m | Dragusanul.ro

m

MAHALA

Satul s-a numit, în vremurile vechi, aşa cum o confirmă şi documentele Comisiei Cezaro-crăieşti de delimitare a proprietăţilor în Bucovina, din 1783, Ostriţa („Ostriţa, numită astăzi Mahala, Clişcăuţii, numiţi astăzi Cotul Ostriţei”), fiind, în 1472, când Ştefan cel Mare cumpăra satul şi moşia pentru a le dărui mănăstirii Putna, „un sat pe Prut, anume Ostriţa, şi cu loc de moară în apa Prutului”.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Mahala, moşia mănăstirii Putna, „65 – toată suma caselor”, însemnând 1 popă, Toader, 1 dascăl, Grigoraş, 1 jidov, Iţcul, 7 vădane, Gafiţa DUMITRĂŞCIOASA, Năstasia VASILOAI, Nastasia PĂVĂLOAI, Pâhna IVĂNIASA, Măriuţa vătămăniţa, Catrina CUZOAI şi Gafiţa, 16 case pustii şi 39 birnici, şi anume: Sârghii vornic, Anton brat ego, Ursul brat ego, Ion HUŞCIUK, Ursul HUŞCIUK, Grigoraş HUŞCIUK, Pintelei HUŞCIUK, Pavel HUŞCIUK, Ursul EREMAN, Simion EREMAN, Ion CREDE, Tănasă ŢIGANCIUK, Alecsa sin strugar, Vasile HAMANDEI, Toader, Simion DUROŞ, Simion ISĂCUŞ, Nechita sin ISAC, Ursul CHELBA, Nechifor zet ego, Ştefan HUŞCIUK, Vasile IACOB, Ion MOCORĂUCA, Iacob ŞTEFANKO, Toader VÂNTUL, Minculai CHIPIAC, Ignat HUŞCIUK, Toader CHEBAC, Ion CĂZAC, Costandin MODIRESCU, Sandul ISĂCUŞ, Ignat nepot vătămanului, Dumitraşco, Ignat CUCIUC, Toader CULA, Ignat CHELBE, Neculaiu GAŞPAR, Ursul RĂŢENCU şi Vasile brat vornicului.
În 1774, satul Mahala avea 30 familii ţărăneşti, iar în 1775, când făcea parte din Ocolul Prutului, 1 popă şi 68 ţărani, populaţia satului sporind, până în 1784, la 164 familii ţărăneşti.
Biserica din fosta Ostriţa, numită Mahala, fusese construită între anii 1819-1827 şi dotată, în 1855, cu un nou iconostas, dania lui Teodor DOROŞ. În 1843, paroh era Dimitrie LUMICOVDCHI, preot administrator, Ioan DANILEVICI, biserica având 2.250 enoriaşi. În 1876, numărul enoriaşilor ajunsese la 3.473, paroh fiind Nicolai SAUCIUC, iar preot cooperator, Constantin SOROCEAN. În 1907, paroh era Victor ZAHAROVSCHI, născut în 1862, preot din 1890, paroh din 1894, preoţi cooperatori fiind Vasile BUSNEAN, născut în 1861, preot din 1891, şi Athanasie GHERMAN, născut în 1873, preot din 1902, iar cantor, din 1899, Nicolai PRODANCIUC, născut în 1867.
O şcoală cu 6 clase funcţiona, în Mahala, din 1860, iar un cu 4 clase, din 1895, în Cotul Ostriţei, Ostriţa actuală .
În 1890, satul Mahala avea 4.084 locuitori, trei parohi, pe E. Simighinovici, I. Bucevschi şi S. Cojocariu, cantor fiind Nicolai Prodanciuc, şi trei învăţători, pe Dimitrie Scalat, Vasile Beuca-Costineanu şi Eugenia Beuca Costineanu. Primar al comunei era Ioan Condrea Hostiuc.
O listă de subscripţie pentru „rădicarea unui monument de peatră şi tipărirea scrierilor profesorului Ştefan Ştefureac”, din martie 1896, întocmită de „Ioan BUCEVSCHI, preot de ajutor în Mahala”, cuprinde următoarele nume de localnici: învăţător superior Dimitrie SCALAT, învăţător Anton HAPENCIUC, învăţătoarea E. SIMINOVICI, învăţător M. CHISANOVICI, „scriitor” (notar) V. CUDLA, primar Ioan HOSTIUC şi paroh Em. SIMIGANOVSCHI .
O altă listă de subscripţie, din iunie 1896, pentru Internatul de băieţi români din Cernăuţi, încredinţată aceluiaşi preot Ioan BUCEVSCHI, cuprinde următoarele nume de localnici: Ştefan BUDNIC, Condrea COVA, Ioan alui George HOSTIUC, Ştefan DROBOT, Ion alui Vasile BUDNIC, Dimitrie CARP, Dimitrie BUJENIŢĂ, Vasile DASCALIUC, Sinclitica BUCEVSCHI, Vasile TREBICI, Ştefan TREBICI, George ŞNAPP, David GROSS, Petru CRAINIŢĂ, Maria lui Dumitru DROBOT, Atanasie BUDNIC, George TODORAŞ, Zamfira BUDNIC, Leib HARNIC, Nicolai PRODANCIUC, Florea MAXEMEŢ, Gheorghe ZAHARCIUC, Onufrei CAZAC, Mihai DOROŞ, Nicolai DOROŞ, Nicolai TANASESCU, Nicolai alui Ioan HOSTIUC, Nicolai MAMOLEA, Ştefan HOSTIUC, Irina lui Vasile ISAC, Ioan MOSORIUCA, George HOSTIUC, Neculai ROŞCA, George A. DROBOT, Petre MARDAR, Maria lui George BUJENIŢĂ, Alexa GRIGORCIUC, Ioan LAZAR, Condrea DOLHAN, Ioan NANDRIŞ, Ştefan ISAC, Nicolae GRIGORAŞ, Ioan CRAINIŢĂ, Domnica lui Nicolai BUJENIŢĂ, George BUJENIŢĂ, Vasile alui Nicolai DOROŞ, Agafia LUPAN, Ioan GRIGOROVICI, Mihai CATARINCIUC, Ioan LEAHU, Nicolai DUBEŢ, George BUDNIC, Ştefan ILINCIUC, Alexa IARI, George IACOBEŢ, Nicolai MÂNDRESCU, Vasile PĂMPUREAC, Constantin HOSTIUC, George TODERAŞ, Ion ANTONESCU, Ilie CUCOŞ, Ioan BUDNIC, Petru IEREMII şi Onufrie HOSTIUC .
Însoţirea raiffeisiană din Mahala, Buda şi Cotul Ostriţei s-a înfiinţat în 30 august 1902, sub direcţiunea parohului Simeon Cojocariu, vicedirector fiind Teodor Cudla, iar vistiernic – preotul Nicolai Prodanciuc. Cabinetul de lectură se numea „Tresvia”.
Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner , în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la Domnica ZAPOTIŢCHI (23 ani în 1914), Florica IEREMIE (13 ani în 1912), Ioan CHELBEA (30 ani în 1909), Veronica ZLOTARI (26 ani în 1909), Domnica HOSTIUC (33 ani în 1909), Domnica PAMPUREAC (18 ani în 1909) şi Elena HOSTIUC (18 ani în 1914) din Mahala.
La Mahala s-au născut publicistul şi teologul Ioan TOMOIOAGĂ (17 septembrie 1874), publicistul şi folcloristul Laurenţiu TOMOIOAGĂ (30 martie 1880), soprana Filomela PITEIU-GEORGESCU (29 iunie 1902), doctorul în medicină Tudor NANDRIŞ (23 aprilie 1906) şi poetul Ştefan HOSTIUC (28 decembrie 1951).

MALATINEŢ

În 20 decembrie 1437, printre cele 52 sate întărite lui Mihail de Dorohoi, se afla şi satul Milianăuţi, sat care avea să-i fie întărit, în 8 iunie 1456, prin uricul lui Petru Aron Vodă, lui Sin de Hotin, drept zestre a jupânesei lui, nepoata lui Mihail de Dorohoi, dar sub numele de Malinţi.
Situat în graniţa cu Galiţia, dincolo de Prut, în Ţinutul Coţmanilor, în megieşia satelor bucovinene Gavrileşti, Cliveşti, Stăuceni, Şişcăuţi şi Jujineţ, selişte pustie în 1520, satul Malatinţi, cum se numea pe atunci, a fost întărită, prin uric al lui Ştefăniţă Vodă, datat în 7 ianuarie 1520, diacului domnesc Ion Turcul, străbunul zvăpăiaţilor boieri Turculeţ de mai târziu. În 12 februarie 1546, satul este întărit ginerelui lui Ion Turcu, Petru Vartic, iar de la acesta ajunge, tot prin înzestrarea fetelor, după 1664, în stăpânirea lui Toderaşco Jora şi ai descendenţilor lui, inclusiv Ieremia, la 5 aprilie 1733, apoi fiica lui, Iliana, căsătorită cu Nicolae Costin.
Hotarnica Malatineţului, reconfirmată, în 7 iulie 1666, de starostele Cernăuţilor, Rugină, „însă, întâi, au fost hotărât acel hotar de Andreian şi cu alţi oameni, şi au fost şi stâlpi de (la) Andreian”, începea „din Bohrebeşti, peste deal, din vale până într-un pisc, unde se împreună hotarul Maletinţilor cu Jijcouţi; de acolo, pe deasupra hârtopului, printr-o movilă, până la altă movilă, unde se împreună cu hotarul Jujeneţului, la vale, până în heleşteu; de las coada heleşteului, într-o moviliţă, unde se împreună hotarul Maletinţilor cu a Stăuceanilor; la deal, în drum, deci ia drumul până în movila cea mare, unde se împreună hotarul Maletinţilor cu al Havrelăuţilor şi cu al Stăuceanilor”.
În hotarul Malatineţului s-au menţionat, de-a lungul vremii, toponime sugestive, Valea Furilor (Zlodica sau Valje Zledikj), Iazul Călugărului, Fântâna lui Pohrib (Pohribisteda Fontina) sau Valea Ploscăi (Valja Ploschczi), precum şi altele comune, dar care probează statutul multietnic al satului: Balta Ploştei (Balta Ploschczii), Coada Heleşteuţului, Movila cea Mare, Moviliţa, Obârşia Văii (Obereschia velj), „Pareu Sophiori”, „Pareu Stuzovi”, pârâul Maletinez, Podul Dealului, Piscul, Podişul, Vârtopul.
Satul are ţarini roditoare, numite, în 1939, conform toponimiei lui Nicolae Grămadă, Ciahor, Dnistreanca, La Iaz, Rivne, Tibuşna, Vârtop, o pădure, Dube, şi un pârâu mai însemnat, Soviţa, care se alătură pârâiaşelor deja menţionate.
În 24 mai 1742, Iliana s-a jeluit divanului lui Constantin Mavrocordat Vodă împotriva lui „Vlad, ce au fost căpitan, care trăieşte acolo, risipindu-mi moara”. Satul, numit, acum, Malatinţeniţii, avea 34 de case şi tot atâtea familii, iar stăpâna lui beneficia şi de protecţia mitropolitului Sucevei, Nichifor, care slobozise „carte de blăstăm asupra tuturor răzăşilor şi împregiuraşilor care s-ar lăcomi la hotarul Maletinţilor”.
În 25 martie 1755, „Iliana, fata Irimicăi Jora biv vel căpitan”, neavând copii, îl înfia pe nepotul ei, Iordachi Cantacuzino şi-i dăruia „danii satul mieu dila părinţi, anume Maliteniţii”, sat care-i va fi întărit lui Cantacuzino în 15 iulie 1756 şi în 8 ianuarie 1758, fiindu-i hotărnicit în 16 decembrie 1756.
În 12 mai 1762, moşia Maletiniţul, proprietate a spătarului Iordachi Cantacuzino, era hotărnicită de Dositei Herescu, episcopul de Rădăuţi, de starostele Cernăuţilor, Enăcachi Milo, de jitnicerul Ion Iamandi, de căpitanul Dumitraşcu Potlog şi de fostul mare căpitan Lupul Hadănbul.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Malteniţa, moşie a spătarului Iordache CANTACUZINO, „34 – toată suma caselor”, însemnând 1 popă, Toader, 1 dascăl, Ştefan, 2 volintiri, Dănilă şi Grigoraş, 1 văduvă, Ilinca, 1 jidov, Avram, şi 28 birnici, adică: Iordachi BUŢURAN vornic, Timofti SIMINIUC, Roman ROHOTIN, Fedor HOLOTILĂ, Mihailo URSULIAC, Dumitru URSULIAC, Gavril PAVLO, Alecsa HRUTCA, Ostafii pânzar, Fedor PAVLIUC, Vasili PAVLIUC, Nichita HUILOVSCHII, Petre PANCIUC, Alecsa ciobotar, Fodor MATEICIUC, Mihailo HORAICA, Andrei POPOVICI, Fedor ROSKO, Ivan PRODINSCHI, Grigore ZVARECI, Vasili PODANCIUC, Vasili rusul, Ivan STRĂTULA, Hrihor DUMANCU, Mihailo vătăman, Fedor văcar, Simion STREJAC şi Onofrei morar.
În 1775, când, sub numele de Malteniţa, era înregistrat în Ocolul Nistrului, pe vatra satului trăiau 1 mazil (Iliana), 1 popă şi 39 ţărani. În 1784, conform topografiei lui Werenka, satul avea 76 de gospodării, ajungând la 1515 locuitori, în 1890, păstoriţi de parohul Ştefan Ivanovici, care-l avea drept cantor pe Ioan Dimitrievici.
În 25 octombrie 1778, marele spătar Iordache Cantacuzino dăruieşte nepotului său, Ianache, la moartea fetei lui, Zoiţa, „satul Malatiniţii, care-mi este mie di pi mătuşa me Iliana Gioroaie”.
În 1 octombrie 1795, Ianachi Cantacuzino dăruia fiului său Nicolai „moşiia Malitiniţa”.
Din 13 mai 1806, când moşiile Malatineţ şi Oşehlib aparţineau deja urmaşilor lui Ianachi Cantacuzino, Nicolai, la Malatineţ, şi Iordache, la Oşehlib, armeanul Caetan Ţelic ia în arendă moşiile, dar din 29 mai 1808, când devine major, Iordachi Cantacuzino se va ocupa de moşii, iar din 3 decembrie 1811, când ajunge şi el la majorat, Nicolae Cantacuzino intră în posesia efectivă a Malatineţului, pe care îl va vinde, în 15 decembrie 1816, pentru 10.000 ducaţi olandezi, lui Anton Malewicz.
În 1843, biserica Sfântului Nicolai din Malatineţ, cu 985 enoriaşi, aflată sub patronajul familiei ABRAHAMOVICI, îl avea paroh pe Ioan HABAILO. În 1876, sub patronatul lui Iakob von JAKOBENZ, biserica avea 1.254 enoriaşi, paroh fiind Ştefan IVANOVICI. În 1907, paroh era ul alt Ştefan IVANOVICI, probabil fiul celui dintâi, născut în 1869, preot din 1894, paroh din 1900, cantor fiind, din 1900, Ioan DIMITRIEVICI, născut în 1857.
O şcoală cu 4 clase funcţiona, în comună, din 1858 .
Primul învăţător al şcolii din Malatineţ, căruia îi este păstrată memoria, a fost Alexandru Turuşanco. În 1910, Malatineţ, prin limba vorbită, deja era un sat rutean, într-o comunitate teritorială cu caracter şi cu adopţie rutene, dar şi cu puternice reminiscenţe de cultură polonă şi română.

