la locul execuției, era compus din 40-50 de inși, care, legați strâns, cot la cot, cu frânghii, a fost băgat într-un șanț anti-tanc și întors cu fața spre pământul care forma parapetul șanțului. Locotenent-colonelul Deleanu Nicolae ordonă personal deschiderea focului, atrăgând atenția soldaților ca să tragă fiecare câte un foc ochit, pentru a se face economie de timp și muniție. Constatând că acest procedeu nu satisface scopul urmărit, s-a hotărât să se treacă la executarea lor în masă. Astfel, au fost băgați în primele trei magazii bărbați și câteva femei, și anume acele care nu se putuseră hotărî să se despartă de soții lor, iar în a patra magazie au fost băgate femeile și copiii. În total, după spusele martorilor, în cele patru magazii au intrat peste 5.000 de oameni.

*

Pentru executarea în masă, s-au făcut creneluri în pereții magaziilor, prin care s-au introdus gurile de mitralieră. La comanda locotenent-colonelului Deleanu Nicolae, astăzi mort, și a locotenent-colonelului Niculescu N. Coca, s-a tras în plin… Gloanțele însă nu au putut răzbate până la ultimul om… și s-a recurs la un alt procedeu și mai odios, anume la exterminarea prin ardere”.

*

Relatarea amănunțită și cutremurătoare, cu atât mai mult cu cât și rușii au săvârșit-o împotriva antecesorilor noștri, permite extinderea acuzațiilor (doar învingătorii nu răspund de nimic, niciodată, iar tragicul capitol Odesa mă face să cred că, în bună parte, procesul acesta reprezintă o primă epurare a Armatei Române de ofițerii loiali lui Antonescu), în rechizitoriu susținându-se că, „Mareșalul Antonescu a fost încunoștințat de explozia din 25 octombrie 1941, de către generalul Trestioreanu Constantin, iar din raportul colonelului magistrat Mihail Vasile, care se află în dosarul nr. 3941 al Ministerului Apărării Naționale, se constată că, cu acea ocaziune, au fost omorâți 16 ofițeri, 9 subofițeri și funcționari, precum și 35 de soldați”[1].

*

*

În astfel de situații, conform legilor războiului, acceptate la nivel internațional, deși sunt inumane, represaliile au justificare. Nu îndreptățire, ci justificare. Peste ele se trece, de obicei, cu indiferența, cu condiția să te numeri printre biruitori. România era, însă, în 1945, când se judeca procesul, o țară sub ocupație, iar generalii ruși se jucau de-a pisicile și șoarecii cu nevârstnicul rege al românilor. Așa că nu-i de mirare dacă primul proces al criminalilor de război începea cu supraviețuitorii unei oștiri decimate, care trebuia exterminată până la capăt. Căci asta era voia ocupantului sovietic biruitor. Prin urmare, ofițerii români care au executat represaliile, din ordin înalt, descifrat de căpitanul Nanciu Ionescu și ars imediat după lecturare, vor deveni victimele aceleiași statalități, care-i transformase în asasini. Pentru că statalitatea regelui Mihai ordonase represalii și tot ea, la fel de infirmă și de neputincioasă, și în compania lui Antonescu, și în cea a generalilor ruși, ordona și masacrarea, printr-un penibil proces, a ofițerilor care au respectat ordinele. Tocmai de asta, ca nevinovații să pară la fel de odioși ca vinovații, în grămada celor 38 de acuzați, pe lângă monștrii reali și de necontestat, au fost cetluiți în lanțurile nedreptei blamări și români care și-au făcut doar datoria față de stat, uneori călcând peste propriile lor suflete.

*

E greu, acum, de ales grâul de neghină, dar vinovăția celor care au ascultat de autoritatea statului regal român nu îndreptățea acel stat regal să-i dezonoreze pentru totdeauna. Nu susțin că generalii Macici Nicolae, Trestioreanu Constantin și Ghineraru Nicolae, căpitanul Nanciu Ionescu, locotenent-colonelul Niculescu Mihail Coca și ceilalți militari care au săvârșit masacrul de la Odesa, căruia i-au căzut victime, vreo 25.000 de ființe omenești, ca represalii pentru uciderea comandamentului armatei române care ocupase orașul, au procedat omenește, dar nu statalitatea regală care ordonase crimele era îndreptățită să-i stigmatizeze, printr-un simulacru de proces, menită să gâdile orgoliul comisarilor sovietici care controlau ocupatul regat al României.

