Sub semnul Soarelui III | Dragusanul.ro

Sub semnul Soarelui III

Ideograma lui Anu: Sfântul Cer, cu Soarele în mijloc

Ideograma lui Anu: Sfântul Cer, cu Soarele în mijloc

*

În vremurile acelea, în care imaginaţia omenirii năştea primii zei, aleşi dintre cei care locuiau „pe Gorgone (gorgane, înălţimi), cu casa peste Oceanos departe, / Lângă hotarele nopţii”, „lângă hotarele lumii” elenistice viitoare, lume care a dat nume zeilor (sau doar a statornicit nume preluate din Egipt), a avut loc un război intergalactic, „războiul ceresc” universal consfinţit de mitologii (Titanomahia grecilor, Armageddon-ul din Biblie, Ragnarokr-ul scandinav, Ahura-Mazda iraniană, sau Angra-Mainyu al aceluiaşi zoroastrism persan), exploatat, ulterior pentru consolidarea prestigiului lui Zeus, dar şi al altor zeităţi ale neamurilor. Războiul acela unic în istoria Pământului s-a purtat în munţii Buzăului, în aşa-numita „ţară a Luanei”, un teritoriu care şi astăzi contrariază prin nefiresc, prin alte „reguli” cosmice şi temporare. Dar, înainte de a poposi în „ţara Luanei”, să-l urmăm pe Hesiod (45-46) în istorisirea acelei înspăimântătoare încleştări:

*

„Şi deodată din Ceruri şi din Olimp se aruncă,

Fulgeru-avându-1 tovarăş de-aproape, grabnic se-avântă

Trăsnete, fulgere dese cu tunetul zboară deodată

Din viguroasele-i braţe, rostogolindu-şi dogoarea,

Geea, pământul cel rodnic, mugeşte cuprins de văpaie,

Nemărginita pădure pârâie-ncinsă de flăcări,

Fierbe întregul pământ, Oceanul şi Marea cea stearpă

Se-nvălmăşesc, iar un abur fierbinte cu-aprinsă dogoare

Prinde pe zeii Titani, pământeni, iar când flacăra suie

Zveltă spre sfinte văzduhuri, strălucitoarea lumină

Zboară din trăsnet şi-orbeşte chiar şi ochii celor puternici.

Haosu-1 prinde vâlvoarea divină şi huiet răsună

Ochii parcă vedeau, părea că însăşi urechea

Vuietul crunt auzea, de parcă pământul şi cerul

Ar fi cercat să se sfarme, izbindu-se unul de altul,

Astfel de vuiet creştea din crâncena luptă zeiască

Trâmbe de praf vânzolesc stârnitele vânturi; cu larma

Tunetul, fulgerul, trăsnetul scânteietor se îmbină…

… Când, nesătui de războaie, Cottos, Gyes, Briareu

Cruda bătaie stârnit-au, luptând în primele rânduri

Una dup-alta aruncă stânci uriaşe, trei sute,

Braţele lor viguroase, lupta se-nclină, Titanii

Aprig izbiţi se-nconvoaie, sub largul pământ îi afundă”.

 *

Munţii Buzăului fac parte din geografia sacră a lumii (în „Dacia preistorică”, Densuşianu e cât se poate de convingător în delimitarea şi în demonstrarea sacralităţii acestui spaţiu), „o geografie ale cărei coordonate ezoterice au fost stabilite în vremurile de dinainte de Marele Potop” (Rudan) şi care contrariază şi astăzi prin manifestarea în plan fizic şi spiritual a unui potenţial energetic straniu, numit de cercetători „perimetre energo-informaţionale”. Dominaţi de „un cer straniu”, cu o intensitate de peste 23.000 grade Kelvin („se deschid porţile Universului şi toată fiinţa devine spirit”), munţii Buzăului determină stranii teleportări (aspirări într-un tunel turbional), au urme arse ale unor monumente megalitice şi un strat gros de pământ-arsură, sub care cică s-ar afla comori interzise. Localnicii mai ştiu câte ceva despre „ţara Luanei” (în sumeriană „Luana” însemnând „Cei pe care Anu îi păstoreşte”), care ar fi „Poarta lui Dumnezeu” (Deva-Zana). Anu, cel care „a condus capetele negre”[1], pe care îl aflăm în tăbliţele de la Tărtăria drept făuritor al „regulilor de lângă apă”, a fost zeul suprem la sumerieni, zeu-Cer şi zeu-Soare (regăsibil în spaţiul european sub numele de Apollo, iar în cel egiptean drept Osiris), al cărui simbol era o cruce cu raze sau zvastica, Anu coborând din cer pe pământ, înainte de Marele Potop, cu carele zburătoare.