MĂMĂIEŞTI

Întărit, în 18 martie 1656 şi în 1 septembrie 1666, de Ilieş Alexandru Vodă Schitului Mare din Polonia, satul „Mamaieşti, cu 20 case ţărăneşti… cu mori pe apa Prutului, cu heleşteie, cu mori în heleşteie şi cu 4 prisăci” va fi, de-a lungul veacurilor, mereu intens populat cu iobagi galiţieni.
În 15 iulie 1667, la cererea călugărilor de la Marele Schit, se face hotarnica Mămăieştilor, printre martori aflându-se „Stroiescul fost vornic, Zota vechilul lui Miron vornic… trei oameni bătrâni, anume Andrei cel Negru din satul lui Miron vornicul, care au fost de Mămăieşti de moşie… Iuon Costenco, iarăşi din sat Lujeni, al treile Ion Hilibarco din Lenţeşti”.
În 9 februarie 1669, după cum se menţionează într-o întăritură cu privilegii, satul Mămăieşti avea „20 case de vecini”, acelaşi număr de case şi de iobagi mănăstireşti (administraţi de călugării de la Suceviţa) înregistrându-se şi în 26 martie 1673, când sunt menţionate mori pe Prut şi patru prisăci.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Mămăeşti „130 – toată suma caselor”, însemnând 1 popă, Hrihor, 1 dascăl, Vasile, 6 văduve, Fedora, Parasca, Paraschiva, Hafia, Aniţa şi Anna ZELENENKO, 19 case pustii şi 103 birnici, şi anume: Simion MANCIUK, Vasile BĂSĂRABĂ, Mihailo STARCIUK, Mihail pânzar, Ştefan KARNIŢSKI, Tănasko BINTEKI, Nechifor SAPIISKI, Oleksa SINISKA, Vasile BURIAN, Ştefan DANCIUK, Ivan RUMCIAK, Ivan ZAVADAS, Dumitru DUDCIAK, Vasilie, Onofrei morar, Pavel PETRAŞKA, Onofrei POPOVIK, Petre DUMCIAK, Vasile butnar, Georgii GLIGOR, Ştefan butnar, Fodor VOVETKA, Vasile MIHALKO, Mihaiko sin DUIAK, Ştefan sin TIAK, Petre pânzar, Iacob SENIK, Mihailko BEZNISKO, Vasile ŢONIK, Mihail BOROZNUCI, Hrihor lăcătuş, KOZAK, Oleksa HUŢUL, Mihail VOROTINCIUK, Ştefan KOROMSKI, Moisa păscar, Ştefan COVRIG, Vasile ILAR, Hrihor ciobotar, Ion HUŢUL, Oleksa olar, Hrin DEMILCIUK, Ivan BONIK, Ivan RUNENKO, Vasile TĂNASĂ, Nicolai TASINSKI, Mihail STANSKI, Ivan pânzar, Enachi ROMANCIUK, Fodor SNIŢSKI, Andrei ROMANIUK, Ivan TAŞCIUK, Vasile TAŞCIUK, Costaş TAŞCIUK, Oleksa DUŞCIAK, Ivan butnar, Dănilă ciobotar, Fodor FOTE, Vasile sin FOTE, Coste CIMPOEŞ, Georgii MORĂRAŞ, Ion croitor, Ştefan STRILESKI, Fedor puşcaş, Petre puşcaş, Neculai GROŢAN, Andrei ŞARĂBAT, Ivan PRIŞ, Oleksa PUBEŞSKI, Vasile PNIAK, Ştefan ŞINKO, Andrei KOLONIK, Hrihor BELCIUK, Vasile RUSNAK, Hrin DUŞCIAK, Semen DUDCIAK, Vasile COCIUK, Nechita FODORKO, Vasile KOZMENSKI, Fodor SCRINSKI, Vasile HUŢUL, Nechifor HUŢUL, Timofti SĂPAG, Ivan pânzar, Oleksa POPISĂVAC, Ivan ŢEGE, Andrieş NEGRINIC, Hrihor MIHAILLO, Mihail VARNII, Oleksa HRINIAC, Onofrei, Mihail vătăman, Iacob SANCIUK, Andrei sin TERCUL, Ştefan ŞINCAR, Ivan GAGIROK, Mikita ZEVOLIK, Ştefan ZAVOLIK, Ştefan FOTE, Ivan ŞTEFANKO, Mihail PETRIC, Panco crâşmar şi Vasile RUSNAK.
În 1774, pe vatra satului care se va numi Mămăieştii Vechi, trăiau 102 familii, 133 în 1784.
Cele mai vechi biserici din Mămăieşti au fost construite, la Vadu Vlădichii, în 1773, de către episcopul Rădăuţilor, Dositei HERESCUL, şi la Mămăieştii Noi, între anii 1778-1790, de Maxim KOKOIACZUK.
În 1843, biserica din Mămăieştii Vechi, cu 1.088 enoriaşi, îl avea paroh pe Simion CERNAŢ< iar cea din Mămăieştii Noi, cu 1.497 enoriaşi, pe Dimitrie PROCOPOVICI. În 1876, la Mămăieştii Vechi erau 1.687 enoriaşi, paroh fiind Axentie COZAC, iar la Mămăieştii Noi, parohie cu 2.293 enoriaşi, paroh era Teofil NICOROVICI. În 1907, la Mămăieştii Vechi paroh era Ignatie CARAGE, născut în 1847, preot din 1874, paroh din 1882, cantor fiind, din 1900, Ilie IOSEP, născut în 1859, iar la Mămăieştii Noi, paroh era Eusebie ANDRIICIUC, născut în 1841, preot din 1868, paroh din 1872, iar cantor, din 1900, Ioan ZAVADIUC, născut în 1858.
Şcoala din Mămăieştii Noi, cu 5 clase, a fost înfiinţată în 1872, iar cea din Mămăieştii Vechi, cu 4 clase, din 1880 .
În 1890, Mămăieştii Vechi aveau 1.895 locuitori, primar fiind Vasile Demciuc. Axentie Cozac era preot, învăţător era Ilie Procopovici, iar cantor bisericesc – Grigorie Caplan.
Mămăieştii Noi aveau 2.659 locuitori, primar fiind Constantin Petruc. Învăţători erau Ioan Sawicki şi Iosif Brandl, paroh – Eusebie Andriciuc, iar cantor bisericesc – Ioan Zavadiuc.
O listă de subscripţie pentru zidirea bisericii orientale din Cacica, întocmită, în septembrie 1891, de „Dimitrie POPESCU, preot în Mamaieştii noi”, menţionează, printre familiile comunei, pe: parohul Teofil NICOROVICI, „docinte poporal” Ion LEWICKI, cantorul Ioan ZAWADIUC, Lazar PETRESCEAC, cantorul din Revna Vasile IEREMICIUC, Vasile CUDRENSCHI, Michail IACUBOVICI, Gheorghi SMERECA, Ioan HLIBCA, Gheorghi VIZNIUC, Ioan NECLEA, Iacob VÂRSTIUC, Gheorghi CUDRENSCHI, Gheorgie FOTIE, Grigori TOUETIUC, Teodosia CUDRENSCA, Vasile LAGADEU, Niculaiu MELNICIUC, Ioan ŞARLAI, Iacob SAUCIUC, Dimitrie HLIBCA, Alexii HLIBCA, Gheorghi PARANIUC, Chefa ARICIUC, Ioan BORESIUC, antistele comunal Ioan COCOIACIUC, Niculaiu MOTROVICI, Ion ŞARLAI, Vasile alui Michail IACUBOVICI, Vasile PODILCIUC, Gavril BORESIUC, Vasile VIZNIUC, Alexei PELOVICI, Vasile SAUCIUC, Teodor HAVISCIUC, Ioan IACUBOVICI, Vasile SAUCIUC, Vasile IACUBOVICI, Dimitrie MOTROVICI, Gheorghi OLEVICI, Vasile HAVRISCIUC, Gheorghi HUMENIUC, Iacob UHRENCIUC, Ştefan IACOVESCU, Niculaiu OLEVICI, Elisaveta, fiica lui Petrea PARANIUC, Iuliana DIDIV, Elena MAIDAN, Anastasia SAUCIUC, Vasile DEMCIUC, Domnica POPOVICI, Ion HNIDAN, locotenentul de artilerie Dimitrie PROCOPOVICI, Ioan BILEŢCHI, Paul MISLIUC, Nichifor SAUCIUC, Ştefan CUDRENSCHI, Michail HLIBCA, Maxim ARICIUC, Vasile MELNICIUC, Ioan BURAC, Paraschiva TUMAC, Dimitrie CUDRENSCHI, Ioan MACOVEICIUC, Vasile alui Ioan PETRIUC, Iacob SAUCIUC, Paraschiva HLIBCA, Vasile MELEU, Michail DEMCIUC, Teodosia PAULIUC, Gheorghi SEMINIUC, Elena IACOVESCU, Paraschiva alui Timofteiu STOLERCIUC, Niculaiu IACOVESCU, Ioan PAUCIUC, Maria, fiica lui Maxim IACOVESCU, Ana, fiica lui Atanasie MANDREG, Zoia, fiica lui Vasile FOTIE, Teodor DUDCIAC, Eufemia, fiica lui Dimitrie PETRIUC şi Elena HLIBCA .

