Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Mahala Ostriţa

1915: Friedhof in Mahala

MAHALA. Satul s-a numit, în vremurile vechi, aşa cum o confirmă şi documentele Comisiei Cezaro-crăieşti de delimitare a proprietăţilor în Bucovina, din 1783, Clişcăuţi, apoi Ostriţa („Ostriţa, numită astăzi Mahala, Clişcăuţii, numiţi astăzi Cotul Ostriţei”), fiind, în 1472, când Ştefan cel Mare cumpăra satul şi moşia pentru a le dărui mănăstirii Putna, „un sat pe Prut, anume Ostriţa, şi cu loc de moară în apa Prutului”. Deci, prima parte a istoriei satului Mahala este comună cu cea a satului Cotul Ostriţei, pentru că partea mărginaşă din Ostriţa, numită „cut”, deci sat mic în limbajul vremii, avea să devină „cotul”, iar Ostriţa în sine avea să se numească, în Bucovina istorică, Mahala, datorită apropierii de Cernăuţi. Numai că moşia Clişcăuţi a urmaşilor lui Tăbuci cel Bătrân[1] din Boian, vândută lui Ştefan şi dăruită Putnei, era mult mai întinsă, ocupând ambele maluri ale Prutului, iar seliştea pustie Clişcăuţi, de pe malul drept, avea să se numească, după repopulare, înainte de anul 1770, cu colonişti ardeleni, Ostriţa. Şi iată că avem, în Clişcăuţi, o vatră şi o istorie comună veche pentru trei sate de astăzi: Mahala, Cotul Ostriţei şi Ostriţa, distincţia făcându-se cu adevărat abia după anul 1700, când Mahala, Cotul Ostriţei şi Ostriţa se individualizează, ca trei trunchiuri ţâşnite din aceeaşi rădăcină. Prin urmare, după 1770 – practic de la recensământul lui Rumeanţev din anii 1772-1774, va trebui să povestim trei naraţiuni diferite, dar care au ca primă atestare documentară cea a satului Ostriţa pe Prut, făcută în 10 februarie 1434 (6942), atunci când Ştefan Vodă, fratele lui Ilie Vodă, întărea lui Groza „un sat, anume Clicicăuţi, să-i fie lui uric, cu tot venitul, lui, copiilor lui, fratelui său, Mihail, şi copiilor lor”.

1472: În 25 aprilie 1472, Ştefan cel Mare cumpăra, cu 200 zloţi tătăreşti, de la fraţii Tăbuci, Pojar şi Nastasia, dar şi de la nepoţii lor, care aveau drept de cumpărare ca fiind neamurile cele mai apropiate, „un sat care este pe Prut, anume Ostriţa, şi cu loc de moară la Prut, pe care au, pe acest sat, privilegiu vechi de la bunicul nostru, de la Alexandru Voievod (cel care a domnit înainte de Bogdan al II-lea, cu care Bogdan s-a şi luptat) şi de la alţi înaintaşi ai noştri”, sat pe care l-a dăruit, tot atunci, mănăstirii Putna.