*

Fără îndoială, pe parcursul relatărilor despre proces, vom afla și crime împotriva umanității, săvârșite datorită apucăturilor firii omenești de a se substitui chiar și lui Dumnezeu, din plăcerea sadică de a avea la cheremul lor mulţimi cât mai impresionante. Sper, însă, că statul regal român nu a mutat doar pe umerii celor care l-au slujit cu loialitate toate poverile responsabilităţii.

Furnizorii masacrelor din Bucovina

*

Pentru că știu prea puține despre istoria recentă a Bucovinei, încep să fișez, fără comentarii și fără pripeală, fișele pe care le fac în vederea confruntării finale cu alte mărturii, inclusiv din vremurile damnate, pentru a putea întrezări epoca din megieșia apropiată a nașterii mele. În categoria ISTORIE RECENTĂ, voi aduna doar fișe, care pot fi folosite de oricine are nevoie de ele, inclusiv de către mine, cel care nu are alt scop decât acela de a încerca să înțeleagă.

*

*

Printre primii criminali de război, care au fost acuzați, în proaspătul ministeriat al lui Teohari Georgescu, din guvernul lui Petru Groza, s-au numărat fostul guvernator al Bucovinei, de după profesorul Alexianu, generalul Calotescu Cornel, și șeful lui de cabinet, locotenent-colonel Stere Marinescu. Acuzele care li s-au adus celor doi foști ofițeri ai Armatei Române au fost următoarele:

*

*

„În toamna blestemată a anului 1941, începea primul act al tragediei populației evreiești din Bucovina. La 10 octombrie 1941, din ordinul lui Calotescu, a fost înființat ghetto-ul din Cernăuți. Vreo 60.000 de oameni, purtând steaua galbenă, au fost îngrămădiți ca vitele într-un spațiu redus, într-un cartier în care nu aveau loc mai mult de 15.000 de oameni. În fiecare încăpere, zeci de oameni îngroziți, flămânzi, terorizați, duceau o viață de o amară, disperată promiscuitate. Mureau cu sutele de boli și de mizerie.

*

În aceste împrejurări dramatice, maiorul Stere Marinescu și-a început activitatea de hienă. Calculat, veninos, de o cruzime rece, sadică, plină de patimă și de ură, și-a abătut teroarea asupra nenorocitelor victime. El nu era însă un simplu shingiuitor sau asasin. Actele lui, calculate și consecvente, aveau un scop precis: jaful. Cel mai abject jaf, acela al condamnaților la exterminare. De la victimele lui terorizate de groaza deportărilor, storcea, prin tot felul de metode, sume mari de bani, bijuterii, obiecte de valoare, cu pretextul ipocrit și cinic că le va schimba soarta.

*

*

După deportările masive, din noiembrie 1941 și iulie 1942, când zeci de mii de oameni au luat drumul fără întoarcere al Transnistriei, târgul sinistru, traficul cinic cu moartea și cu viața victimelor a luat amploare. Stere Marinescu avea un birou de „comisionar al morții” în București, la locuința lui. Acolo primea sumele de bani pentru iluzorii salvări de la moarte. La Cernăuți strângea gajul sinistru al bijuteriilor și al obiectelor prețioase, aurul și pietrele prețioase.

*

Cu o ură pasionată și cu o satisfacție de sadic, regiza spectacole de coșmar, în care actorii și victimele erau unii și aceiași: deportații. Pe un teren de sport din Cernăuți, în zorii fiecărei zile, aduna noi transporturi de deportați. Din înălțimea unei tribune special amenajată, dirija operațiile de clasare a victimelor, care, în amurg, erau îndesate în vagoane de marfă, cu ușile ferecate, și trimise în lagărele morții. Nimic nu-l mișca. Nici plânsul disperat al mamei, care cerea îndurare pentru copilul abia născut, pe care-l purta la sân, nici tragedia mută a bolnavilor, scoși pe tărgi din spitale, nici drama absurdă a invalizilor de război, nici trista hotărâre de a scoate chiar și nebunii din spitale.

*

Lupta de exterminare și de jefuire a populației evreiești din Bucovina a fost dusă cu o furie sadică și distructivă, care întrece orice imaginație și care cu mare greutate poate fi apreciată de la distanță, mai ales de aceia care au stat departe de teatrul sângeros și apocaliptic al ororilor.  Dar furnizorii, fără scupule și fără omenie, ai morții, schingiuitorii și jefuitorii celor sortiți pieirii au ajuns să dea socoteală. Calotescu și Stere Marinescu, furnizorii morții și hienele abjecte ale victimelor, ei, care au făptuit traficul cinic cu viața și cu moartea, vor sfârși totul, în această clipă supremă a triumfului asupra morții și robiei (Scânteia, Anul 2, nr. 220, 11 mai 1945, p. 7).