MAMORNIŢA – ŢURENI

Din 16 februarie 1428, până 20 iunie 1438, în Divanul lui Alexandru cel Bun şi, apoi, al fiilor lui, Ştefan şi Ilie, se aflau şi „panul Hodco de la Mamurinţi… şi fratele său, pan Leu”.
13 iunie 1456, printre boierii Divanului Domnesc ai lui Petru Aron Vodă se afla şi „pan Grinco de la Mamurinţi”.
Aflat în graniţa Bucovinei cu Herţa, aproape de Mologhia, satul Mamurinţi sau Mamorniţa are parte de o primă atestare documentară ca sat în 7 mai 1565, când Lăpuşneanu întăreşte lui Iordache Ţura şi întregului neam ţurănesc întregul sat. Următoarea menţionare s-a făcut în 26 februarie 1664, când Duca Vodă a poruncit să fie adus la judecata Divanului Domnesc Lupul Stroescul, care împresurase câteva părţi de sat ale lui Constantin de Mamorniţa. Lupul Stroescul, de altfel, avea câte o gâlceavă cu mai fiecare răzeş, după cum o demonstrează şi un alt hrisov al lui Duca Vodă, din 31 iulie 1671, prin care îi porunceşte starostelui de Cernăuţi, Dumitraşco Boul, să cerceteze cearta ivită, tot pentru părţi de moşie împresurate, între Lupul Stroescul şi Samuilă. Vornicul Lupul Stroescul se află în dispută pentru părţi de sat şi cu Andrieşeştii şi Ţurenii de Mamorniţa (Ionaşco şi Andronic Ţure, de la care vine, prin bunicul Oanţă Ţura, numele de mai târziu al satului, Ţureni), Ştefan Vodă trimiţându-l pe marele pitar Dumitru la Mamorniţa, în 8 septembrie 1673, să împace părţile.
O împărţeală anterioară, făcută de Gligoraş Gherman şi Arsenie Volcinschi, în 15 mai 1671, stabilea că jumătatea de sus a satului aparţinea lui Lupul Stroescul şi ginerelui lui Brânzanul, popa Samuilă, iar jumătatea de jos s-a împărţit în trei părţi, Ţurenii, nepoţi ai lui Oanţă, primind partea de jos, Andrieşeştii, nepoţi ai lui Vască, primind partea de mijloc, partea de sus, care fusese a lui Dragotă şi pentru care se ivise conflictul fiind împărţită în 12 părţi, din care Stroescul primea 10 părţi (3 jirebii de la Barnovschi Vodă, 1 de la Ţura), 2 părţi revenind Andrieşeştilor, care le cumpăraseră de la Barnovschi Vodă.
În 5 aprilie 1710, Iordachi, fiul lui Gligorie Mamurinschi, vindea lui Toader Ţura, pentru „un cal, drept 17 taleri, o haină nouă, drept opt taleri, un sac de grâne, drept un taler, şi 2 saci de hrişcă, tot drept un taler”, partea lui de moşioară din Mamorniţa.
În 20 octombrie 1722, Gavril Volcinschi din Mamorniţa a fost chemat la judecată domnească de către Dosoftei, egumenul Putnei, pe motiv că, după ce zălogise un fânaţ, pentru un împrumut, împresurase fânaţul, adică îşi pusese iobagii să cosească şi să ia fânul.
În 15 octombrie 1762, Ştefan Hăncul, feciorul lui Hăncu căpitan, vindea a patra parte din satul Mamorniţa fraţilor Ioniţă, Dumitraşco şi Nicolae Potlog, lui Constantin Volcinschi şi cumnatei acestuia, Ileana Volniceasa.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Mamorniţa, moşie răzeşească, „55 – toată suma caselor”, însemnând văduvă, Catrina COPÂNCIOAI, 3 jidovi, Copil sin Şmil, Herşcul sin Volva şi Volva sin Leiboii, 2 mazili, Neculaiu POTLOG şi Vasile BRĂESCUL, 1 ruptaş, Gavrilaş sin ŢURII, şi 48 birnici, adică: Vasile rusul, Chirilă BOICU, Nichifor rus, Ivan rus, Hrihor TCACI, Iacob rus, Georgii BUDAC, Ilie sin BAHRIN, Onofreiu POLIT, Vasile BUDAC, Onofreiu VIŢKO, Marco HITAR, David VIŢKO, Constandin PĂTESCU, Irimie PĂTESCU, Velişcu SCHION, Ion VREME, Vasile CÂRNEALĂ, Grigoraş ZGÂRCEA, Dumitraşcu GOLOGAN, Gavril BONDRÂŞ, Andrei GOLOGAN, Ştefan văcar, Ilii cumnat lui ANDRUNACHE, Ion morar, Dumitraş TĂRSĂUŢAN, Dumitraşco VÂLCU, Iftemi ZGÂRCEA, Demian sin morar, Georgii săcrier, Simion CABA, Vasile GURINKO, Ion VĂRAR, Ichim MINTAR, Vasile MINTAR, Ion FLOARE, Andronic KURKOMSKI, Ion TREBIŞA, Filip SALOB, Onofreiu NAZARII, Simion PAPADOC, Petre sin preutesii, Dumitraş STAŞKO, Ştefan pescar, Vasile CINCURĂŢEI, Petre herghelegiu, Martin ungurian şi Vasile COCIRCĂ.
Conform recensământului lui Gabriel von Spleny, Mamorniţa avea, în 1774, 2 mazili, 1 popă, 50 ţărani şi 2 arnăuţi. Topografia lui Werenka menţionează, pentru 1774, 15 gospodării, iar pentru 1784, 224 familii. În 1890, Mamorniţa avea 602 locuitori, sub administraţia primarului Alexie Andruşec. Învăţător era Ioan Seniuc. Cealaltă parte a satului, Turani, avea 900 de locuitori şi primar propriu, pe George Daşchevici. Învăţător era Alexandru de Daşchevici, George Berariu era preotul satului, iar Emanuil Sgârcea era cantor.
În 1785, Sandu Ţura de Mamorniţa vindea nişte părţi de moşie din Ispas.
Biserica Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril din Ţureni a fost construită în 1820, iar bisericuţa Sfântului Nicolai din Mamorniţa avea să fie fundată în 1884 şi sfinţită în 1886. În 1843, Mamorniţa era arondată bisericii din Lucoviţa, biserica din Ţureni, cu 507 enoriaşi, patronată de Ilie Ludwig von MIKULI, fiind slujită de preotul Andrei ALEXANDROVICI. În 1876, biserica din Ţureni, la care erau arondaţi şi credincioşii din Mamorniţa, cu 1.181 enoriaşi, patronată de Dominik baron von KAPRI, îl avea paroh pe Samuel LOMICOVSCHI. În 1907, paroh era, pentru amândouă bisericile, Ioan POPESCUL, născut în 1858, preot din 1885, paroh din 1896, iar cantor, din 1905, Ştefan TUDAN, născut în 1851.
O şcoală cu 2 clase avea să fie deschisă, din 1885, la Ţureni, iar o alta, tot cu 2 clase, din 1893, la Mamorniţa .
Prin punctul vamal de la Mamorniţa au trecut, în 1848, majoritatea revoluţionarilor moldoveni, dar şi Arune Pumnul, care, arestat la Bucureşti şi adus la Iaşi, a izbutit să fugă în Bucovina, unde i se recomandase să-l caute pe Iraclie Porumbescu, tânăr student la teologie, în acel octombrie al anului 1848.
Banca raiffeisiană s-a înfiinţat la Ţureni (Zureni), în 16 noiembrie 1902, sub preşedinţia preotului Ioan Vlaico, director fiind Ioan Popescul, iar vistiernic, Eugen Vogel.
În 1910, mai bine de trei pătrimi ale satului bucovinean de la graniţa cu România erau galiţieni, şi doar mai puţini de o pătrime români.

MĂNĂSTIREA HUMORULUI

Menţionată în 13 aprilie 1415, drept selişte „care este la Humor” a „mănăstirii panului Ivan vornic”, Mănăstirea Humorului a fost, vreme de veacuri, doar o branişte mănăstirească.
Pe malul drept al râului Repedea (Homor, în tătară şi maghiară), fostul vornic de Suceava şi, apoi, de Tulova, Oană, a înălţat o mănăstire de lemn, pe care a înzestrat-o cu moşii. Oană a avut trei feciori, pe Lazăr, pe Stanciul şi pe Costea, iar aceştia au primit întăritură domnească, în 28 decembrie 1428, asupra moştenirii rămase de pe urma părintelui lor, şi anume „seliştea lui Dobre, la Humor, unde este mănăstirea lor”, şi, „adăugate către această mănăstire, trei sate, sub Dumbrava Înaltă, anume: unde a fost vătăman Minco, alt sat în lazul lor, al treilea sat, unde a fost cneaz Stan”. Peste vreo ase luni, în 3 iunie 1429, feciorii lui Oană vornicul au primit întăritură domnească pentru întreagă „credincioasa visluşenie a tatălui lor”, primind şi satul de „pe Tulova, unde este curtea lor, şi Stroinţii, la obârşia Şomuzului, şi Litanouţii (Litenii Bucovinei)”, plus alte câteva zeci de sate, risipite prin întreaga Moldovă.
„Seliştea lui Dobre, la Humor, unde este mănăstirea lor” împlineşte, deci, 580 ani de la prima atestare documentară, satul şi mănăstirea formând un tot unitar, cu o istorie comună sau, mai bine zis, cu un anonimat cenuşiu, întins peste câteva veacuri, până în 15 ianuarie 1766, când egumenul Gherasim al Humorului avea să se plângă Divanului împotriva oamenilor care vând băuturi în satele mănăstireşti Homor, Pârteşti, Derţca etc., iar Grigore Ghica avea să-l împuternicească pe egumenul Gherasim să vândă numai el „prin cele sate vin sau horilcă”. În fond, aşa este creştineşte: călugărul să provoace păcatul, ca să aibă ce ierta. Cât despre horilcă, aceasta provine din Polonia, fiind adusă, prima dată, prin secolul al XV-lea, drept „leac pentru holeră” (pe scurt, „horilcă”), şi încredinţată crâşmelor vremii, mănăstirilor.
Primele nume ale unor homoreni apar într-o plângere, înaintată Craisantului din Cernăuţi, în 23 aprilie 1815, prin care sătenii Istrati şi Zaharia Buburuţan, Isaia Boca, Ion Bodăi şi Dumitru Părţul avertizează că li s-a dat „loc de hrană pădure verde, pe care au lăzuit-o, dar stăpânirea vrea să le ia lazurile”.
Conform Consignaţiunii lui Enzenberg, din 27 ianuarie 1778, la Mănăstirea Humorului s-au stabilit patru familii de emigranţi transilvăneni, cu numele Buburuţan (Buburuzan), cea a plugarului din St. Ioan, Ştefan, în 1761, formată din soţie, doi băieţi şi o fată, cea a plugarului din Ilva Mare, Vasile, în 1763, formată din soţie, un băiat şi două fete, un alt Vasile Buburuzan, holtei din Bârgău, precum şi Parasca, o văduvă din Pipia, care s-a stabilit la Mănăstirea Humorului, în 1762, împreună cu cei doi băieţi şi cele două fete ale sale.
Dintre emigranţii ardeleni, mai sunt consemnaţi: Vasile Hosa, plugar din Ilva Mare, sosit, în 1763, împreună cu soţia; Filip Ungurean, plugar din Ilva mare, sosit, în 1760, împreună cu soţia, feciorul şi cele două fete ale sale; Simeon Goma, plugar din Borşa, sosit în 1758, împreună cu soţia şi cinci fiice; Ion Crăciun, plugar din Borşa, sosit tot în anul 1758, împreună cu soţia, trei băieţi şi trei fete; fraţii Lupu şi Vasile Moroşan, plugari din Borşa, stabiliţi la Mănăstirea Humorului în anul 1758, împreună cu soţiile, iar Lupu şi cu trei băieţi şi patru fete.
În 1774, satul Mănăstirea Humorului avea doar 40 de familii, iar în 1784, 87. Peste un secol, în 1895, satul avea 1.260 locuitori, conduşi spiritual de parohii Ermocrat Tomaşciuc şi Gheorghe Boca, dar şi de învăţătorul Petru Colesniuc. Primar al comunei era Simion Paşcovici, iar cantor – Ipolit Hnidei. Cabinetul de lectură se numea „Şcoala română”.
Şcoala din Mănăstirea Humorului a fost zidită în anii 1893-1894, prin sârguinţa primarului Ionas BRAUN, a fostului primar Toader TUDORAŞ şi a preotului Georgi BOCA .
O colectă pentru Internatul de Studenţi din Cernăuţi, făcută, în mai 1896, de „George BOCA, preot în Mănăstirea Humorului”, menţionează următoarele nume de localnici: învăţător superior Petru COLEŞNIUC, secretar comunal Ioan VARDAR, comerciant Gregor WENTZ, cantor Hipolit HNIDEI, primar Simion PAŞCOVICI, Vasile HOŞBOTĂ, Ioan HOŞBOTĂ, Domiţian PAŞCOVICI, Ştefan BUBURUZAN, Alexandru BUBURUZAN, Simion TUDORAŞ, Axenti CROITOR, George BULEXA, Ion MICUŢAR, Gavril BOCA, Casian BUBURUZAN, Petru PETENGEA, Damian MACOVEI, Costan MACOVEI şi Toader BUBURUZAN .
„Satul mănăstirii Humorului are înfăţişarea bună, fără veselie. Case trainice, uneori porţi mari de lemn, copereminte cu streaşina bogată. Cârduri de vite frumoase, de rasă străină, mugesc înaintea porţilor.
Mă duce spre casa părintelui un băieţaş, trecut printr-un mare cojoc miţos, care ajunge până la pământ. E Gavril Onoiu, băiat cuminte, şcolar în clasa a patra (mai are de făcut două şi, apoi, în doi ani, de două ori pe săptămână).
– Cum îl cheamă pe învăţător?
– Nu ştiu.
– Dar cum îi zici?
– Eu îi zic „domnu”…
Ca şi mine, în timpuri…” .
Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner , în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la Casandra COZMA (17 ani în 1913), Saveta POŞTOVICI (16 ani în 1913) şi Ioana TIRON (15 ani în 1913) din Mănăstirea Humorului.