1490: În 15 martie 1490, Ştefan cel Mare întărea mănăstirii Putna, printre alte biserici, „a VII-a, biserica din Clişcăuţi, cu popă”, Clişcăuţi sau Clicicăuţi fiind numele cel vechi al Ostriţei, după cum rezultă din uricul de întărire din 26 august 1503. Despre soarta străbunii sătenilor din Mahala, Cotul Ostriţei şi Ostriţa există, în arhivele Putnei, următoarele înscrisurile vechi, redate sumar de onestul cărturar şi slujitor al al altarului, care a fost Dimitrie Dan: / 1722: „Răvaş de la Savva, proin mitropolit cătră Ion biv. hat., pentru hotarul Ostriţii, din anii 7230 (l722) Iulie. / 1722: Suret dintru acestaşi răvaş al Savvei proin mitropolit din anii 7230 (1722) Iulie 22. / 1737: Mărturia hotarnică de la Toader Carp biv jit. şi de la Miron Gafenco uricar, cum au hotărât Ostriţa, din anii 7245 (1737) Iunie 29. / 1746: Carte domnească de la Ioan Nicolai voevoda cătră Gavriil Niculce biv med. pentru dijma locului celui de pricină de la Ostriţa, din anii 7254 (1746) Ghenarie 12”. / 1749: Scrisoare de la Ion Neculce spat. la mâna lui Constantin vel logof., puindu-şi zi să mai iasă la divan, pentru hotarul Boianului cu Ostriţa, din anii 7257 (1749) Iulie 8. / 1752: Carte domnească de la Costantin Mihai Cehan Racoviţă voevoda, cătră Vasilii Crupinschii staroste de Cernăuţi, pentru boerescul oamenilor din Ostriţa i Mologhia, din anii 7260 (1752) Fevruarie 29. / 1753: Carte domnească de la Matei Ghica voevoda, cătră Răducanul biv vel med., pentru oamenii din Ostriţa i din Mologhia, care n-au vrut să-şi dea zăciuială din fân, din anii 7261 (1753) Iulie 26. / 1754: Carte domnească de la Matei Ghica voevod, dată lui Gheorghii igum. de Putna, de stăpânit moşiile Ostriţa şi Mologhia, din anii 7262 (1754) Ghenarie 10. / 1755: Carte domnească de la Matei Ghica voevoda, pentru vadul morii de la Hucău, din anii 7263 (1755) Aprilie 25. / 1755: Scrisoare de la Ion Stir, şi de la Holban, cătră staroste de Cernăuţi, pentru vadul morii de la Hucău, din anii 7263 (1755) Iunie 15. / 1755: Carte de judecată de la Ion Iamandi vel jit. şi de la Costantin vel armaş, pentru iazul de la Hucău, din anii 7263 (1755) Iunie 23. / 1756: Carte domnească de la Matei Ghica voevoda cătră Ialne biv vel clucer, pentru moara de la Hucău. din anii 7264 (1756) Ghenarie 11. / 1756: Anafora de la veliţii boiari, cătră Costantin Mihai Racoviţă voevoda, pentru judecata morii de la Hucău, din anii 7264 (1756) Aprilie 18. / 1752: Hotarnică, de la Vasilii Buhăescul biv vel med., cum au hotărât Ostriţa cu Boianul, din anii 7260 (1752) Septembrie 3. / 1753: Ispisoc domnesc, de la Costantin Mihai Cehan Racoviţă voevod, de întăritură şi de stăpânire satul Ostriţa, după cum au hotărît med. Vasile Buhăescul, din anii 7261 (1753) Septembrie 15”[2]. Toate acestea sunt dublate de privilegii şi de cărţi gospod de stăpânit, prin care cuvioşii călugări aveau împuternicirea „de oprit, de stăpânit şi de dijmuit”[3] satele pe care le iluminau îndru dumnezeirea doar prin ispăşiri.

1722: De-a lungul timpului, stăpânitorii Boianului, inclusiv Ion Neculce, care se trăgea din Tăbuci cel Bătrân, au avut probleme de hotar cu mănăstirea Putna, proprietarul Ostriţei, deşi semnele de hotar, după cum spunea un boier, într-o scrisoare adresată cronicarului, în 22 iulie 1722, „nu numai bărbaţii… ce şi babile le ştiu”.

1772: Recensământul lui Rumeanţev[4], din 1772-1773, înregistrează la Mahala, moşia mănăstirii Putna, „65 – toată suma caselor”, însemnând 1 popă, Toader, 1 dascăl, Grigoraş, 1 jidov, Iţcul, 7 vădane, Gafiţa DUMITRĂŞCIOASA, Năstasia VASILOAI, Nastasia PĂVĂLOAI, Pâhna IVĂNIASA, Măriuţa vătămăniţa, Catrina CUZOAI şi Gafiţa, 16 case pustii şi 39 birnici, şi anume: Sârghii vornic, Anton brat ego, Ursul brat ego, Ion HUŞCIUK, Ursul HUŞCIUK, Grigoraş HUŞCIUK, Pintelei HUŞCIUK, Pavel HUŞCIUK, Ursul EREMAN, Simion EREMAN, Ion CREDE, Tănasă ŢIGANCIUK, Alecsa sin strugar, Vasile HAMANDEI, Toader, Simion DUROŞ, Simion ISĂCUŞ, Nechita sin ISAC, Ursul CHELBA, Nechifor zet ego, Ştefan HUŞCIUK, Vasile IACOB, Ion MOCORĂUCA, Iacob ŞTEFANKO, Toader VÂNTUL, Minculai CHIPIAC, Ignat HUŞCIUK, Toader CHEBAC, Ion CĂZAC, Costandin MODIRESCU, Sandul ISĂCUŞ, Ignat nepot vătămanului, Dumitraşco, Ignat CUCIUC, Toader CULA, Ignat CHELBE, Neculaiu GAŞPAR, Ursul RĂŢENCU şi Vasile brat vornicului.

1774: În 1774, satul Mahala avea 30 familii ţărăneşti; în 1775, când făcea parte din Ocolul Prutului, Mahala avea 1 popă şi 68 ţărani; populaţia satului Mahala sporeşte, până în 1784, la 164 familii ţărăneşti.

1782, ianuarie 25: În Copia tabulară de pe protocolul aulic de delimitare a proprietăţilor mănăstirii Putna, din 25 ianuarie 1782, „egumenul mânăstirii Putna, cu numele de Ioasaf ieromonah, pe care l-a chemat comisiunea, cu ecleziarhul aceleiaşi mănăstiri, Anastasie”, confirmă, practic, împărţirea delor două părţi, de pe ambele maluri ale Prutului, dăruite de Ştefan cel Mare, şi pe care delegaţii le numesc „Clişcouş hodie Ostriţa, Ostriţa hodie Mahala”[5].