*

Crucea solară, în câteva străvechi variante

Crucea solară, în câteva străvechi variante

*

Pe vremea aceea, a dinastiei zeilor peste civilizaţia primordială, „pe vremea când se băteau munţii în creştete”, cum spune tradiţia, „Când s-a pogorât / Domnul pe pământ, / Sate-a răsădit, / Hotare-a împărţit. / Domnul împărţea / Până se-nsera. / Dacă se-nsera, / Domnul că pleca / Sus la drumul mare / Unde căpăta / Cină şi lumină / Sălaş de odină”, pe vremea aceea, Anu, „cel care guvernează în cer”, poruncea: „Caloiene lene, / Du-te-n cer şi cere / Să deschidă porţile, / Să sloboadă ploile / Să curgă ca gârlele / Zilele şi nopţile / Ca să crească grâiele!”. Sau poate CĂ LU’ ANU i se adresau oamenii cu invocaţii pe care şi astăzi le mai păstrează-n memorie: „Anu, Anu, ca-al lu’ Anu (Iani, Iani, Caloiene), / Ia cerului torţile / Şi deschide porţile / Şi porneşte ploile!”.

*

Iar Anu (numit, târziu, de greci Apollo) le mărturisea oamenilor: „Unul Cel ceresc mă sileşte pe mine, Cel care este Lumina în trei străluciri” (Vieţile Sfinţilor), mărturisind „fără voia lui pe Hristos, adevăratul Dumnezeu”, cum susţinea Sfânta Mare Muceniţă Ecaterina în faţa filosofilor împăratului Maximin.

*

În România, ignorându-se depunerile votive precucuteniene şi cucuteniene, s-a încetăţenit ideea că în obiceiul Caloianului s-ar înveşnici un mit al tracilor din Asia Mică, despre care povesteşte Diodor Sicul: „În Phrygia, întâmplându-se, odată, să cadă o epidemie asupra oamenilor, iar de altă parte suferind şi pământul de secetă, oamenii consultară oracolul asupra mijloacelor prin care să îndepărteze de la ei aceste calamităţi, iar oracolul le răspunse ca să înmormânteze trupul lui Attys şi să o venereze pe Kybele ca divinitate. Deoarece, însă, din pricina vechimii, din trupul lui Attys nu mai rămăsese nimic, phrygienii au făcut imaginea tânărului, pe care, apoi, plângând-o, o înmormântară, îndeplinind şi onorurile funebre potrivite cu soarta lui, şi acest obicei ei îl ţin constant până în zilele noastre”. Numai că ritualul purificării integrante şi al dialogului om-natură (prin mesager şi prin jertfă) este foarte vechi, cu mult anterior „soliilor” dacice, din vremurile marilor preoţi Zal Mox, funcţionând în toată lumea cu rădăcini în Paradesha, în Arryana Vaejah, ţara (paradisul) primordială a rasei europene („race nordic”) de sub Ursa Mare (Varâha).

*

Caloianul, supravieţuind, mai aproape de noi, doar prin estul Munteniei, aminteşte, în fond, de vremurile precucuteniene ale depunerilor votive (statuete depuse în colţul casei, sub vatră sau în câmpuri roditoare), fiind, în egală măsură, şi jertfa, şi jelire (ceea ce aminteşte, prin Attys, de Orpheu). Tinere fete, inclusiv copile, dar în mod obligatoriu fecioare neprihănite, făceau o statuetă din de lut, pe care o împodobeau cu panglici colorate şi cu flori, apoi o aşezau într-un sicriaş, împodobit cu busuioc, pe care îl îngropau în câmp, printre semănături. Se forma un adevărat cortegiu funerar păgân, cu preot, steag (o trestie împodobită cu o batistă), lumânări şi bocete.

*

După înmormântarea Caloianului, se făceau jertfe (pomeni), rugându-1 pe tânăr (parabola solului dac) să roage Cerul (Domnul) să dea „Apă multă să ne ude, / Să se facă poame multe!”.

*

După trei zile, sicriaşul era dezgropat, dus la o apă şi lăsat să fie luat de unde (ca la înmormântările reale practicate de neamurile germanice, scandinave şi celtice), jertfa (pomana) finală fiind o plăcintă („ghizmana”) şi celelalte bucate necesare unei petreceri ca în vechimea dacică, la care participau şi feciorii, care aduceau vin şi lăutari.