MĂNĂSTIRIŞTE

„Acest suburbiu e aşezat spre amiază-zi, de la Cernăuţi. E împrăştiat pe şes, numai partea lui nordică e pe dâmburi şi pe vale, în care se află şi un pârâu…
Aici e o şcoală comunală de 4 clase. La ea umblau, în 1894, 105 Români, 47 Ruteni, 160 Germani, 9 Poloni, 1 Ceh. Anul fundării, 1872.
Aici ar fi necesară o bisericuţă de piatră, vis-a-vis de şcoală, ca să aibă copiii unde umbla la ascultarea sfintei liturghii, că, pe aiurea, nu le dă mâna să meargă, din cauza depărtării.
În Mănăstirişte locuiesc oameni de tot felul: Români, Germani, Ruteni, Jidovi.
Oamenii ortodocşi din acest suburbiu, deşi mai toţi Români, vorbesc, între olaltă, când se întâlnesc, ruseşte, numai preotului îi spun „Bună ziua!”. După ce au trecut de dânsul, o mână ca şi mai înainte.
Româncele şi şvăboaicele vorbesc, între olaltă, tot ruseşte. Rele timpuri!
În Mănăstirişte sunt două societăţi: 1. O filială a „Doamnelor Române” din Bucovina; 2. Cabinetul de cetire „Mănărişte”, care e o filială a Societăţii cantorilor români din Bucovina „Lumina”, întemeiat în 1898 .
Cabinetul de lectură „Lumina” din Mănăstirişte s-a înfiinţat, în 1 Mai 1898, sub preşedinţia lui Andreiu Brăteanu, vicepreşedinte fiind Ion Penteleiciuc. Din comitetul de conducere mai făceau parte şi preotul Petru Popescul (secretar), Dionisie Clein (controlor), George Zavadovschi (casar), Nicolai Cohut (bibliotecar), Mihai Jemna (econom), Vasile Jemna, Nicolai Scalat şi Mihai Creiliciuc (comisia de control).

MĂNEUŢI

Satul Măneuţi („Man” înseamnă, în tătară şi în turcă, „Bărbat”), atestat documentar în 7 iulie 1430 şi în 24 februarie 1437, când Şteful Jumătate primeşte uric şi pentru o jumătate din satul şi moşia „Maneuţi la Suceavă”, cealaltă jumătate revenindu-i lui Mândrea, fratele lui Şteful şi al lui Jurju, a fost, la origini, un sat tătăresc, statut confirmat în 9 noiembrie 1433, când unul dintre cei doi fraţi vrăjmaşi, fii ai lui Alexandru cel Bun, Ştefan Vodă, îi dăruieşte partizanului său, „pan Danco, fiul lui pan Giurgiu de la Frătăuţi… un sat pe Suceavă, anume Mianouţi şi patru curţi de tătari din acel sat”, respectiv familiile „curţilor de tătari Mateis şi Ivaşcu”.
În 1468, la Măneuţi stăpânea Marena, jupâneasa lui Ivanco Braevici, fiul lui Brae cel Bătrân, care zidise o mănăstire la Măneuţi. În 2 octombrie 1468, Ştefan cel Mare cumpără, de la Marena şi de la feciorii ei, Ivaşco şi Iliaş, cu 120 zloţi tătăreşti, „jumătate din satul Maneuţi, pe Suceavă, partea lor, jumătate din moară, jumătate din mănăstire şi jumătate din tot hotarul, cu tot venitul”, pe care le dăruieşte mănăstirii Putna.
În 7 martie 1487, Şteful, fiul lui Hărman, şi sora lui Marina, jupâneasa lui Mihail Rogaşevschi, dau mănăstirii Putna satul „Maneuţi, cu mori pe Suceava” şi primesc, la schimb, „un sat, anume Şirăuţi”.
În 1742, „Mineuţii” erau o selişte pustie, pe care se vor aşeza, după 19 ianuarie 1785, 56 familii de ceangăi, care vor întemeia Andreasfalva, „sau satul lui Andraş”, şi se vor ocupa cu legumicultura şi cu creşterea vitelor.

MARGINEA

Parte a satului răzleţit Suceviţa, iniţial numit şi Prundul sau Marginea Prundului (Suceviţei), satul Marginea avea să împărtăşească soarta tuturor vetrelor bucovinene, aflate pe proprietăţi ecleziastice, fiind colonizat abia în 1776, cu 106 familii de ruteni.
În toamna anului 1803, douăzeci alte familii germane de tăietori de lemne, conduse de Andreas Schuster, s-au stabilit la Marginea, cu acceptul administratorului Quirsfeld şi a trezorierului Hohenauer. Numele acelor familii, venite din Boemia, s-au păstrat: Anton Aschenbenner, Johann Augustin, Adam Bahr, Sebastian Baumgartner, Georg Beitl, Josef Druck, Martin Eichinger, Franz Geschwendner, Martin Gnad, Karl Haiden, Wenzel Hoffmann, Georg Klostermann, Kaspar Kohlruss, Georg Kufner, Wenzel Kufner, Martin Schulhauser, Andreas Schuster, Franz Schuster, Johann Schweigl şi Peter Wilhelm. Lor aveau să li se alăture, ulterior, şi câteva familii de şvabi, provenite din Franconia.
Biserica Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril din Marginea a fost construită între anii 1840-1849, fiind sfinţită în 1859. În 1843, altarul bisericii în construcţie era slujit de preoţii cooperatori Cassian HALIP şi Andrei LIPEŢCHI, numărul credincioşilor ortodocşi fiind de 2.050 suflete. În 1876, parohia avea 2.812 enoriaşi, paroh fiind Grigorie POPESCUL, iar preot cooperator, Emilian GRIBOVSCHI. În 1907, paroh era Meliton ANTONOVICI, născut în 1844, preot din 1870, paroh din 1875, preot cooperator fiind Nicodim ŞTEFUREAC, născut în 1862, preot din 1890, iar cantor, din 1900, George GHERASIM, născut în 1865.
Şcoala din Marginea, cu 6 clase, funcţiona din 1857, cea din Lichtenberg fiind înfiinţată mai târziu, în 1873 .
În 1890, comuna Marginea avea 3.563 locuitori, primar fiind Grigorie Balan. Parohi erau Vladimir Renei de Herşeni şi Nicolai Ţurcan, învăţători – Teodor Leuciuc şi Nicolai Halip, iar cantor bisericesc – Georgie Gerasim.
O listă de subscripţie pentru zidirea bisericii orientale din Cacica, întocmită, în iunie 1891, de „Vladimir de RENEI, parochul din Marginea”, menţionează, printre familiile comunei, pe: Nicolai alui Casian MIHAILESCU, preoteasa văduvă Glicheria LEVIŢCHI, Palaghia alui Georgie MARTINESCU, Paraschiva alui Ilie FUNDU, Ana alui Ion BERENGHIANU, cantorii Vasile BERENGHIANU şi Toader SFÂRNACIUC, Zaharie GRIGOREANU, Gavril ICHIM, Dumitru alui Porfirie LAZAR, Agripina alui Anton MIHAILESCU, Zenovia MARTINESCU, Simion NICHITEANU, Zamfira alui Precob CUCIUREANU, Maria alui Nicolai POPESCU, Anghelina alui Pentelei MALUŞ, Ecaterina LAZAR, Zamfira alui Toader SFÂRNACIUC, Toader CRĂCIUN, Margareta alui David Onufrei, Pavel Onufrei, Domnica alui Precob NICULCEA, Smaranda alui Casian MIHAILESCU, Maria alui Mihai LUPU, Domnica alui Constantin POMOHACI, Domnica alui Dumitru MALUŞ, Dochim ZAREMBA, Rachila alui Costan SOROHONIUC, Ştefan alui Dumitru BAIAN, Floarea alui Ştefan BALAN, Daniil POSCONIUC, Ileana alui Andrei MIHAILESCU, Margareta alui Gavril HALIP, Domnica alui Ilie HALIP, Ana alui Condor MANOLI, Matrona alui Pavel BUNCEAG, Balaşa MARTINESCU şi Rachila alui Pahomi LUPU .
Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner , în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la Maria FURCAŞ (20 ani în 1909) şi Vasile ROTAR (37 ani în 1909) din Marginea.
La Marginea s-au născut filosoful, eminescologul şi poetul Vasile GHERASIM (12 noiembrie 1893), pictorul Arcadie PRUTEANU (23 septembrie 1927), sculptorul Gavril NICHITEAN (31 octombrie 1932) şi ceramiştii Gheorghe şi Ioan MAGOPĂŢ (7 mai 1951 şi, respectiv, 22 noiembrie 1952).