1782, ianuarie 29: La întrebarea numărul 40, „De la cine a căpătat mănăstirea Putna satul Clişcouţi?”, s-a răspuns: „Acest sat Clişcăuţii l-a cumpărat bătrânul Ştefan Vodă de la trei fraţi, anume Matei, Andrieş şi Iori, cu 250 lei tătăreşti, şi l-a dăruit mănăstirii Putna. Acest uric domnesc de danie se află în traducere aice, sub No. 131, însă în el hotarele acestui sat nu sunt însemnate”. Întrebarea numărul 41: „Nefiind hotarele acestui sat descrise în acest uric domnesc de donaţiune, să binevoească egumenul a arăta ori de posedă mănăstirea o anume hotarnică şi de când posedă acest sat în linişte?”. Răspuns: „Mănăstirea Putna nu posedă o anume hotarnică pentru acest sat şi ea a posedat acest sat în linişte după hotarele cele vechi, până în timpul lui Calimah Vodă. Acest Calimah Vodă a dăruit mănăstirii Horecea, cam înainte de 20 ani, o parte din locurile oraşului Cernăuţi. După această donaţiune, Calimah Vodă a trimis într-acolo hotarnici, ca să măsure aceea ce Calimah Vodă a dăruit mănăstirii Horecea şi să cheme şi pe vecini la această hotărâre. Aceşti hotarnici au făcut hotarul fără de a chema pe mănăstirea Putna, proprietara Clişcăuţului, şi au luat o parte mare din Clişcăuţi de la Putna şi o au ataşat la mănăstirea Horecea, care posedă acea parte încă şi astăzi. Mănăstirea a înaintat, în această afacere, un proces la auditoriatul districtual. Acest sat Clişcăuţi s-a stins, cu timpul, şi satul aflător pe acest loc se numeşte astăzi Ostriţa”. Întrebarea 42: „Cum a venit satul Ostriţa, pe care se află Mahala şi Cotul Ostriţei, la mănăstirea Putna?”. Răspunsul: „Acest sat l-a cumpărat bătrânul Ştefan Vodă de la doi fraţi, Tabutci şi Pojar, cu 200 lei tătăreşti şi l-a dăruit mănăstirii Putna. Respectivul uric de donaţiune se află, în traducere, aice, sub No. 132, însă hotarele satului nu sunt descrise în el”. Întrebarea 43: „Are mănăstirea o anume hotarnică, deoarece hotarele nu sunt însemnate în acest uric de donaţiune, şi de când posedă ea în linişte acest sat?”. Răspunsul: Mănăstirea a avut, mai înainte, cu un oarecare Mutenco, proprietarul satului Boan, cane se mărgineşte, dintr-o parte, cu Ostriţa, mari certe de hotar, care însă s-au finit prin învoială, după care urmă o hotărâre şi se făcu o hotarnică, pe care o posedă mănăstirea, dimpreună cu confirmaţiunea domnească pentru această hotărâre, din care timp mănăstirea Putna posedă în linişte din această parte. Din altă parte sunt vecini mănăstirea Slatina, situată dincolo de cordon şi mănăstirea Barnovschi, prima cu satul Rarance, cea din urmă cu Jucica”[6].

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Cernăuţi – Sadagura (târg, cu tribunalul raional): Bila sau Bilka, Boian, Buda, Cernauca, Dobronăuţi, Gogolina sau Stroieştii de Sus, Cotul Ostriţa, Lehucenii Teutului, Lenţeşti Camerale, Lenţeşti Privat, Mahala Biała, Novoseliţa sau Stroieştii de Jos, Rarancea, Slobozia Rarancei, Rohozna, Şerăuţii de Sus, Şerăuţii de Jos sau Slobudka, Şubraneţ, Toporăuţ, Vaslăuţ, Zadobriuwka, Jucica Veche, Jucica Nouă”[7].

1890: În 1890, satul Mahala avea 4.084 locuitori, trei parohi, pe E. Simighinovici, I. Bucevschi şi S. Cojocariu, cantor fiind Nicolai Prodanciuc, şi trei învăţători, pe Dimitrie Scalat, Vasile Beuca-Costineanu şi Eugenia Beuca Costineanu. Primar al comunei era Ioan Condrea Hostiuc.

1895: O şcoală cu 6 clase funcţiona, în Mahala, din 1860, iar un cu 4 clase, din 1895, în Cotul Ostriţei[8].

