Mărturii despre colinde, în Psaltirile românești | Dragusanul.ro

Mărturii despre colinde, în Psaltirile românești

Psaltire Ecaterina

*

În prefaţa psaltirii tipărite, în 1783, „cu porunca Blagocestivei, singurei Stăpânitoare, Mare Doamnei Noastre, Împărătesei Ecaterinii Alexievii, a toată Rosia”, „Psaltire / Cu blagoslovenia Prea osfinţitului şi îndreptătoriului Sinod şi a Sfinţiei sale Chiriu”, dincolo de pledoaria care se face în favoarea cântării psalmilor, odată cu apariția cântărilor bisericești mai simple și mai directe, numite catavasii și care înseamnă și rădăcini ale cântecelor de stea și ale vifleimurilor, care vor înlocui, încetul cu încetul, colindele ancestrale ale Datinii primordiale, se face, de fapt, o apologie a cântărilor cu glasul, chiar dacă, ceva mai târziu, adică începând cu anul 1802, chiar și catavasiile, deci cântările bisericești târzii, urmau să fie stigmatizare, odată cu enoriașii care le preferau: „O, veacuri de acum, care cu totul au prefăcut obiceiurile către vechi… Toți, îndată ce intră în biserică, voiesc să asculte cântări, Catavasii și altele, nesocotind că toată slujba este alcătuită și întemeiată în Psaltire”.

*

Fără îndoială, opera imnică a legendarului împărat David înseamnă un reper fundamental al culturii universale, dar păstorii și agricultorii din Carpați nu puteau fi atrași, până peste poate, de versurile acelea ciudate și de armoniile muzicale monotone, croite în mănăstirile grecești (mai rar în cele rusești), obositor de reverberate pe vocale, și care li se păreau întru totul străine, chiar dacă li se tot repeta, dinspre altar, că, în vremuirea vremurilor, „cântarea psalmilor sufletele înfrumuseţează; pe îngeri întru ajutor îi cheamă; pe demoni îi goneşte, goneşte întunericul. Îmbracă cu sfinţenie; omului păcătos întărirea minţii este; şterge păcatele; asemănată este milosteniilor sfinte. Adaugă credinţă, nădejde, dragoste; ca soarele luminează; ca apa curăţeşte; ca focul arde; ca untul de lemn unge; pe diavol ruşinează; pe Dumnezeu arată; poftele trupului stânge. Şi ungere milosârdiei este; soarta veseliei; parte îngerilor se alege; şerpii izgoneşte; şi toată vrăjmăşia o sfârşeşte; şi mânie sfarmă”.

*

Păstorii și agricultorii din Carpați încă erau fascinați de cântecele lor ancestrale, de o melodicitate vie, care amintește sau măcar sugerează o anume cosmicitate, pe care Pitagora o deslușise de minune, contrariindu-i pe bieții ierarhi târzii ai românilor. Pentru că, în vremea lui Pitagora (570-490 înainte de Hristos), dar și în cea a lui Pindar (522-433 înainte de Hristos), în fiecare primăvară răsunau „Hore în zvonul paianului, strigăt în jur de altare”[1], „Dulce ca mierea / picură peanul”[2], în vreme ce străbunii neamurilor europene de mai târziu „Puzderia de legi o cântă, glorifică înţeleptele datini, / Cinstite de nemuritorii slăviţi, cu minunatele glasuri”[3]. Iar peanurile, cum se numesc în etimologie târzie franceză, numite de Pindar „paiane” (un întreg ciclu de versuri pentru cor se numește astfel), erau, așa cum deslușise Pitagora, deslușiri ale muzicii cosmice, inclusiv prin alegoriile versificărilor de mituri cosmogonice. Colindele, numite și „Imnele Titanilor”, „şi, pentru că acestea imită plânsul peanului, şi Titanii s-au numit Pelagani”[4], fuseseră încredințate pelasgilor („capetele negre”) „Marelui Păstor” (chestie mărturisită și în „Vendidat”, atunci când Sfântul Cer oferă legile lui lui Spitama Zarathoustra[5]) de către Sfântul Cer (Anu), tatăl „celor patru Hore” (anotimpurile), drept hore solstițiale de primăvară, care se cântau și horeau, de la solstițiu, până după răsăritul Pleiadelor, în cinstea aștrilor cerești protectori ai fiicei Pământului, primăvara, care purta numele de Maya, adică „luna Mai” (de aici, datina malăncilor bucovinene), dar și de Alba (Luna), care era și Crăiasa Florilor, și Crăiasa Zăpezii, dar și prima „păstoriță” („iese, seara, în amurg / paște cerbii sus, pe ciung”) și, deci, stăpână a Timpului, în vremea calendarului lunar.

