Proze umoristice: Legea pipăitului public | Dragusanul.ro

Proze umoristice: Legea pipăitului public

Constantin Horbovanu

Constantin Horbovanu

*

Am auzit că, după discutarea şi aprobarea mai multor legi şi documente de mare importanţă pentru ţară, printre care creşterea salariilor parlamentarilor, iarăşi creşterea salariilor parlamentarilor, indexarea salariilor parlamentarilor, cât şi altele, referitoare la locuinţe, maşini, secretare etc., Parlamentul României a hotărât, în sfârşit, să dezbată, după sărbători, şi mult aşteptata lege a pipăitului public, lege mai importantă decât cele ale învăţământului, sănătăţii, cadastrului etc., fără de care societatea noastră nu va putea coti, cu adevărat, spre unde trebuie.

În calitatea pe care o am, de consilier adjunct al Comisiei mondiale de aşchiere primară a coarnelor de iac, cunoscător, deci, în ale legislaţiei şi ale politicii de orice fel, doresc să arăt importanţa adoptării acestei legi, chiar dacă ea nu va fi, sută la sută, pe placul tuturor românilor.

În primul rând, legea va trebui să aibă două liste anexe, cu ce se poate pipăi şi cu ce nu, că omul, la beţie, nebunie sau prostie, pipăie multe, vrute şi nevrute!

Apoi, pe articole, să se arate, pentru fiecare obiect în parte, de ce nu este sau de ce este bine să-l pipăim.

Zilele trecute, o gestionară, de la alimentara X, striga unui cetăţean:

– Nu pipăi pâinea! Dacă toţi ar face aşa şi ar avea mâinile murdare, unde am ajunge?!

În lipsa legii şi manipulată de forţe obscure, gestionara a făcut două greşeli: 1). L-a jignit pe om (chestia cu „mâinile murdare”) şi 2). A minţit.

Ea ar fi trebuit să spună aşa:

– Domnule, pipăi-o cât vrei, cum vrei, îţi dau şi un scaun, dar pe răspunderea dumitale. Când vei merge la spital, să-ţi scoată cuiul sau sârma ruginită din deget şi să-ţi facă injecţie antitetanos, să nu zici că n-ai ştiut la ce riscuri te-ai expus!

Pentru cei care încă nu se pot debarasa de asemenea riscuri, legiuitorii ar putea găsi o soluţie de compromis, de tranziţie, de genul: în faţa fiecărui raion să se pună o pâine. Alături, o pancartă, pe care să scrie „Pâine pentru pipăit”, iar lângă pancartă, o trusă de prim ajutor.

Sunt obiecte, pe care nu le putem cumpăra, dacă nu le pipăim. La mine, în apartament, a venit iarna şi-mi trebuie palton.

Paltonul trebuie pipăit? Sigur că da, să-mi dau seama dacă materialul este natural sau sintetic, moale sau tare, forma, densitatea…

Dacă intru într-un magazin, cu intenţia de a-i cumpăra soţiei o fustă şi nu găsesc ceva ca lumea, în schimb zăresc o gestionară tinerică, frumuşică, subţirică, îmbrăcată cu o fustă (fustiţă) interesantă, să mi se dea voie s-o pipăi (fusta), să văd cum este materialul, dacă-i moale sau tare, densitatea ţesăturii, forma, rezistenţa… cât şi altele, iar dacă-mi place, s-o întreb de preţ, unde poate fi găsită şi cât de pretenţioasă este la călcat.

Dar, înainte de toate, legea trebuie să explice ce înseamnă cuvântul „public”, că la pipăit ne pricepem noi!… Ne pricepem şi la găsit fisuri în legi. Doriţi un exemplu?

Dacă legea va interzice pipăitul, intru în magazinul amintit mai sus, cel cu fuste, ochesc gestionara tinerică şi frumuşică, strig tare că, la buticul din colţ, s-au adus haine vechi din Occident, lumea dispare cât ai zice peşte, iar eu mă dau la pipăit, că legea nu-mi interzice. Poate nu­-mi interzice nici gestionara, dar, oarecum, sunt acoperit.


Comments are closed