1896: O listă de subscripţie pentru „rădicarea unui monument de peatră şi tipărirea scrierilor profesorului Ştefan Ştefureac”, din martie 1896, întocmită de „Ioan BUCEVSCHI, preot de ajutor în Mahala”, cuprinde următoarele nume de localnici: învăţător superior Dimitrie SCALAT, învăţător Anton HAPENCIUC, învăţătoarea E. SIMINOVICI, învăţător M. CHISANOVICI, „scriitor” (notar) V. CUDLA, primar Ioan HOSTIUC şi paroh Em. SIMIGANOVSCHI[9]. O altă listă de subscripţie, din iunie 1896, pentru Internatul de băieţi români din Cernăuţi, încredinţată aceluiaşi preot Ioan BUCEVSCHI, cuprinde următoarele nume de localnici: Ştefan BUDNIC, Condrea COVA, Ioan alui George HOSTIUC, Ştefan DROBOT, Ion alui Vasile BUDNIC, Dimitrie CARP, Dimitrie BUJENIŢĂ, Vasile DASCALIUC, Sinclitica BUCEVSCHI, Vasile TREBICI, Ştefan TREBICI, George ŞNAPP, David GROSS, Petru CRAINIŢĂ, Maria lui Dumitru DROBOT, Atanasie BUDNIC, George TODORAŞ, Zamfira BUDNIC, Leib HARNIC, Nicolai PRODANCIUC, Florea MAXEMEŢ, Gheorghe ZAHARCIUC, Onufrei CAZAC, Mihai DOROŞ, Nicolai DOROŞ, Nicolai TANASESCU, Nicolai alui Ioan HOSTIUC, Nicolai MAMOLEA, Ştefan HOSTIUC, Irina lui Vasile ISAC, Ioan MOSORIUCA, George HOSTIUC, Neculai ROŞCA, George A. DROBOT, Petre MARDAR, Maria lui George BUJENIŢĂ, Alexa GRIGORCIUC, Ioan LAZAR, Condrea DOLHAN, Ioan NANDRIŞ, Ştefan ISAC, Nicolae GRIGORAŞ, Ioan CRAINIŢĂ, Domnica lui Nicolai BUJENIŢĂ, George BUJENIŢĂ, Vasile alui Nicolai DOROŞ, Agafia LUPAN, Ioan GRIGOROVICI, Mihai CATARINCIUC, Ioan LEAHU, Nicolai DUBEŢ, George BUDNIC, Ştefan ILINCIUC, Alexa IARI, George IACOBEŢ, Nicolai MÂNDRESCU, Vasile PĂMPUREAC, Constantin HOSTIUC, George TODERAŞ, Ion ANTONESCU, Ilie CUCOŞ, Ioan BUDNIC, Petru IEREMII şi Onufrie HOSTIUC[10].

1901: Aflat la Herghelia Lucina, dialectologul Gustav Weigand povesteşte: „Locotenentul superior Gellinek, directorul hergheliei, m-a invitat la prânz și la o plimbare prin păşunele hergheliei. Nu am putut rezista invitației prietenoase, mai ales că mi-a promis, de asemenea, că pot să-mi fac şi studiile dialectale care mă interesează. Imediat, după masă, ne-am urcat pe cai și, când am ajuns la pe platoul înalt, am intrat într-un galop vântuit, pe un teren foarte neuniform, copleșit de tufe și tufișuri, în lungime de 1.300-1400 m, printre caii care pasc în diferite locuri, în funcție de vârstă. Am fost în șea până seara, apoi am lucrat cu un soldat din Mahala, sat de lângă Cernăuţi, și acum am auzit, pentru prima oară, cum se pronunță în Marea Valahie, și, când am crezut că limbajul lui este o influență școlară, deși locotenentul meu a susținut că soldatul nu a fost la școală, am decis să șterg toate notiţele pe care le-am făcut, dar mai târziu, când am mers la Mahala[11], am realizat că am greșit, pentru că băiatul s-a exprimat într-un „mod” minunat pentru că, într-adevăr, aşa se vorbeşte în satele cele mai nordice românești din Bucovina. Marea pronunție valahă nu schimbă „ce” şi „ge”, ceea ce desigur nu puteam bănui. Am folosit fonograful pentru a înregistra un cântec românesc și unul rutean de la soldați”. Ceva mai târziu, Weigand ajunge la Mahala: „Vineri, dimineață, a venit noul meu vizitiu, datorat bunătăţii domnului Berariu, un rutean din Franzthal, pe care am fost nevoit să-l accept, în locul fostului meu vizitiu român, care nu ştia să vorbească rusa, atât de necesară în preconizata călătorie prin Basarabia. După amiază, am coborât pe drumul abrupt, până la podul de peste Prut, și apoi am urmat drumul care duce spre Rusia. Am petrecut noaptea, împreună cu protopopul Simiginovici din Mahala, în, Rarancea, care se află la 8 km mai la nord şi este aproape în întregime slav, iar Boianul[12], făcut cunoscut prin poezia lui Eminescu, se află mai la sud și are, de asemenea, o populație mixtă. În dimineața următoare am parcurs cei 24 de km, până la Novoseliţa, fără oprire”[13].

1902: Însoţirea raiffeisiană din Mahala, Buda şi Cotul Ostriţei s-a înfiinţat în 30 august 1902, sub direcţiunea parohului Simeon Cojocariu, vicedirector fiind Teodor Cudla, iar vistiernic – preotul Nicolai Prodanciuc. Cabinetul de lectură se numea „Tresvia”.