MĂRIŢEI

Istoria atestată a satului Măriţei, întotdeauna legată de cea a Dărmăneştilor, sat menţionat, pentru prima dată, în 7 ianuarie 1403, când a fost dăruit Episcopiei Sucevei, până atunci făcând parte din „ocina dreaptă” a voievodului Alexandru cel Bun, cel care adusese la Suceava, încă din 29 iunie 1402, moaştele Sfântului Ioan cel Nou. Sfântul fusese depus în biserica de mir a Moldovei, care ţinea loc şi de episcopie, iar satele „Hreţca pe Suceavă (Dărmăneşti) şi Averăuţi pe Suceavă (Vereşti)” însemnau ofranda pe care o aducea voievodul, „la soborul Sfântului Ioan Botezătorului”, noului patron spiritual al capitalei Moldovei.
Dar numele de Măriţei, formulat ca atare într-un document de cancelarie domnească, se menţionează abia din 6 aprilie 1634, când cătunul acestui sat, Hatna sau „jumătate de sat Măriţei, partea de jos”, a fost cumpărată de Evloghie, pentru a doua oară episcop al Rădăuţilor, om hapsân, amestecat în fel de fel de afaceri oneroase şi care avea să cumpere Hatna pentru înzestrarea surorii sale, Ana. Pe Ana o va moşteni Toader Murguleţ, stăpânitorul unei obşti săteşti de neamuri străvechi, reprezentată, în 6 aprilie 1659, la o hotărnicire în Iacobeşti, de Ipatie Murguleţ, Lupul Dubnim, Ionaşco Pintescul şi de fraţii Gligorie, Loghin şi Simion Pintescul.
În 15 octombrie 1669, Toader Murguleţ biv vel (fost mare) armaş lasă, prin testament, „a patra parte de sat Mărăţei” Irinii Murguleţ, iar o altă a patra parte, fraţilor Dumitraşco şi Maria, copiii lui Andrei Murguleţ, alt fiu al lui Toader.
În 15 iunie 1706, Vasile Candachia şi Toader Dubniţă vând partea lor de sat, „din vatra satului, din fănaţ şi din pădure, de la hotarul Călineştilor pănă la apa Sucevei”, clucerului Constantin Sbiera pentru 15 lei turceşti.
În 1 decembrie 1711, Maria, fata Dochiei şi nepoata Ancăi şi a lui Andrei Murguleţ, vinde „a patra parte, partea de jos a satului Mărăţăi”, pentru 40 lei bătuţi, aceluiaşi Constantin Sbiera, ajuns, între timp, logofăt.
În 1733, Constantin Sbiera dăruieşte fetei sale, Ileana, văduva comisului Negoiţă Ciudin, moşia sa din Mărăţăi.
În 9 iunie 1745, Constantin Line vinde lui Dumitraşco Sbiara a opta parte din satul Mărăţăi, parte primită de la Mihalachi Pilat, la schimb… valoric, „pentru o ţigancă cu care mi-a fost dator”.
În 10 iulie 1751, Ilinca lui Nicolae Totoescul, popa Lupul Cocoşatul şi Ştefan Totoescul dovedesc, la Divan, că le aparţine a şasea parte din sat.
Dintre emigranţii ardeleni, doar patru familii se stabilesc la Măriţei, prima, în 1758, cea a plugarului din Budeşti Ion FERŢA, care sosise împreună cu soţia, apoi, în 1763, cea a plugarului George UNGUREAN, din Frişu, însoţit de soţie, de un băiat şi de o fată, apoi, din anul următor, 1764, şi de familia fratelui său, Dumitru UNUGUREAN (cu soţia şi un băiat) şi cea a cumnatului, Timoftei URECHE, care sosise tot din Frişu, împreună cu soţia, cinci feciori şi trei fete, stabilindu-se pe moşia mazilului Hallban şi a lui Ioniţă Costin.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Mărăţăi, în Ocolul Vicovilor, fără alte precizări, „29 – toată suma caselor”, însemnând o femeie săracă şi 28 familii de birnici.
La venirea austriecilor în Bucovina (ocupaţia s-a încheiat în data de 1 octombrie 1774), satul Măriţei avea 33 familii, dar satul creşte, până în 1784, la 114 familii, datorită colonizării cu 81 familii de galiţieni, pe care o va face noul proprietar, negustorul armean Ivan Capri.
În 30 noiembrie 1782, în faţa Comisiei cezaro-crăieşti de delimitare a proprietăţilor în Bucovina, de la Siret, s-au prezentat boierii moldoveni Gheorghi Ciudin şi Constantin Cozmiţă, care au declarat că stăpâneau partea jos a satului Măriţei şi a cincia parte din partea de sus, Ciudin ca moştenitor al mamei sale, Ileana lui Constantin Sbiera, iar Cozmiţă, partea soţiei sale, fata lui Dumitraşco Sbiera.
În 27 martie 1783, în faţa aceleiaşi Comisii s-a prezentat armeanul Ioan Kapri, ca intermediar, pentru a revendica pentru ruptaşul Gavril Fedelişanul şi socrul acestuia, popa Lupul zis Cocoşatul sau Belea, o treime din satul Măriţei.
În 20 decembrie 1784, Gheorghe Ciudin, fiul lui Negoiţă Ciudin şi al Ilenei lui Constantin Sbiera, vinde lui Ivan Kapri o treime din satul Măriţei, partea sa, pentru 2.550 lei.
Ivan Capri (Ioan Căprii, cum i se zice într-un alt document) cumpără Măriţeia, pe bucăţi, începând din 22 august 1785, când achiziţionează un sfert din satul Iacobeşti, pe care îl va alipi la Măriţeia, apoi în 8 decembrie 1786, când cumpără sfertul de sat al lui Gheorghe Ciudin, iar în 20 decembrie, ce mai rămăsese din proprietatea lui Ioniţă Coşăteanul, celălalt ginere al popii Lupul „Cocoşatul-Belea”, şi, pentru că dorea să-şi exploateze eficient noua moşie, începe o masivă colonizare cu galiţieni.
Din rândul acestor agricultori avea să se ridice, la 1848, deputatul-ţăran Dolenciuc, ales, în 14 iunie 1848, deputat de Suceava în Parlamentul din Viena cu 59 voturi din 74.
Zestrea toponimică a satului Mărăţei tezaurizează, începând cu anul 1761, numele unor obşteni (Casa lui Pistrugă, Crâşma lui Dobrenchi, Pârâul Neagul, Pârâul Danila, Lunca Meretzeika, Dubena, Hliniţa, Zapuschi), care se adaugă unor toponime străvechi (Lunca, Pârâul Hatnei, Pârâul Racovăţ, Pârâul Sorbu, Opcina, Dealul, Dumbrava, Grui, Livada, Sălişte, Valea, Bursuci, Pădurea Pruncului, Pădurea Obştei, Ograda etc.
Biserica din Măriţei a fost fundată în 1901 şi sfinţită în 1904, patron bisericesc fiind Bogdan de PRUNKUL, până atunci enoriaşii fiind arondaţi bisericii din Hatna.
Şcoala din Măriţei, cu 2 clase, a fost înfiinţată în 1858 .
La Măriţei s-a născut, în 20 august 1913, pictorul Mircea BOŞCOIANU.

MĂZĂNĂIEŞTI

Menţionat, în 1574, drept sat, „Mădzănăeştii la Suceavă” se pustiiseră, la 1742, ca proprietate a mănăstirii Slatina.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Măzănăeştii, în Ocolul Siretului de Sus, fără alte precizări, „21 – toată suma caselor”, însemnând 17 panţiri isprăvniceşti, 1 popă şi 3 femei sărace.
În 1774, satul Măzănăieşti avea 17 familii, patru dintre acestea, cea a lui Tanasă COJOCARIU, sosit în 1738 din Borşa, cea a lui Bucur BORŞAN (1762, Cerneşti), cea a lui Andrei MORARIU (1769, Leşu Ilvei) şi cea a lui Filip NUŢU (1774, Enciu), reprezentând primul val de migraţiune ardeleană, lor alăturându-li-se, în 1776, Iacob HANN (Horodniţa) şi Ion BODNAR (Slatina), iar în 1777, Chirilă SALVAN (Bileag) şi Anton DASCĂ (Mintiu).
Între anii 1782-1787, se stabilesc şi la Măzănăieşti câteva familii de agricultori şi meşteşugari germani, provenite din Franconia şi din Bavaria.
Biserica Adormirea Maicii Domnului din Măzănăieşti a fost construită în 1795, dotată cu un iconostas nou, în 1835, şi renovată în 1870. În 1843, biserica avea 448 enoriaşi în Măzănăieşti şi în Lucăceşti, dar postul de preot era vacant. În 1876, când din patronat, alături de Împărat şi de mănăstirea Slatina, făcea parte şi Gabriel de PRUNKUL, biserica avea 812 enoriaşi, preot cooperator fiind Vladimir VASILOVICI. În 1907, preot era Dimitrie TELEAGĂ, născut în 1864, preot din 1894, iar cantor, din 1906, Petru BARDAŞ, născut în 1882.
O şcoală cu 2 clase a fost deschisă, la Măzănăieşti, în 1888 .
În 1890, comuna Măzănăieşti avea 687 locuitori, primar fiind Iosif Kristel. Folcloristul Alexandru Voevitca era preot, Leon Turturean era învăţător, iar Gavriil Rotariu – cantor bisericesc.
În 30 decembrie 1895, „în Măzănăeşti a fost alegerea comitetului comunal… Aleşi au fost, în Corpul I, Franz KRAMMER, Ioan ALDEA, Dumitru COSTINAR şi Ştefan MOLDOVAN; în Corpul II, Ioan CRĂŞMAR, Nicolai CRĂŞMAR, Petru FILIP şi Constantin RUSU; în corpul III, părintele Alexandru VOEVITCA, Otto CHAN, Nicolai BĂRLEAN şi Constantin UNGUREAN” .
Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner , în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la Filomina CRISTEL (fără vârstă menţionată, în 1907) din Măzănăeşti.