*

În unele sate, depunerile votive erau reprezentate de două statuete, „Tatăl Soarelui” (deci, Cerul Anu, Uranos, dar şi Apollo) şi „Măicuţa Ploii” (Pământul, Gaea, Bendis, Dochia, Ki etc, dar şi Artemis sau Demetra).

*

Paparudele reproduceau eterogen „mistere” antice ale purificării (condiţie a integrării fireşti în natură), inclusiv cele eleusine, închinate „Mamei Terra” (numită de greci Demetra) şi „suflului vital în grâu” (Persefona). Dimitrie Cantemir, pentru care vechimea noastră era ţărmuită doar de daci, identifica în permanenţa acestui obicei „câţiva zei necunoscuţi şi care se vede că se trag din idolii cei vechi ai dacilor” şi povestea că, în timpul său, la „vremea verii, când semănăturile sunt primejduite de secetă, oamenii de la ţară îmbracă o copilă mai mică de 10 ani cu o cămaşă făcută din frunze de copaci şi buruieni.

*

Toate celelalte copile şi copiii de aceeaşi vârstă o urmează şi se duc jucând şi cântând prin împrejurimi; iar oriunde sosesc, babele au obicei de le toarnă apă rece în cap. Cântecul pe care îl cântă este alcătuit cam aşa: „Papalugo, suie-te la cer, deschide-i porţile, trimite de acolo ploaia aici, ca să crească bine secara, grâul, meiul” şi altele!”.

*

La originea obiceiului stă o horă sacră a fecioarelor Artemisei, săvârşită în cea de-a treia joi de după Paşti (deci în vremea serbărilor dedicate lui Apollo – dar Apollo nu era decât un substitut al lui Anu, numit Aplu, adică Roşul), când fetele se îmbrăcau vegetal (precum în vremurile primordiale) şi plecau să danseze pe la case. În ziua aceea, a Horei Sacre, şi numai în ziua aceea, frunzişul costumului vegetal avea puteri miraculoase, vindecând bolile (boziile, de pildă, şi astăzi sunt recomandate de naturişti pentru unele boli digestive).

*

Invocaţia-descântec („cuvintele frumoase sunt descântece”, spunea Zalmoxe) de întâmpinare a Paparudei (poate fiica lui Papaios scitul, zeu-cer şi om-timp, adică moş) e plină de farmec, de farmecul descifrat de Ovidiu (în „Metamorfoze”) al lecturării imaginative şi analitice, prin eresuri, a naturii:

*

„Paparudă, rudă, / Ia-n’ ieşi de ne udă / Cu găleata, leata, Peste toată gloata. / Ploaie, Doamne, ploaie, / Locuri să ne moaie! Ploiţă curată / Din ceruri vărsată. / Unde-i valea sacă D-apă să se facă, / Unde-i valea lungă / Mai mult să s-ajungă Unde-o da cu plugu’ / Să meargă ca untu’, / Unde-o da cu sapa Să meargă ca apa. / Ploaie, Doamne, ploaie / Locuri să se moaie, Cucuruzele / Cât gradinele, / Orzu’ / Până-n podu’, Săcara / Cât scara, / Grâu’ / Până-n brâu!”.

*

Pe vremea zeilor, „Anu’… se împlinea la răsăritul Pleiadelor (vremea celei de-a treia joi a Caloianului şi a Paparudei); căci astfel se socotea pe atunci timpul”[2], iar preoţii păgâni puteau „schimba văzduhul, a porni vântul, a slobozi tunete şi ploi, a tulbura valurile mării, a face stricăciune în răsaduri, grădini şi câmpii, a aduce vătămări şi răni asupra oamenilor”, iar în timpul ritualului „unii săltau, alţii slujeau, alţii chiuiau, lăudând pe stăpânul său, iar alţii erau trimişi în toată lumea spre înşelarea popoarelor”[3].