1907: Zavistia politică între preoţi („naţionalii bătrâni”) şi învăţători („naţionalii tineri”) izbucneşte şi la Mahala, deşi „până înainte de alegeri, învăţătorii noştri erau drept învăţători ai poporului şi pentru luminarea poporului mergeau mână în mână cu preoţii noştri”. Dar, „cum au venit alegerile, numai ce am văzut că învăţătorii, spre fericirea satului, însă nu toţi, ci numai cei mai tinerei, care încă nu-şi pot da sama de toate faptele lor, au început a se feri de preoţi şi a învăţa oamenii să meargă la alegere numai pentru dl Cuparenco, căci numai acest domn e vrednic să steie în sfatul împărătesc, ziceau ei. La alegeri, noi am ascultat de poveţile altora şi am glăsuit mai toţi pentru dl Isopescu şi acum credeam că şi domnii învăţători or lăsa politica şi s-or apuca de lucrul lor. Dar ţi-ai găsit-o. O samă din ei au început chiar acuma a pizmui pe părinţii acelor copii care au mers cu dl Isopescu. Aşa s-a întâmplat săptămâna trecută, că băietul lui Dumitru Toderaş, care a mers cu Cuparenco, a repezit pe băietul lui Georgi Hostiuc, care a mers cu dl Isopescu, încât s-a sfărâmat un geam din şcoală. Învăţătorul Cudla, căruia i-au spus toţi copiii că la spargerea geamului e numai Toderaş de vină, a hotărât însă ca Hostiuc să plătească geamul, şi anume 1 coroană, şi, până nu va fi coroana plătită, l-a depărtat pe Hostiuc din şcoală; iar băietul lui Ilie Doroş, care tot cu dl Isopescu a mers, a fost depărtat de la şcoală sub cuvânt că cămeşa-i este neagră, cu toate că mai erau şi alţi băieţi cu cămeşile negre. Am ruga pe dl superior Scalat, pe care-l cunoaştem de mulţi ani de om de tot cinstit, şi pe consiliul şcolar din sat să facă rânduială cu lucrurile astea, căci ar fi păcat, din pricina unui băieţandri, să ne stricăm traiul. / Mai mulţi gospodari”[14].

1907: Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner[15], în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la Domnica ZAPOTIŢCHI (23 ani în 1914), Florica IEREMIE (13 ani în 1912), Ioan CHELBEA (30 ani în 1909), Veronica ZLOTARI (26 ani în 1909), Domnica HOSTIUC (33 ani în 1909), Domnica PAMPUREAC (18 ani în 1909) şi Elena HOSTIUC (18 ani în 1914) din Mahala.

1908: „Duminică, în 2 August, au aranjat comunele Mahala, Cotul Ostriţei şi Buda, în localităţile şcoalei poporale din loc, o petrecere poporală festivă, în amintirea jubileului de 60 de ani al Maiestăţii Sale. Atât la respectivul serviciu divin, cât şi la petrecerea aceasta, a ţinut parohul local, exarhul Victor Zaharovschi, discursuri patriotice, în care a dovedit, în mod istoric, că mai ales de la pacea din Carloviţ, din 1699, încoace, când s-a împreunat Transilvania cu Austria, erau mai ales Habsburgienii aceia ce au pus fundamentul culturii româneşti şi i-au dat deci şi avântul cel îmbucurător de azi. Înfiinţând neuitata noastră împărăteasă Maria Teresia şcolile cele renumite de la Blaj şi din alte localităţi ale Transilvaniei, s-au răespândit, apoi, de la anul 1848, încoace, razele culturii naţionale prin Aron Pumnul, nu numai între noi, românii din Bucovina, dară, de la 1821, încoace, prin George Lazăr, George Asachi etc., chiar şi între fraţii noştri din Regatul României. După acest discurs, s-a hotărât, de cătră cei vreo câteva mii adunaţi la petrecerea aceasta, cu unanimitatea voturilor, a trimite Majestăţii Sale o telegramă de loialitate, în numele comunelor numite. Tineretul şcolar din loc, între care domnişoara Scalat, pedagogul absolvat Scalat, gimnaziastul Leahu şi alţii au dat două reprezentări teatrale foarte bine privite. Pentru reuşita bună a acestei festivităţi au grijit mai ales superiorul din loc, D. Scalat, cantorul Nicolai Prodanciuc şi vornicii din comunele numite. Între oaspeţii sosiţi din Cernăuţ şi împrejurime erau, între alţii, consilierul la tribunal E. Isopescu, profesorul Gr. Halip, protopresviterul G. Volcinschi, Dr. Bodnărescu, preoţii S. Cojocar şi Alecu Berariu, superiorii Pitei şi Forgaci, arendaşii Stamler, Rudich şi mulţi alţii. Această festivitate naţională şi patriotică a contribuit foarte mult pentru întărirea simţului naţional între poporenii români din Mahala, ce şi aşa sunt încunjurate de prea multe elemente străine. Interesant a fost, la festivalul acesta, şi discursul gospodarului cărturar din Mahala, Toader Chelbea. Venitul curat al acestei petreceri (aproximativ 300 cor.) se va împărţi între şcolarii sărmani din loc”[16].