*

Pitagora, care cu siguranță cunoștea mult mai multe decât am izbutit eu să aflu, sesizase cosmicitatea muzicii (nu neapărat ca dar, ci ca har), iar dovada o găsesc în „Psaltirea” din 1802, tipărită cu sprijinul mitropolitului neunit al Karlovițului, și preluată în „Psaltirea Prorocului și Împăratului David”, tipărită, în „zilele prea înălțatului Împărat Francosc Întâi”, în Scheii Brașovului, în anul 1826, există o „Predoslovie” interesantă, în care se spune:

*

Psaltire 1802

*

„Meșteșugul cântărilor a fost nu numai în laudă de cei vechi, ci și în mare socoteală, încât filosoful Pitagora zicea cum că sufletul nostru este alcătuit în trup după armonia muzicii și pentru aceasta auzul omenesc are mare pornire către armonia glasului, care armonie este puternică a preface patimile omenești, schimbându-le după a lor mișcare; tot acest filosof, suindu-se cu scara minții, îndrăznea a hotărî cum că și planetele cerului, mișcându-se, fac un glas cu mare armonie, care din armonia dumnezeiască s-a oprit a nu se auzi de oameni, fiindcă din dulceața acelei armonii nu s-ar fi putut oamenii a se mai mișca, rămânând pururi ascultând… Însă nu la ceea ce zice el, cum că sufletul este alcătuit din armonie, cu cum că sufletul are mare norocire și legătură cu armonia glasurilor… Neamul omenesc, neplecat către fapte bune, ce face: dulceața cântării o amestecă cu Dogmele, ca prin dulceața ascultării să primi, fără băgare de seamă, folosința cea din cuvinte, după cum fac doftorii cei înțelepți, care cele mai iuți doftorii le amestecă cu miere… Cântarea este gonitoare de draci, care aceasta în faptă o au arătat David, când cânta și prefăcea patima lui Saul. O, ce înțeleaptă meșteșugire, ca, cântând noi, să ne învățăm cele de folos!”

*

COLINDELE SI VIFLEIMURILE ZICALASILOR

*

 Cum, până la fonotecarea celor 40 de colinde, cântece de stea și vifleimuri de pe la anii 1900, culese de Alexandru Voevidca, și reînviate, în 21 decembrie 2016 (Ziua cea mai scurtă, Ziua Memoriei), deci peste un veac și ceva, de trupa „Zicălașii”, printr-un concert orchestral filmat, dar în absența publicului, mai sunt 5 zile, încă îmi rămâne un răgaz ca, parafrazându-l pe Traian Chelariu, să-mi poruncesc „Înapoi, la… catavasii!”, dacă tot au fost acele cântări mustrate de partizanii psalmilor, ca să văd ce se mai poate afla despre autorii cântărilor bisericești, alții decât protopopii bănățeni Ioan Tincovici și Ioan Thomici, autorii primelor cântece de stea și de vifleimuri care au anihilat moștenirea noastră multimilenară, conform principiului din „Predoslovie”, care susține că doar bisericeasca psalmica „cântare este gonitoare de draci” sau, cum susținea, odihioară, pastorul ardelean Heltay, „de colinde, cântecele lor satanice”.

*


[1] Theognis, Către Apollo, în Antologia poeziei greceşti, p. 44

[2] Pindar, Peanul „Delos” , în Antologia poeziei greceşti, p. 14

[3] Hesiod, Teogonia, p. 5

[4] Strabon, Geografia, II, VII, 40, p. 220

[5] Zend-Avesta, Vendîdâd, pp. 11, 12


Comments are closed