O diplomă secretă, pentru ultimul poet iconar | Dragusanul.ro

O diplomă secretă, pentru ultimul poet iconar

Gruia Bodnărescu şi ultima lui carte

Gruia Bodnărescu şi ultima lui carte

*

Îl întâlnisem undeva, prin paginile vechi ale “Revistei Bucovinei”. Era doar un poem iconarist.  Un cântec de alean şi pribegie. Nu ştiam în ce vâltoare a timpului s-o fi pierdut. Dacă s-a pierdut. Poeţii se pot pierde, dar cântelele lor, niciodată. Dacă s-ar pierde şi cântecele, nu am mai avea nimic.

*

Am mutat poemul acelea în timpul meu, caligrafiindu-l cu drag în “Mărturisitorii. O istorie a scrisului bucovinean”. Nici nu-mi mai aduc aminte de anii în care am scris cartea aceea, în care am depozitat, cântec cu cântec, cioburile spiritualităţii bucovinene, încercând să le asamblez, reconstituind vasul. Întotdeauna şi dintotdeauna, Dumnezeu ia forma vasului. Dacă un neam îşi rătăceşte vasul, rămâne fără Dumnezeu.

*

Peste ani, aveam să aflu că poetul iconar Gruia Bodnărescu trăieşte, la Rădăuţi. Vestea bună mi-a adus-o Constantin Hrehor. Eu îl credeam spulberat, odată cu cărţile lui nescrise, de năprasnicul uragan al ultimului măcel planetar. Ulterior, şi prozatoarea Mălina Aniţoaei mi-a vorbit despre contemporanul meu, Gruia Bodnărescu, dar n-am izbutit să-l întâlnesc. De vreun deceniu, de când Rădăuţii nu mai au primar, eu nu mai calc prin oraşul acela tulburător de frumos şi căruia i-am adunat, cândva, între două coperţi, vechile mărturisiri.

*

Cartea lui Gruia Bodnărescu

Cartea lui Gruia Bodnărescu

Şi mai târziu, Constantin Hrehor mi-a adus cartea ultimului poet iconar, Gruia Bodnărescu: “Ziua tuturor întâlnirilor”. Carte în care Constantin Hrehor a depus şi din generozitatea lui de scriitor înnăscut şi responsabil, dar şi din generozitatea lui de confesor. Am citit-o în aceeaşi zi. Am călătorit în timp cu “umbra-n veci rătăcitoare” a destinelor lirice, descifrându-i “urmele-i din manuscrise”, “cântul lin, pe aripă de vânt uşor”.

*

Pluteau prin poemele domnului Gruia Bodnărescu nostalgii iremediabile de “Bucovină, cântec lin”, dar şi de existenţialism carpatic dramatic, din care doar poeţii îşi mai pot salva sufletul: “Am trimis toţi amăgiţii mei ani, să-şi cânte în van plânsul”.

*

Când l-am întâlnit, prima dată, în “Revista Bucovinei” ( nr. 1-2/1945, pp. 21-22), ştiam doar faptul că poetul pe care îl „doare atâta amar de aşteptare” (superbă metaforă pentru „lutul“ iconarist), Gruia Bodnărescu, se afla, în 1944, la Sânnicolaul Mare, str. Regele Ferdinand 16, hotărât să ia „flinta hotare nedrepte“ să şteargă („Pe drum aspru, dar trist, / trebuie să sânger pe urme de Crist, / mâine, poimâine, când merg / hotare nedrepte să şterg!”). Poemul lui, aspru aidoma unui stâlp de casă ţărănească cioplit din bardă, poate fi considerat şi „cântecul de lebădă“ al unei întregi generaţii („Voi sângera, dar n-oi muri – o ştiu prea bine – / căci cel ce luptă nu se teme de nime… / Pornit mâine, poimâine, pe drumul cel mare, / dincolo de casa noastră muta-voi hotare”).

*

Şi mi-l închipuiam înfăşurat în cenuşile însângerate ale războiului, scriind, cu creionul, pe un petec de hârtie, căruia îi era reazăm patul puştii, un istovit “Rămas bun”. Îi vedeam doar sufletul, silueta lumească a poetului rădăuţean, longilină şi delicată, contrastând teribil cu tragismul din sufletul lui:

*

S-au tulburat vremile, năpădind ceaţă

peste tot ce în noi se numeşte viaţă.

În mine simt azi

că viaţa mi-e-n creştet de-amiazi

şi că răsăritul vieţii nu l-am pipăit,

ci doar spre-un apus am de pornit…

Autograf

Autograf

 *

Mâine, poimâine, merg

să iau flinta hotare nedrepte să şterg…

 *

Mă doare atâta amar de aşteptare!

Cu sânge, din temelie, o să clădesc hotare,

voi pleca la luptă de răzbunare încins

hotare clădind pe aspre drumuri spre soarele aprins.

Voi sângera, dar n-oi muri – o ştiu prea bine –

căci cel ce luptă nu se teme de nime…

Pornit mâine, poimâine, pe drumul cel mare,

dincolo de casa noastră muta-voi hotare.

Voi trece pe-acasă, pe glodosul drum,

s-adulmec copilăria prin fum,

să plâng o clipă lângă-un morman de scrum!…

*

Rămas bun, copilărie trecută,

şi voi, idealuri cu vreme pierdută;

rămas bun, visuri neîmplinite,

năzuinţi astăzi zdrobite!…

*

Rămas bun, mamă, tată şi fraţilor mei,

rămas bun, plopilor gingaşi şi-nalţilor tei!

Rămas bun, lume banală,

chinuită în hăul cu smoală!

Rămas bun, copilă mică şi albă

ce-ţi strângi iubirea în salbă,

şi să m-aştepţi, căci voi veni odată

când ţara va fi de alt soare scăldată!…

*

Vor creşte vieţile din apă, cer şi moină…

Numai fata albă mă va aştepta cu cânt de doină,

cu aceiaşi ochi verzi-căprui

ca ai nimănui!…

*

Rămas bun!… Pe drum aspru, dar trist,

trebuie să sânger pe urme de Crist,

mâine, poimâine, când merg

hotare nedrepte să şterg!…

*

Născut în 7 aprilie 1924, la Suceviţa, Gruia Bodnărescu, poet iconar, iniţiat în tainele scrisului vindecător de George Voievidca şi de George Drumur, a fost strivit, apoi de tăcere. L-au nins anii, troienindu-l şi însingurându-l, încât a fost nevoit să se adăpostească lângă flăcările vii, dar atât de vindecătoare ale cântecelor condamnate să rămână pentru totdeauna nescrise.

*

Am, ca şi Constantin Hrehor, ca şi Mălina Aniţoaei, un respect pios faţă de ultimul poet iconar al Bucovinei, căruia îi pregătisem în secret, pentru Ziua Scrisului Bucovinean, o diplomă, o închinare. Şi n-am spus despre această diplomă, pentru că încă nu mă puteam hotârî dacă are sau nu învrednicirile necesare instituţia Centrului Cultural “Bucovina”. Abia astăzi, sfătuindu-mă cu Constantin Hrehor şi cântărind bine lucrurile, am introdus şi semnătura diplomei, care se vrea doar un omagiu adus iconarismului, prin intermediul ultimului său reprezentant: Gruia Bodnărescu.

*

Diploma "George Drumur": Gruia Bodnărescu

Diploma “George Drumur”: Gruia Bodnărescu


Comments are closed