1908: „Secerea morţii lucră neîncetat în comunele Mahala şi Cotul Ostriţei. Începând din luna decembrie, anul trecut, şi până acuma, în continuu epidemiile îşi serbează orgii în aceste comune. Mai întâi, s-a iscat coriul între copii, apoi s-a încuibat scarlatina, iar lungoarea încă îşi ridică hidosu-i cap şi seceră, din timp în timp, la vieţi româneşti. Şi, cu toate că şcolile au fost închise prin luni întregi, iar cea din Cotul Ostriţei e închisă şi azi, de acu jumătate de an, cu toate că se ştie prea bine că epidemia e cum nu se mai poate mai în floare, acu, de Duminica mare, s-a făcut în aceste comune un hram ca acela, cum nici în anii cei mai sănătoşi nu s-a pomenit. Au venit cumătri şi cunoscuţi de prin toată împrejurimea, din Boian, Nouăsuliţa, Gogolina, Slobozia Rarancei, Rarancea, Horecea, Clocucica, Caliceanca, Jucica, Ostriţa, Mologhia, Ceahor etc. etc. Au venit sute şi sute de trăsuri încărcate, s-au petrecut, s-au pupat, au băut mii şi mii de parale româneşti, ovreimea a făcut gheşefturi splendide, iar „goii” s-au „şicăruit”, au turbat de beţie, s-a şi bătut ca de obicei, s-au tăiat cu cuţitele şi, mai pe sus de toate, vor fi transportat scarlatina în toate părţile ţării. Tare am vrea să ştim ce zice, la toate acestea, domnul căpitan al districtului (prefectul – n. n.), iar mai ales domnul medic districtual. Ştie oare medicul districtual că, în satele acestea, pline de epidemie, s-a adunat lume cu miile? Ştie el că aproape la toată casa a sosit câte o trăsură încărcată cu lume străină? Ştie el că s-a jucat împreună şi s-a băut din acelaşi pahar? De bună seamă că toate acestea nu le ştie medicul districtual, căci, de le-ar fi ştiut sau de le-ar fi bănuit numai, ar fi dat ordin vornicilor să interzică orice hrămuiri de felul celor înşirate. Ordinul însă nu s-a dat şi de aceea suntem în drept a-i întreba pe cei vinovaţi: în ce chip au dumnealor de gând să repare nesfârşit de marea greşeală ce s-a făcut? Cine să răspundă pentru vieţile care vor peri, din cauza neglijenţei acesteia? Poate punga cârşmarilor? Aceasta, şi pentru cazurile de moarte, se tot împle, căci nici măcar în privinţa ospeţelor, care sunt obişnuite a se face în ziua înmormântării, în casa unde a stat mortul, nu se face nici o rânduială, nepăsându-i nimărui nimic de toate acestea. Aş vrea să ştiu ce zic preoţii satului. Învăţătorii sunt concediaţi, căci şcoalele au fost, sunt sau trebuiesc închise, căci şi în Mahala, din nou, s-a înfuriat epidemia”[17].

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Mahala (odinioară Ostriţa), comună rurală, districtul Cernăuţi, aşezată nu departe de malul stâng al Prutului şi lipită de comunele vecine Buda şi Cotul Ostriţei. Suprafaţa: 19,25 kmp; populaţia: 1.947 locuitori români, de religie greco-ortodoxă. Prin apropierea ei trece drumul principal Noua Suliţă – Cernăuţi şi Sadagora, precum şi linia ferată Noua Suliţă – Jucica, la care este haltă. Are o şcoală populară, cu 4 clase (deci, circa 120 şcolari n. n.) şi o biserică parohială, cu hramul „Coborârea Sfântului Duh”. Această comună, până la anexarea Bucovinei la Imperiul Austriac, se numea Ostriţa. Cu această ocazie i s-a dat numirea de Mahala, pe care o conservă şi azi. Ştefan cel Mare a cumpărat-o de la fraţii Tăbuci (proprietarul Boianului – n. n.) şi Pojar şi a dăruit-o, prin hrisovul său din 25 Aprilie 1472, mănăstirii Putna, în posesia căreia se găsea şi la 1776. Din teritoriul ei se desprinse o parte mărginaşă, care, mărindu-se cu noi colonişti, deveni comună cu administraţie particulară, sub numele de Cotul Ostriţei. La 1780, este menţionată ca fiind în unire cu Cotul Ostriţei şi cu cealaltă comună vecină, Buda. Populaţia se ocupă cu agricultura şi cu creşterea de vite. Comuna posedă 1.188 hectare pământ arabil, 260 hectare fânaţuri, 35 hectare grădini, 323 hectare imaşuri, 16 hectare pădure şi 11 hectare 50 ari bălţi şi heleştee. Se găsesc 110 cai, 755 vite mari, 673 oi, 389 porci şi 186 stupi, de albine”[18].

