înspre niciunde, numai într-o doară
*
s-au stins acele cântece din vară
și teamă mi-i că frunzele vor duce
și urmele de pași ce îmi măsoară
iluziile, doar ca să apuce
prin ploile târzii să se ascundă
în cântul care s-a ursit totem,
căci vine toamna parcă mai profundă
și de absența cântului mă tem
*
ca de-un destin vrăjmaș, ca de o rună
ce-a eșuat în moaște de pripas
să n-am cui spune, totuși, noapte bună
cu candela ce-mi fumegă în glas,
căci mă scufund în ploi și mă îmbată
urcușul lor teribil spre înalt
de parcă-aș auzi cum dintr-odată
se mută cântul meu în celălalt
*
și-atunci, prădat și singur pe poteci,
mi-i sufletul o ultimă chitară
pe care, suflete, mai calci când treci
înspre niciunde, numai într-o doară