*

Poate că nu există nici o legătură (deşi datina fiicelor Anului, Horele sau Anotimpurile, consacră această legătură) între Anu, „cel care guvernează în cer” şi care a stabilit legile în „oraşul arbore” de pe malul Mureşului, şi durata de timp numită an, care „se împlinea la răsăritul Pleiadelor”, adică la jumătatea lunii mai, când se cântau „peanurile lui Apollo” (colindele de astăzi), iar „peanul tracilor este numit de eleni imnul Titanilor”[4]. Numai că elenii, înlocuindu-l pe Anu cu Uran şi creând o confuzie generală prin străduinţa de a eleniza lumea zeilor, l-au înlocuit pe Anu, în vremea războiului troian (Anu aparţinea şi troienilor, care erau pelasgi: „Ştim că troienii au venit, iniţial, din Tracia. Există, iarăşi, o tradiţie foarte plauzibilă despre calea pe care strămoşii, sau predecesorii etruscilor şi, în general, a celor mai timpurii populaţii cunoscute din nordul Italiei, au intrat peninsulă din nord sau nord-est, după ce au părăsit valea Dunării”[5]), cu unul dintre preoţii săi, Apollo, un păstor hyperboreu aventurist şi muieratic, care stăpânea „mai multe moşii” în ţinuturile sud-estice ale actualei Românii. Şi asta în ciuda faptului că Anu, mai curând similar lui Uranus, decât lui Apollo, a fost înlocuit şi în ţinuturile în care a trăit, a dat legi şi a murit cu numele purtat de marii săi preoţi „gebeli” (munteni), adică cu Zal Mox.

*

Despre Zeul Moş sau Moş Timp, avem puţine informaţii. Homer, de pildă, nu-l menţionează, deşi este de presupus că dacă în lumea tracică ar fi existat un astfel de zeu, în perioada 1190-800 î.e.n., bardul orb i-ar fi cântat ademenirile spre nemurire (consacrate de aceleaşi „capete negre”, pelasgii, şi în Egiptul osirian, şi în Asia sumeriană).

*

Informaţii despre Zal Mox primim abia din secolul V al erei trecute, cu extrapolări (Herodot) spre secolul anterior, relatările ulterioare făcând veşnic recurs la textul herodotian, adăugând sau omiţând amănunte, unele extrem de interesante. Pasionaţii de istorie ştiu, probabil, toate referirile antice la Zal Mox, dar o să le reiau, atent la amănunte, pentru a vă propune o altă demonstraţie.

*

Începând cu Herodot, ipoteza unei alte identităţi mitice, căreia i se substituie Zalmoxe, acest mare înţelept şi iniţiator al antichităţii, a prins contur. Herodot vede în Zalmoxe pe Gebeleizis („Unii dintre ei socotesc că acesta (este) Nebeleizis”), Mnaseas pe Cronos sau Saturn, asumatul părinte al lui Osiris („Geţii cinstesc pe Cronos, numindu-l Zalmoxis”), Vergilius pe Uranos, devenit Marte („Gradivus tatăl”), Ovidius pe Marte („getul care se închină lui Marte”), Porphyros pe Heracles („Unii spun că el mai este numit şi Thales, iar barbarii îl adoră ca Heracles”), Hesychios din Alexandria pe Cronos („Alţii spun că (Zalmoxis) era consacrat lui Cronos”), la fel şi Suidas, care-l citează pe Mnaseas („la geţi este adorat Cronos şi este numit Zamolxis”). Dar îndoiala cu care este receptată natura divină a lui Zalmoxe (Agathias pune la îndoială chiar şi valoarea civilizatorie pe care o au „regulile lui Zamolxis şi aiureala getică”) nu estompează imaginea de înţelept, de civilizator a marelui preot din Carpaţi, individualizat datorită lui Pitagora, deşi el reprezintă, în fond, o dinastie preoţească. „Acest om era numit chiar zeu” (Strabon) pentru că „făcu vrednice de crezare învăţăturile lui” (Herodot), pentru că le-a „arătat geţilor din Tracia ritul iniţierii religioase” (Hellanicos), revigorând bazele datinii, deci ale legii în care „vorbele frumoase sunt descântece” (Apuleius), descântece sau incantaţii care înlesnesc iniţierile şi care-l poziţionează pe învăţător, după mărturia lui Lucian, printre geniile antichităţii, o antichitate care admiră, „dintre barbari, pe cei din Cirus, pe scitul Anacharsis, pe tracul Zalmoxis, pe italiotul Numa, apoi pe Licurg din Lacedemona, pe atenienii Focion şi Tellos şi pe (cei şapte) înţelepţi, cu excepţia lui Periandru”.

*


[1] The Sacred Books, Cea mai veche istorie a Creaţiei, p. 63

[2] Polybios, V.l

[3] Triodul, Sf. Mucenic Ciprian

[4] Strabon, II, XII. p.12, 13

[5] D’Alviella,Goblet, The Migration of Symbols, London, 1894, p. 77


Comments are closed