1911: Preotul „Victor Zaharovschi, exarg şi paroh” în Mahala, şi-a vândut broşura „tradusă din limba română „die Rache des Nour” (Răzbunarea lui Nour?) de M. Sadoveanu”, pentru a colecta bani pentru „zidirea casei naţionale în Mahala”, cu preţuri stabilite de donatori, Mitropolitul Vladimir de Repta contribuind cu 20 coroane, consilierul aulic Eusebie Popovici (tatăl poetului T. Robeanu), cu 2 coroane şi aşa mai departe, după puteri şi după simpatia/antipatia faţă de colector[19].

1914: „Trupele Ruşilor, care au intrat fără împotrivirea grănicerilor noştri, retraşi la întărituri, în Noua Suliţă, întâia vitejie ce au isprăvit-o a fost că au dat foc la gară, poştă şi la mai multe case. Locuitorii din Boian începură, pe loc, să părăsească locuinţele, fugind spre Cernăuţi. De la Cernăuţi, se vedea focul foarte bine. Cei slabi de înger – în Cernăuţi sunt foarte mulţi de aceştia – n-au dormit noaptea întreagă. A doua zi, odată cu răsăritul soarelui, întreg oraşul era în picioare. Neliniştea era cumplită, ea a devenit groază, când, aşa, cam pe la 9 ceasuri, dimineaţa, începură a sosi cele dintâi cârduri de trăsuri cu femei, copii şi ceva mâncare, care părăsiră Boianul, Mahalaua, Cotul Ostriţei şi Buda. Lumea agitată se îngrămădea pe la trăsuri, întrebând mirată: „Ce se întâmplă?”. „O început bătaia”, răspundeau femeile prin plâns. Ruşii intrară în Boian şi se apropiau spre Mahala. Pe la 10 ceasuri, toloacele oraşului erau pline de trăsuri ţărăneşti. Multe dintre ele, apucară spre Corovia, Ceahor sau Voloca, unde aveau neamuri sau cunoscuţi. Ceilalţi rămâneau în voia întâmplării. De pe dâmburi, se desluşeau înfiorătoarele bubuituri de tunuri, iar cei cu ochi mai buni vedeau focul şrapnelelor şi al granatelor, crăpând pe coasta dintre Boian şi Mahala. Lupta fierbea pe întreaga întindere dintre Boian şi Toporăuţi”[20]. „Trupele noastre, între care şi regimente cu flăcăi de ai noştri, şi toţi bărbaţii miliţieni (Landsturm) le-au dat ruşilor, duminică, în 23 august, pe teritoriul de lângă Boian, Rarancea, Mahala, Toporăuţi şi Noua Suliţă o cumplită bătaie. Ruşii erau în număr de 20.000, aproape de două ori mai numeroşi decât ai noştri, dar vrednicia şi vitejia soldaţilor noştri a înfrânt numărul cel mare de ruşi, care au pierdut 800 de prinşi, mai mulţi ofiţeri superiori, 500 de puşti, 100.000 de gloanţe, patru mitraliere, trei care de muniţii şi o mulţime de alte armamente. Dacă între locuitorii din Rarancea nu s-ar fi găsit trădători ticăloşi, desigur că trupele noastre ar fi făcut prizonieri pe toţi cei 20.000 de ruşi. Pe partea ruşilor, sunt o mulţime de morţi şi răniţi; aceştia din urmă au fost aduşi, în mare parte, la Cernăuţi. La câteva zile după această strălucită victorie a românilor noştri, trupele noastre, aflau că s-au zărit nişte ruşi fugari ascunşi, prin păpuşoaie, unde frigeau cartofi şi păpuşoi. Entuziasmul populaţiei din Cernăuţi era de nedescris, la vederea prinşilor, mai ales că cernăuţenii au stat pe dealuri, cu ocheanele la această luptă, dată în ţarina Boianului şi a Mahalalei. De Boian ne leagă şi amintirea altei victorii româneşti, cea a lui Constantin Cantemir asupra regelui polonez Ioan Sobieski, care a fost înfrânt pe acelaşi loc, unde s-a dat, zilele trecute, lupta între ruşi şi trupele noastre”[21]. „Patrulele de cavalerie rusă fac, zilnic, recunoaşteri în jurul Cernăuţului şi, cum se depărtează mulţi de oraş, sunt atacate de patrulele austriece, care, din ascunzători, trag asupra celor ruseşti, omorând mare parte dintre soldaţi. Astfel, chiar zilele trecute, dintr-o patrulă de 42 cerchezi, în recunoaştere, numai unul s-a întors, şi acesta dezarmat şi plin de sânge. La Mahala, Corovia, Cuciur, Nepolocăuţi şi Stroinţa au avut loc, în zilele de 11 şi12 septembrie, lupte între câteva detaşamente ruseşti şi austriece… Armata rusă s-a fortificat la Mihalcea şi Camenca… Ca comandant rus al oraşului Cernăuţi a fost numit Navrotzchi, în locul căpitanului Korabuki”[22].