MIHALCEA

În 15 martie 1490, printre bisericile întărite de Ştefan cel Mare Episcopiei de Rădăuţi, se afla „ şi o biserică din Mihalcea”, sat al voievodului, care, în 10 iulie 1510, are parte de o povestea pilduitoare. Anterior acelei date, un iobag din Mihalcea, Matei, plecase la Bistriţa ca să-i vândă câteva perechi de boi, dar, la întoarcere, a fost deposedat de bani de gărzile orăşeneşti din Bistriţa şi aruncat în închisoare. Enervat de o asemenea nedreptate, Bogdan-Vlad cel Orb îi poruncise marelui vistiernic şi vameş Gavril Trotuşan, ginerele lui Luca Arbure, să le scrie bistriţenilor: „Iată, a venit la noi şi acest Iovan, iobag din Mihalcea al zisului nostru Domn, şi ne-a înfăţişat, sub chip de grea plângere, cum că fratele său, numit Matei, plecând spre părţile voastre, cu un anumit număr de boi, pentru a-i vinde, pe când se întorcea, după ce vânduse boii” a fost reţinut de straja cetăţii, deposedat de bani şi aruncat în temniţă. Gavril Trotuşan cerea eliberarea „omului şi iobagului nostru, Matei din Mihalcea”, ameninţându-i pe bistriţeni cu o incursiune de pedepsire a armatelor moldoveneşti, în cazul în care Matei din Mihalcea nu va beneficia de dreptatea care i se cuvenea.
Satul Mihalcea se numea, în 1625, Mihalciul, iar în 1699, Mihalce.
În 9 aprilie 1677, Dumitraşco din Lucaveţ, jupâneasa lui, Aniţa, fata Maricăi Cărcoaei, şi feciorul lor, Gavrilaş, au căzut robi la tătari. Răscumpărarea familiei din Lucaveţ a fost plătită de Lupaşco, fiul lui Nicolae Murguleţ, cel care, în 7 martie 1677, primeşte de la familia recunoscătoare a lui Dumitraşco „a patra parte a mea, den sat Mihalciu, cu rumâni cu toat”.
În 1 februarie 1703, după ce Niculai Murguleţ, care plecase în Polonia cu 150 vite de vânzare, murise acolo, fratele lui, Ursul Murguleţ, care rămăsese păgubit de nişte vite, a vrut să păstreze satul Mihalcea, dar, primind banii pe vite de la ginerele lui Niculai Murguleţ, Toader Moţoc, i-a restituit acestuia satul.
În 10 august 1706, Antioh Cantemir Vodă întărea lui Lupaşco Murguleţ părţile sale din Mihalcea, interzicându-le ginerilor lui Stroescul, Toader Dămian şi Ştefan Volcinschi, să-i tulbure posesia, până la o nouă înfăţişare la Divan.
Sat şi moşie ale lui Gavril Moţoc, împreună cu Mihalcea, în 28 iunie 1745, „o parte de pământ din Clocucica a fost tras de târgoveţi la hotarul târgului, arătând un uric vechiu, de la Ştefan Voievod despre hotarul Mihalcei şi a Clocucichei”. Cercetând uricele, Ioan Nicolai Mavrocordat Vodă hotăra „precum târgoveţii de Cernăuţi să stăpânească acea bucată de pământ, precum au stăpânit-o moşii şi părinţii lor, iar Gavril Moţoc să stăpânească hotarele Mihalcei”
Conform unui izvod de moşii, din 20 iulie 1756, Ilinca Dociul, fata lui Ursul Murguleţ stăpânea a patra parte de Mihalce.
În 29 mai 1762, pentru că Toader Mănescul şi cumnatul său, Dumitraşco Tabără, mazili de Cernăuţi, se certau „cu fraţii Ilie, Ion, Sandul şi Toader Moţoc, feciorii Mariei, pe care o ţinuse Perjul şi fraţii Paraschivei, jupâneasa lui Mănescul, care a făcut pe Toader Mănescul şi pe Nastasia, jupâneasa lui Dumitraşco Tabără, şi cerând Toader Mănescul şi Dumitraşco Tabără de la Moţocheşti partea mamei lor, Paraschiva, au apărut întâi în faţa lui Gheorghe jitnicerul, staroste de Cernăuţi, care a împărţit toată partea părintelui lor, Toader Moţoc, şi a mamei lor, Iudita, fiica lui Nicolai Murguleţ… pe 6 fraţi”, care stăpâneau, împreună, doar un sfert din satul Mihalcea. Conflictele acestea pentru pământ, între neamuri, care ne ţin loc de istorie, continuă şi pe parcursul generaţiilor următoare.
În 21 martie 1773, „este conflict între Toader şi Constantin, nepoţii lui Vasilie Mănescul, şi Toma, fiul lui Vasilie Mănescul”. Şi aşa mai departe.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Mihalcea „64 – toată suma caselor”, însemnând 1 popă, 1 dascăl, 2 mazili, 3 ruptaşi, 3 scutelnici, 4 văduve şi 49 birnici, aceştia fiind: Onofreiu NISCORENDI, Ion MITITELIUC, Ion VLAS, Dumitraşcu VLAS, Nichifor ŢIGĂNAŞ, Ursul ŢIGĂNAŞ, Grigori ŢIGĂNAŞ, Lupul moscal, Grigori zet ego, Vasile moscal, Iftemii HONCEPIUC, Mihail JUPLIAC, Costaşcu POSTOLNIC, Iacob MEREZKA, Iacob DORUŞ, Ilko ciubotar, Andrei HONCEPIUC, Ion a BABII, Simion HONCEPIUC, Mihail DUGAN, Ion MOTLIUC, Roman vătăman, Neculaiu strugar, Grigoraş sin ego, Enachi sin diacon, Grigori ciubotar, Mitro sin ŞTEFUREA, Ivan ŞTEFUREA, Sâmen sin ŞTEFUREA, Vasile OLEŞCIUC, Iacob MACSINIUC, Hrihor MÂTCIUC, Iacob POPOVICI, Tudose sin FODOR, Ion sin CRĂCIUN, Ion FODORCIUC, Hrihor RUŞICIORUL, Hrihor sin MIHAIL, Neculai rus, Georgii DUMCA, Palii ROMANUC, Vasile pânzar, Ivan BORIS, Georgii PEIKO, Andrei DĂNILIUC, Ivan zet popii, Dănilă pânzar, Petro TROEŢSCHI şi Vasile ZVARICI.
Rufeturile erau: mazilii Toader MÂNECĂ şi Toma MÂNECĂ, ruptaşii Simion BOLDESCU, Toader BOŞNIAGĂ şi Lupul BRAHĂ, popa Ştefan şi dascălul Toader, scutelnicii Dumitru rusul, scutelnic al lui Toader MÂNECĂ, Vasile DUMITRU, scutelnicul popii, şi Vasile MUTRIUC, scutelnicul lui BOŞNIAGĂ, dar şi vădanele Irina, Ilina, Titiana şi Paraschiva.
În 1774, Mihalcea avea 61 familii, iar în 1775, când făcea parte din Ocolul Cernăuţilor, 4 mazili, 2 popi şi 49 ţărani, numărul familiilor satului ajungând, în 1784, la 102. În 1776, o jumătate de sat Mihalcea „se cheamă Camâna”.
Diata lui Toader Mănescul, din 14 iulie 1794, o face stăpână pe fata lui, Maria, jupâneasa lui Gheorghe Tuşinschi, peste „săliştea Mihalcei, partea de sus”.
În 16 iulie 1806, Ruxanda Tuşinschi arenda lui Andrei Dobrovolschi, pe patru ani, pentru 1.150 lei, „moşia ce o are în Mihalce baştină… cu toate locurile, cu nouă podani”.
Biserica nouă din Mihalcea a fost construită în 1901, în locul unei biserici vechi, patronată, în 1843, de Grigorie de TABORA şi slujită de parohul Vasilie TOMOVICI, parohia numărând 1.423 enoriaşi. În 1876, biserica Adormirea Maicii Domnului, cu 1.992 enoriaşi, patronată de Ioan de POPOVICI, era slujită de parohul Cassian TOMOVICI. În 1907, paroh era prietenul lui Ciprian PORUMBESCU, Zaharie VORONCA, născut în 1851, preot din 1880, paroh din 1888, iar cantor, din 1892, Ipolit ZAREVICI, născut în 1842.
În 1882, avea să se deschidă, la Mihalcea, o şcoală cu 6 clase .
În 1890, Mihalcea avea 2.700 locuitori, primar fiind Ignatie Arseni. Paroh era Zaharie Voronca, iar cantor bisericesc – Ipolit Ţarevici. Satul avea o şcoală, slujită de învăţătorul Sevastian Baloşescul.
O listă de subscripţie „în folosul şcolarului sătesc”, întocmită de „Dumitru nobil de TOTOESCUL, notar comunal din Mihalcea… în folosul şcolarului sărac Mihai al lui Georgi din Broscăuţii vechi”, cuprinde următoarele nume: Isidor cav. de MANESCUL, Iancu cav. de MANESCUL, Grigorie nobil de CONSTANTINOVICI, protopresviterul din Camena, George HOSTIUC, Dimitrie nobil de TOTOESCU, Erast SAUCIUC, Mihaiu DOLINSCHI, Teodor REUS cav. de MÎRZA, Iankel HECHT, Vasile nobil de ROSCHIP, Victor nobil de TUŞINSCHI, Vasile cav. de GRECUL, Constantin nobil de TUŞINSCHI, Vasilie nobil de BRAHA, Onofraş PANTIUC, Nicolae COZUBOVSCHI, Marcus LUTTINGER, doamna Loti LUTTINGER, Ignatie nobil de VOLCINSCHI, George nobil de SOROCEANU, Ioan COSOVAN, Iakiw FEDKI, Teodor PRODANCIUC, Olexa KOUTZUN, Nararic KOUTZUN, Leonti NIDRIESCHI, Nicolai KOUTZUN şi Teofil nobil de MANESCUL .

MIHOVA

Satul de pe pârâul Mihova, în aval de Lucavăţ şi în megieşia moşiei şi a satului Berhomet, împărtăşeşte aceeaşi istorie obştească a răzeşismului întemeiat de Luca, fiul lui Pancu.
În 1775, Mihova, din Ocolul Berhometelui, era considerată un cătun al Lucavăţului, Lucavăţ cu Mihova având 1 mazil, 1 popă şi 65 ţărani. Dar Mihova era selişte pustie, colonizată abia în 1776 cu 67 familii rutene, după cum o confirmă „Topografia” lui Daniel Werenka (pg. 64).
Biserica Sfântului Ioan cel Nou din Mihova avea să fie construită în 1903, pe locul unei bisericuţe vechi, cu acelaşi hram, patronată, în 1843, când avea 1.142 enoriaşi, de Iordachi de VASILCO şi slujită de parohul Athanasie DAŞCHIEVICI. În 1876, biserica era frecventată de 1.569 enoriaşi, patron fiind Alexander de VASILCO-SERECKI, iar paroh, Epifanie FERLIEVICI. În 1907, când deservea şi enoriaşii din Mega şi din Maidan, paroh era David MUNTEAN, născut în 1861, preot din 1886, paroh din 1893, iar cantor, din 1903, George KOUTZENIUK, născut în 1882.
O şcoală cu 4 clase funcţiona, la Mihova, din 1860, o alta, cu o clasă, urmând să fie deschisă, la Mega, din 1892 .
În 1890, comuna Mihova avea 2.194 locuitori, primar fiind Nicolai Iaviş. Paroh era David Muntean, iar Ioan Crilati şi Dionisie Constantinovici erau învăţători.

MIHOVENI

Format din două cătune, care s-au numit, în vechime, Buninţi şi Bârnova, precum două dintre pâraiele din zonă, Mihovenii, menţionaţi doar ca moşie în 7 septembrie 1756, îşi iau numele de la cel de-al treilea pârâu, Mihovenii, toponim mult anterior „familiei Mivovan”, care va deschide „crâşma Mivovanilor” (Sandul Mivovan din Iacobeni, menţionat ca răzeş în 30 noiembrie 1754 şi în 1794) abia în anul 1783.
În 9 martie 1768, exista un „Ştefan Tipa de Mihoveni”, care se judeca cu Petru Cheşco vel şătrar, descendentul lui Ţica, pentru o pivniţă de piatră în Suceava.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Mivoveni, în Ocolul Vicovilor, fără alte precizări, „40 – toată suma caselor”, însemnând 21 panţiri isprăvniceşti, 5 scutelnici ai „doftorului PETRACHI”, 3 argaţi tij (deci, tot ai „doftorului”), 5 femei sărace, 2 popi, 1 nevolnic şi 3 ţigani.
În 1774, Mihovenii avea 18 familii ţărăneşti, iar în 1785, când cele două cătune vechi întregeau Mihovenii, 70 familii de ţărani.
Biserica Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril din Mihoveni, construită, de fapt, la Buninţi, între anii 1871-1877, dar sfinţită abia în 1885, îl avea paroh, în 1907, pe Nicolai POPOVICI, născut în 1855, preot din 1880, paroh din 1901, cantor fiind Gavriil MURANOVICI, născut în 1832.
O şcoală cu 5 clase avea să fie deschisă, la Mihoveni, în 1886 .
În 1890, Mihovenii aveau 1.049 locuitori, primar al comunei fiind Mihail Popinciuc.
Însoţirea de credit rural, tip Raiffeisen, s-a constituit, la „Mihoveni cu Buninţ”, în 1903, sub preşedinţia lui S. Lazarovici, cu George Muranovici – director, cu Leon Dârja – vistiernic, şi cu membrii Iacob Gherman şi Vasile Popinciuc (consemnat Pepenciuc).
O colectă publică pentru Societatea „Şcoala Română”, făcută, în 1893, în Mihoveni, de parohul Simion COBILANSCHI, cuprinde următoarele nume de localnici: Vasile ZURCAN, Gavriil MURANOVICI, Ioan MARCO, învăţătorul Ignaţiu CORVIN, Dumitru CANDREAN, Iacob BEŞCIUC, Ioan alui Ilie POROCH, Ilie TURTUREAN, George DÂRJA, George alui Simion TIPA, Michail POPINCIUC, Vasile DÂRJA, Andrii GORAŞ, Ioan alui Iordachi CRUDU, Vasile MÂNDRESCUL şi Ioan CIOFU .
Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner , în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la Artimisia GORAŞ (fără vârstă menţionată, în 1907), Petrea ROPCIUC (fără vârstă menţionată, în 1907) din Mihoveni.

