Proze bucovinene: Destin crucificat | Dragusanul.ro

Proze bucovinene: Destin crucificat

Iulian Vesper

Iulian Vesper

 

Se opri în faţa măsuţei scunde şi uşoare, pe care într-un moment de cochetărie o aşezase lângă fereastra pătrată, de unde se vedea ca într-o oglindă magică cerul lui Alecsandri.

*

Manuscrisul cu foile răvăşite se învăluise, iarăşi, în ceaţa aceea de plumb, prin care ochii lui miopi pătrundeau cu o sforţare a minţii ca într-o regiune superioară, pe care trebuia s-o cucerească. Aici erau moartea şi viaţa, suferinţa, bucuria şi chinul, paginile acestea galebene şi mototolite, cu scrisul lui tremurător şi mărunt. Dar ceaţa ceia de plumb! Posomora un colţ de cer, unde mintea lui îl văzuse strălucitor de albastru, umbrea un chip, când acesta îi apăruse transfigurat de bucurie. Sau poate lui i se făceau astfel!

*

Se apropiase hoţeşte de manuscris, de viaţă, de trecutul lui! Ce mai căuta? De unde venea? Oricum, trebuiau să înceteze odată, aceste fugi vinovate, neîntreruptele pândiri, când raţiunea îl părăsea, scârbită parcă de mocirla unde îl prăbuşea firea lui pătimaşă.

*

Dar cerul de azur, regiunea superioară, unde se refugiase atunci sfărâmat de durere şi unde cerca acum ca un desnădăjduit să intre, se perinda, într-o goană nebună, în urma unui trecut de lumină, bucurie şi cântec. În urechi îi vuia muzica de-aseară, femei suple cu priviri înstelate îl invitau în colţuri de umbră. Râs, strălucire, clinchet de pahare! Aceea, da, era viaţă! Râs, clinchet de pahare, lumină, serbări veneţiene pe lagunele Odesei, viaţa şi bucuria lui, a Victoriei.

*

Toate trăiau în versurile acelea cu luciri triste. Numai într-o lumină obosită, scăzută.

Se aşeză pe scaun în faţa mesei. Altădată ar fi scris despre ea, ar fi potrivit cuvinte s-o afle, ar fi căutat peste imagini s-o revadă. Acum totul i se părea zadarnic.

*

Era de vină poate ceaţa aceea de plumb ce apăsa peste foi sau nervii extrem de obosiţi, nopţile pierdute şi petrecerile fără sfârşit. Adevărat, toate acestea îl sfârşeau, îl prăbuşeau în mormânt. Şi chipul Victoriei îi apărea mai rar, îl privea mai mustrător, ca şi când l-ar fi făcut vinovat de moartea ei timpurie.

*

În casă pătrundea înserarea. Sala sveltă şi albă se învălui în fumuri argintii şi păreau o columnă. Bunicii lui, Doxachi şi Elena, îl priveau binevoitori din portretele aeriene, ca nişte spirite tutelare veşnic prezente. O trâmbă de vânt trecu pe lângă fereastră, aruncând un pumn de măzăriche în geam. Ploaia răpăia pe acoperişuri de tablă, pe caldarâmul lucios şi tăcerea dinainte se schimbă într-un sunet subţire, monstru.

*

Aprinse două lumânări, arse pe jumătate, dintr-un sfeşnic cu picior de pe etajera neagră din fundul odăii.

În semicercul luminos, statura lui înaltă părea mai scundă, însă mai largă şi mai bine închegată. Gâtul subţire şi muşchiulor ieşea bronzat din cămaşa orbitor de albă, deschisă în faţă, unde se înnoda, fluturător şi neglijent, cravata de mătasă neagră, la modă în Viena. Faţa prelungă, suptă, cu umerii obrajilor pronunţaţi, păstra un aer batjocoritor, pe care nici buzele groase, sângerând de voluptate, nu-l puteau ascunde. În schimb, nările subţiri, delicat sculptate, şi privirea somnoroasă a ochilor migdalaţi, de oriental, măreau expresivitatea frunţii uşor arcuite, luminoase, cu părul negru după model german. Mâna albă, cu degete lungi şi nervoase, cu care ar fi putut pipăi lucrurile invizibile, se odihnea pe genunchi. Nu, hotărât nu putea să trăiască singur, cum credeau bunii lui părinţi, aşa, cu tot trecutul retezat şi prăbuşit în întuneric. Dar cum s-o ridice pe ea, pe Victoria, din mocirla acelui trecut, care trebuia totuşi uitat, înmormântat pentru veşnicie? Versurile nu i-o puteau reda în întregime cu farmecul şi beţia ei tainică. Simţea că o pierde în ceaţă, că din chipul ei luminos şi blond nu-i rămân decât cuvinte – cioturi dintr-o statuie perfectă.

*

Se ridică de pe scaun şi începu să alerge ca fugărit prin odaie. Toate aceste erau nimicuri, pretexte, înduioşări inutile. Era moartă pentru totdeauna şi amintirea ei pângărită, ucisă.

Se opri în faţa manuscrisului şi citi: Lumini şi umbre.

*

I se păru ciudac că vede „Lumini“, când din toate părţile îl înconjurau umbre: Victoria moartă, copilul mort.

Lumânările erau pe sfârşite.

Umbrele subţiri se schimbau pe pereţii albi, prelungiţi spre un imperiu cenuşiu, ireal.

*

Afară, oraşul sonorizat cânta, adia. Parfumuri violente, iscate în întuneric, îl ameţeau ca un torent de petale. Strigătul vieţii îl cunoştea. Lumină, clinchet de pahare, strălucire! Toate erau aici. Ca în Viena, ca în Odesa.

Îmbrăcă paltonul şi pălăria de fetru tare.

*

Manuscrisul cu foile răvăşite îl privea mustrător. Reciti titlul: Lumini şi umbre. Da, aici era totul: viaţa, moartea şi bucuria lui.

*

Când închise uşa, avu impresia că iese dintr-un cavou“ (Junimea literară, nr. 1-6/1932, pp. 208, 209).


Comments are closed