1915: „Războiul adevărat nu avea să înceapă nici măcar odată cu gerurile cele mari, atunci când trupele ruseşti, aduse, cu trenul, de la Reni, la Noua Suliţă, ocupau poziţii, încă din 4 decembrie 1915, pe aliniamentul Boian-Ţureni, cu intenţia de a năvăli spre Cernăuţi. Trupele austriece, cantonate la Mahala şi la Sadagura, se pregăteau să înfrunte tirurile de artilerie rusească, iar cele cantonate prin partea sudică a Bucovinei au fost retrase[23]. Abia în 4 ianuarie 1916, când ruşii au bombardat vama din Ţureni, începu, cu adevărat, un nou război în ţinuturile bucovinene. Comunicatul oficial rusesc, din 23 decembrie 1915 (5 ianuarie 1916 nou – n.n.), preciza că „luptele din Bucovina devin din ce în ce mai înverşunate, şi armata rusă, respingând contraatacurile, înaintează mereu spre Cernăuţi. Duşmanul a suferit, în această regiune, mari pierderi, care se urcă la 800 de prizonieri şi un mare număr de răniţi şi morţi, lăsaţi pe câmpul de luptă”[24].

1916: „În Bucovina, ruşii ocupaseră Toporăuţii şi Rarancea, încă din 10 iunie 1916, iar în ziua următoare, se îndreptau spre Mahala şi Cernăuţi”[25].

1914-1918: „Gheorghe a lui Vasile Nichiforeţ, născut la Zelenău, la 1 mai 1877, ar fi murit, cam cu 2 săptămâni înainte de Crăciunul oriental, în Mahala, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea Ecaterinei Nichiforeţ, procedura pentru declararea morţii celui dispărut; Gavril a lui Gheorghe Tarhon, născut la 12 iulie 1890, în Mahala, a fost chemat sub arme, în anul 1915. A luat parte la luptele de pe frontul italian, în apropierea oraşului Goriţa. De la 1 octombrie 1918, lipseşte orice ştire. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea Margarintei Tarhon, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[26]; „Dimitrie a lui Nistor Moroz, născut la 3 noiembrie 1877, ţăran, cu domiciliul ultim în Mahala, a intrat, cu ocazia mobilizării generale, în armata austriacă, în august 1914, a fost greu rănit, într-o luptă lângă Noua Suliţă, şi a fost transportat în spitalul din Cernăuţi. La prima invaziune a ruşilor, a fost dus de aici, la Turkestan, ca prizonier. În tabăra de la Aleaka, în Turkestan, ar fi murit el, în aprilie 1916, de oftică, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea soţiei sale, Domnica Moroz, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[27].

1919: Din Comisiunea agrară de ocol Boian făceau parte „Locţiitor: Vasile Chelbea, agricultor, Mahala; Locţiitor: Victor Zaharovschi, paroh, Mahala”, în vreme ce din Comisiunea agrară de ocol Sadagura făcea parte, toc ca locţiitor, „Petre Doroş, proprietar, Mahala”[28].

1921: Ironie finală a sorţii, pe care o citesc doar ca să aflu şi despre o datorie financiară a statului român faţă de contele Bellegarde, este convocarea din Monitorul Bucovinei pe anul 1921: „Succesorii după următoarele persoane: Francisc conte de Bellegarde, Dr. Nicu Blându, Nicolai cav. de Buchenthal, Ioan Fedorciuc, fost învățător superior în Sucevița, Marcu Vasile, fost consilier la Banca țîrii, George Tofan și Victor Zaharovschi, fost paroh în Mahala, sunt invitați a se prezenta la secția cooperativă a Băncii Regionale, pentru a li se lichida, contra legitimație de părtășie, ce defuncții aveau la Centrala însoțirilor economice române din Bucovina, în Cernăuți a. r. c. g. L., & Pentru Centrala însoșirilor economice române din Bucovina, a. r. c. g. L., în Cernăuți, Banca Regională”[29].

1943: „Se numesc cu titlul definitiv, pe ziua de 1 septembrie 1943[30], următorii învăţători şi învăţătoare: Stoica D. Elisabeta, comuna Mahala, jud. Cernăuţi, media 8,24”.

La Mahala s-au născut publicistul şi teologul Ioan TOMOIOAGĂ (17 septembrie 1874), publicistul şi folcloristul Laurenţiu TOMOIOAGĂ (30 martie 1880), soprana Filomela PITEIU-GEORGESCU (29 iunie 1902), doctorul în medicină Tudor NANDRIŞ (23 aprilie 1906) şi poetul Ştefan HOSTIUC (28 decembrie 1951).