MIHUCENI

Menţionat, în 1 august 1466, când a fost întărit, de Ştefan cel Mare, Maruşcăi, fata lui Mihail Misici, împreună cu „Mihailăuţii, unde ari e să-ş facă aşezare şi undi au fost giudi Petrinco, şi Mihucenii, pi Trestiiana, în gura Rudii, şi Horodişte, cu toate poenili di supt codru, ce să numeşte Bozleşcoiu… hotarul Mihucenilor începând de la drumul cel mare al Movilăului, în gios, pănă la pârâul Trestiiana… Trăstieni, iar di acole drept la dial, la un stejar ci esti la o fântână… drept la codru” .
În 1774, satul Mihuceni avea 9 familii ţărăneşti, dar împreună cu Trestiana, după cum rezultă din recensământul lui von Spleny din 1775. În 1784, populaţia satului ajunge la 75 familii ţărăneşti, în baza colonizării cu ruteni.
Biserica Naşterea Maicii Domnului din Mihuceni a fost construită în 1782 de Ştefan de STRIŞCA. În 1843, biserica avea, în Mihuceni, Trestiana şi Chicera, 1.152 enoriaşi, patronatul fiind asigurat de familia Isabelei de FERRO, iar slujirea altarului, de preotul administrator Athanasie LEVIŢCHI. În 1876, biserica cu 1.839 enoriaşi în cele trei sate menţionate, aflată sub patronatul lui Rudolf von FERRO, era slujită de Peter NICHITOVICI. În 1907, patron bisericesc era Elena de SIMIG, paroh fiind Constantin GRIGOROVICI, născut în 1879, preot din 1905, iar cantor, din 1898, Parfenie IACUBOVICI, născut în 1865.
O şcoală cu 2 clase avea să fie deschisă, la Mihuceni, în 1887 .
În 1890, Mihucenii aveau 900 locuitori, învăţător fiind Antonie Dub, paroh – Petru Nichitovici, iar cantor bisericesc – Partenie Iacubovici.
În 1910, ceva mai puţin de 10 procente erau reprezentate de români.

MILIE

Menţionat în 1428, dar atestat documentar în 13 decembrie 1433, când, convenind graniţa cu Ştefan Vodă, fiul lui Alexandru cel Bun, regele polon Vladislav lăsa negociatorului graniţei, logofătul Tăutu, satele care anterior erau sub ascultarea Coroanei poloneze, Câmpul Lungu rusescu, Putila, Răstoaceli, Vijniţa, Ispasul, Milie, Vilavce, Carapciul, Zamostie, Vascăuţii, Voloca, satul Milie este menţionat, cu o confuzie între Ştefan Vodă, fiul lui Alexandru cel Bun, şi Ştefan cel Mare, şi în letopiseţul lui Neculce, care spune că, atunci „când au aşedzat pace Ştefan-vodă cel Bun cu leşii, fiind Ion Tăutul logofăt mare, l-au trimis sol la leşi. Şi au dăruit craiul leşescu Tăutului aceste sate la margine: Câmpul Lungu rusescu, Putila, Răstoaceli, Vijniţa, Ispasul, Milie, Vilavce, Carapciul, Zamostie, Vascăuţii, Voloca. Toate acestea le-au dăruit craiul leşescu Tăutului logofătului. Şi au pus hotar apa Cirimuşul, întru o duminică dimineaţa” .
În 30 mai 1619, satul Milie, zălogit lui Ioan Stroici, este răscumpărat de pârcălabul de Hotin Mihai Tăutul, iar în 2 aprilie 1623, Ştefan Tomşa întăreşte lui Mihai Tăutul, printre alte moşii, şi „satul Milie, care-i pe Cirimuş, cu locuri de mori în Topoliţa, care este lui dreaptă cumpărătură”.
În 28 aprilie 1686, Vasile Bainschi cumpăra, de la Ilie Drăguţescul, cu 600 lei turceşti, jumătate din satul şi moşia Milie şi un sfert din Putila, tranzacţia fiind confirmată, în 20 mai 1691, de Safta, văduva lui Ilie Drăguţescul.
În 14 octombrie 1740, Dumitraşco Bainschi, fiul lui Vasile, stăpânea jumătate de sat şi moşie, cealaltă jumătate aparţinând lui Sandul Sturza şi lui Toader Paladi.
În 30 octombrie 1764, mazilul Ion Flondor se jeluia Divanului Domnesc împotriva lui Ioniţă Sturza şi a lui Toader Paladin, primul mare vornic al Ţării de Jos, celălalt – mare stolnic, pe motiv că i se împresoară moşia, partea de sus a satului Milie, moştenită de la mama sa şi de la unchiul lui, Dumitraşco Bainschi.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Milie, moşie a vornicului STURZA şi a lui Ion FLONDOR, „56 – toată suma caselor”, însemnând 1 popă, Dumitru, 1 dascăl, Tănasă, 1 mazil, Ioniţă FLONDOR, 4 argaţi ai lui Ioniţă FLONDOR, Fodor pânzar, Ion LUNGUL, Toader TĂTARUL şi Georgi ungurian, 11 văduve, Maria, Odochiţa, Maria, Acsana, Vasâlina, Parasca, Măriuţa, Catrina, Iliana, Maria şi Odochiţa, 2 jidovi, Volva şi Pereţu, şi 36 birnici, şi anume: Georgie OSCOBIINICU, Chirilă vătăman, Ştefan ZAVUL, Andrei ONOFREICIUK, Ilaş OZCO, Toma UZCO, Grigori CĂZAN, Lavro morar, Vasili CAUZAŢ, Dumitraş CRINICO, Toader FRĂŢIORUL, Mihail MACOVEICIUC, Ivan HUŞCA, Simion IVAN, Gligoraş morar, Mihail BULIGA, Ivan CAZACU, Gligori COLOTILĂ, Georgi FOCA, Vasili SMUC, Ştefan ŞFAICA, Tănasă SMUC vătăman, Dumitru ARMAŞ, Vasili SLAVCU, Gligori ISAC, Tudosi PALADIUC, Andrei IRIMIICIUC, Fedor IRIMIICIUC, Vasile MORDACU, Pintelei SMUC, Ignat FOCA, Ştefan BAHATURSCHI, Mihail SMUC, Ivan DUMCO, Vasili ARMAŞ şi Ion SĂMEN.
În 1774, Milie avea 51 familii, iar în 1775, când făcea parte din Ocolul Cirimuşului, 1 mazil (Ion Flondor), 1 popă şi 81 ţărani. În 1784, satul avea 171 familii.
Partea de sus a satului Milie, cea care aparţinuse lui Ion Flondor, este moştenită, în 16 noiembrie 1794, de feciorii lui, Constantin, Iuoniţă, şi Dumitraş Flondor, Iuoniţă Flondor cedând partea sa de sat şi moşie, în 18 august 1797, fraţilor săi, Constantin şi Dumitraş.
Cealaltă jumătate de sat, care fusese a lui Mihalachi Giurgiuvan şi a jupânesei Maria, fata lui Ioniţă Potlog, era moştenită testamentar, în 24 iunie 1795, de jupâneasa Maria.
În 12 martie 1861, jumătate de sat aparţinea lui Vasile Flondor, iar cealaltă jumătate – lui Criste Aivas.
Biserica Sfintei Parascheva din Milie a fost construită în 1855, pe locul unei bisericuţe vechi, ctitorită de familia FLONDOR, care avea, în 1843, 1.100 enoriaşi, păstoriţi de parohul Matei ZAHAROVICI. În 1876, biserica avea 1.561 enoriaşi, fiind patronată de Ioan BOHOSIEVICI, de Leon şi de Georgie de FLONDOR, paroh fiind Ştefan HUSSIATYNSKI. În 1907, paroh era doctorul în teologie Cassian BRENZAN (Brânzan), născut în 1871, preot din 1896, paroh din 1905, iar cantor, din 1906, Victor CERNIAWSKI, născut în 1871.
În Milie funcţiona o şcoală cu 4 clase şi o şcoală cu o clasă din 1874 .
În 1890, comuna Milie avea 2.023 locuitori, primar fiind Ioan Cuziec. Învăţători erau Ioan Velehorschi şi Aristea Macovievici, iar paroh era Constantin Danilevici.
În 1910, ucrainenii formau 55 % din populaţie, românii – 35 %, iar evreii – 10 %.

MILIŞĂUŢI

În 30 august 1633, Aftanasie, fiul lui Lazăr şi al Anastasiei, vindea episcopului Evloghie de Rădăuţi „jumătate de sat Meleşăuţi, jumătatea de sus… Acea jumătate de sat Meleşăuţi, jumătatea de sus, am fost dat-o svintei mânăstiri Solca…, dar socotind, mai tărziu, cu părintele Evloghie episcopul, cu egumenul şi cu călugării de la Solca, precum acel sat nu este de nici un folos mânăstirii şi stăpânind părintele Evloghie episcopul, din acel sat, jumătatea de jos, ce i-a fost cumpărătură de la Dumitru Tureatcă, am socotit şi am vândut acea jumătate de sat Meleşăuţi, jumătatea de sus, părintelui Evloghie episcop, pentru 200 ughi buni” (ducaţi ungureşti).
Episcopul Evloghie avea să dăruiască Milişăuţii, în 1643, surorii sale, Ana.
În 6 aprilie 1659, sunt menţionate primele nume ale unor săteni din Milişăuţi, care participă la stâlpirea Iacobeştilor, popa Pintilie, precum şi Lazăr şi Ştefan Hirşcu.
Fata Anei de Meleşăuţi, Maria Cărăgioaie, rămasă văduvă, după cum o confirmă terminaţia numelui, dăruia jumătate de sat Milişăuţi, în anul 1700, nepoatei sale Maria, jupâneasa lui Ion, feciorul lui Vântul din Vărtop. Martori ai tranzacţiei au fost Iaţco vătaf, Ieremia şi Sabin Băsăcian, popa Nicolai şi Sofronia, jupâneasa lui Vasile vătăman.
În 29 august 1709, fostul logofăt Zbera făcea hotarnica moşiei din Milişăuţi a lui Gavrilaş, nepotul Anei, reperele toponimice importante fiind: capu hotarului despre Crainiceşti (Grăniceşti), Făntăna Rece, şăsul Sucevii, ruptura Sucevii, capul hotarului Bădeuţului, valea Nelepcii, hotarul Hrinceştilor, hotarul Iacobeştilor, părăul morii de pe Horaeţi, dealul despre Romăneşti, Făntăna Curăscului.
În 22 octombrie 1732, Maria, fata lui Simeon Calcăntaur, jupâneasa lui Gheorghe Humă căpitan, dăruia mănăstirii Iţcani moşia sa din Milişăuţi. Moşia aceasta, „trii părţi di sat Meleşăuţi pe care eu şi svănta biserică Iţcani le-am primit danie de la ruda me, anume Maria Humă”, a fost vândută mănăstirii Solca, pentru 217 lei turceşti, de călugărul Varlaam Ursachi, în 3 octombrie 1733. Câţiva ani mai târziu, în 16 ianuarie 1742, Constandachi, feciorul fostului mare armaş Constantin, făcea dovada, în faţa Divanului Domnesc, cum că el cumpărase jumătatea de sus a satului Milişăuţi, cu 100 lei turceşti, în vremea lui Mihai Vodă (1715-1726), şi, deci, că nu putea fi moştenită acea moşie de călugărul Varlaam Ursachi.
Rămasă şi fără moşie şi fără bani, mănăstirea Solca se jeluieşte lui Ioan Vodă Mavrocordat Vodă, care, în 11 ianuarie 1744, porunceşte căutarea călugărului escroc, dar Varlaam Ursachi dispăruse fără urmă.
Între timp, Lupul Balş cumpără, în 31 ianuarie 1747, partea de moşie Milişăuţi de la fostul mare armaş Constantin, deşi nu avea acest drept, pentru că nu era nici răzeş din Milişăuţi, nici rudă cu Constantin. Mănăstirea Solca se foloseşte de acest principiu străvechi al dreptului valah şi denunţă tranzacţia, iar Balş trage de timp, intrând în tratative discrete cu mănăstirea Sfântul Ilie, pentru a-i vinde ei moşia. Trec, însă, 14 ani, până în 9 ianuarie 1760, când Lupul Balş rămâne definitiv stăpânul moşiei Milişăuţi, partea de sus, pe care, în 20 ianuarie, o vinde, totuşi, mănăstirii Solca.
Această jumătate de sat face obiectul unei dispute, în faţa Divanului Domnesc, în 3 iulie 1761, între armaşul Toader Buhăiescu şi cumnatul său, Costandache, fiul lui Constantin armaş, cu paharnicul Iordachi Cantacuzino, vechilul mănăstirii Solca, dar Solca păstrează moşia.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Meleşăuţi, în Ocolul Vicovilor, fără alte precizări, „45 – toată suma caselor”, însemnând 1 nevolnic, 1 turc botezat, 1 popă, 2 femei sărace, 20 scutelnici ai armaşului Dumitrachi SCHILIŢ şi 20 scutelnici ai lui „HRISTOLU ot vistierie”.
În 1774, satul Milişăuţi avea 51 familii, iar în 1775, când făcea parte din Ocolul Vicovilor, partea de sus a Milişăuţilor avea 3 popi şi 68 ţărani, în vreme ce Milişăuţii de Jos, împreună cu Bădeuţi şi cu Făgeţel, avea 3 popi şi 15 ţărani.
În 1778 se stabilesc în Milişăuţi 8 familii de emigranţi transilvăneni, George IVAN din Iuda-Turda, Filip SAVAN şi Miron ŞTEFAN din Enciu pe Someş, Eremia VASILE, Ursu RUSU, Ioan ARDELEAN şi Vasile URSU din Năsăud şi Florea NATU din Odorhei pe Someş.
În 1784, satul Milişăuţi avea 142 familii.
În 1787, câteva familii de agricultori germani, provenite din Renania, din Bavaria şi din Baden-Württemberg, se statornicesc la Milişăuţii de Sus.
Biserica Sfântului Procopie din Milişăuţi, ctitorită, în 1481, de Ştefan cel Mare şi distrusă de bombardamentele ruseşti din vremea primului război mondial, era slujită, în 1843, de preotul administrator Grigorie LITVINOVICI, care păstorea 1.607 suflete. În 1876, biserica avea 2.672 enoriaşi, în Milişăuţi şi în Bădeuţi, fiind slujită de parohul Nicolai DAŞCHIEVICI şi de preotul cooperator Meleti COMOROŞAN. În 1907, paroh era Vasile CALANCEA, născut în 1849, preot din 1882, paroh din 1898, preot cooperator fiind Cassian BREABĂN, născut în 1870, preot din 1904, iar cantor, din 1890, Petru LOMUŞ, născut în 1860.
Din 1860, funcţiona, la Milişăuţi, o şcoală cu 5 clase .
În 1890, comuna Milişăuţi avea 2.564 locuitori, primar fiind neamţul Ioan Walter. Învăţători erau Georgie Olinec şi Iulia Tudan, parohi – Vasile Tomiuc şi Georgie Pojoga, iar cantor bisericesc – Georgie Halip.
Însoţirea raiffeisiană din Milişăuţi şi Bădeuţi a fost înfiinţată în 21 septembrie 1902, sub preşedinţia lui Constantin Nastasi, direcţiunea fiind asigurată de Georgie Abager, până în 1903, când face schimb de funcţii cu vistiernicul Vasile Calancea. Vicedirector era Eugeniu Siretean, iar Petrea Lomoş era vicepreşedinte.

MITCĂU

Aflat pe malul drept al Nistrului, între Mosoriuca, Samuşin, Onut şi Ocna, satul Mitcău este menţionat într-un uric din 16 aprilie 1617 drept moşie a lui Nestor Ureche, care îl dăruieşte, în 9 martie 1643, nepotului său, Neculai Ureche, fiul lui Vasile, şi fratele cronicarului Grigore Ureche.
În 8 iulie 1710, Ileana, jupâneasa banului Savin, fata fostului mare logofăt Vasile Ceaurul, dăruia Schitului Mare din Polonia jumătatea ei de sat Mitcău.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Mitcău, moşie a lui ASLAN, „39 – toată suma caselor”, însemnând 1 popă, Tănasă, 3 călăraşi, Vasili MOSCALIUC, Ion BĂN şi Ion sin Petrii BĂLAN, 1 jidov, Faki orândar, şi 34 birnici, şi anume: Gavril vornicul, Mihailo BREHUNEŢ, Necolai sin ego, Iacob MOTRIUCU, Vasile BOICO, Andrei CĂZACUL, Giorgie ANTONIUC, Iacob BINITINSKI, Timofei COZACIUCU, Dumitru FIŞCIUCU, Iacob BORDENIUC, Ichim sin BORDENIUC, Ivan HUIVAN, Simion ANTONIUCU, Ostafii ANDRIŞCO, Fedor HOŞÂVSKI, Petraş MEHERA, Georgii CORBULIC, Gavril NECORA, Ivan GĂLUŞCĂ, Dumitru morar, Ştefan vătăman, Gavril ŞAFARIUL, Andrei văcarul, Alecsa TANCA, Luchian TRIFENIUC, Ion sin GIORGII, Simion cojocar, Fedor sin MOISII, Panko rusul, Ion MOISUCU, Gavril MOSCALIUC, Mihailo HUŢUL şi Pricop rus.
În satul Slobozia Mitcău, existau 19 case, cu 1 popă, Ion, 1 dascăl, Maftei, 1 călăraş, Gligoraş DOMINCO, 1 jidov orândar, Iţko, şi 15 birnici, adică: Vasile VORDENIUK vornic, Vasili KUNIŢKI, Simion HUDIMA, Mihailo SFISTALO, Ştefan DELIMCIUK, Vasili ANDRŞCIUK, Vasili sin HUDIMII, Ştefan KUNIŢSKI, Mihailo pânzar, Georgie văcar, Ion sin HUDIMII, Ştefan SIDORIUK, Iosip sin TĂNASII, Ivan COTIC şi Dumitru vătăman.
În 1774, Mitcău avea 42 familii, jumătate de sat aparţinând, din 1710, Schitului Mare din Polonia. În 1775, satul Mitcău, din Ocolul Nistrului, avea 2 răzeşi, 2 popi şi 31 ţărani, iar în 1784, 63 familii.
Moşia Mitcău a boierului Gheorghe Roset avea să fie scoasă la licitaţie, la rugămintea acestuia, de Administraţia Bucovinei, în 25 ianuarie 1787, preţul de pornire a licitaţiei fiind de 6.500 lei, fiind vândută, abia în 17 ianuarie 1789, lui Ştefan Ayvas, pentru 1.020 ducaţi.
Biserica Adormirea Maicii Domnului din Mitcău a fost fundată în 1883 şi sfinţită în 1885, până atunci obştea fiind arondată bisericii din Brodoc.
În 1873, fusese deschisă, la Mitcău, o şcoală cu 3 clase .
În 1890, când partea de sus a satului devenise o localitate importantă sub austrieci, numită Brodoc, partea de jos a satului Mitcău avea 866 locuitori.
În 1910, întreaga populaţie a satului Mitcău vorbea limba ucraineană.

MOARA

În documentele Prefecturii judeţului Suceava, din 1939, ba chiar şi în cele ale Secţiei regionale de învăţământ Suceava, din 1955, satele Moara Nica şi Moara Carp, precum şi cătunele Bulai, Bursuci (Moara Carp), Frumoasa, Hreaţca, Luciu, Roşia şi Strâmbu făceau parte din comuna Bosanci , după ce, vreme de veacuri, toate aceste vetre de sat şi moşii, cu excepţia „mitocului armenesc”, numit Bulai, au fost ale bosâncenilor. Prin urmare, istoria străveche a comunei Moara trebuie căutată după câteva repere, în primul rând cel al Bosancilor, apoi şi cele ale Vornicenilor şi Litenilor, mai ales că itinerariul celor două mari drumuri comerciale, cel de dincolo de Dunăre, care urca spre Podolia şi Scandinavia, trecând prin Baia, Horodniceni, Nimirceni, Bosanci, Suceava, precum şi cel dinspre Asia spre Europa, trecând prin Soroca, Suceava, Bosanci, Nimirceni, Horodniceni, Baia, confirmă faptul că reperele de drum „Bosanci, Nimirceni”, dintre Horodniceni şi Suceava, nu se puteau afla decât pe moşia Bosancilor din actualul sat Moara.
Istoria atestată a uriaşului sat Bosanci începe în 14 august 1432, atunci când Isaia dobândeşte întăritură, de la fiul lui Alexandru cel Bun, Iliaş, pentru „slujbă credincioasă”, asupra mai multor sate de pe valea Sucevei, printre care şi „jumătate din Bosance” . Legendările recente, referitoare la popularea satului, în vremea lui Ştefan cel Mare, cu tătari sunt pure denaturări istorice, colonia aceea de tătari, Soloboda, fiind aşezată în valea Sucevei, între Udeşti şi Vereşti, istoria lor târzie constituind tema surprinzătorului roman „Prăpădul Solobodei”, de Eusebiu Camilar.
Singura referire la satul Bosanci, în vremea lui Ştefan cel Mare, este cea din 6 martie 1490, care-l menţionează pe „Ioan Despot din Bosance” , care îi vindea egumenului Moldoviţei, Anastasie, o prisacă.
În 17 august 1585, sunt menţionaţi în hotarnica Borhineştilor, sat dispărut, din sudul moşiei actualei comune Moara, Onciul, vataman de Bosance, şi Isac din Bosance, răzeşi, fără îndoială, şi oameni în vârstă, din moment ce sunt chemaţi să se pronunţe într-o astfel de cauză.
Borhineşti sau Borghineşti este atestat documentar de ispisocul lui Petru Vodă, din 1456, iar partea sa bucovineană avea să se numească Roşia , învecinată cu Litenii, Frumoasa, Nemercenii, Podenii, Buneştii şi Moldova.
Nemercenii sau Nimircenii, cu vatră, în vechime, mai înspre vatra actualului sat Moara, îşi trage numele, ca şi Nemirceni pe Ceremuş (Ceartoria) şi Nemirceni pe Siret, de la lefegiul lituanian Nemirski Ciortowski, numit, într-un uric din 1437, emis de cancelaria lui Ştefan Vodă, fratele lui Ilie, Nemircea Ciortorâischi, fratele lui Ivaşco Ciortorâischi.
În 1653, sângerosul Ştefan Tomşa al II-lea, ctitorul mănăstirii Solca, dăruieşte, în mod abuziv, satul Bosanci, inclusiv moşia şi cătunele actualei comune Moara, Mitropoliei Sucevei, care îl stăpâneşte doar până în 24 martie 1624, când Radu Mihnea Vodă îl repune în drepturi pe Miron Barnovschi, ajuns şi hatman, nu numai pârcălab de Hotin, „pentru slujbele aduse în războiul condus de acesta în chip strălucit împotriva cazacilor” .
Personajul romanului „Neamul Şoimăreştilor”, de Mihail Sadoveanu, Miron Barnovschi, om cucernic şi de o bunătate rar întâlnită, ajuns voievod, datorită meritelor lui, „prin voia ţării”, cedează asaltului persuasiv al mitropolitului Sucevei şi, în 5 martie 1629 cedează călugărilor şi satele sale Bosancea şi Unguraşi, pe care le scuteşte, în 5 martie 1629, de toate dările, poruncind dregătorilor şi slujitorilor domniei „să nu supere cu nici un fel de silnicii” nici celelalte sate ale Mitropoliei Sucevei.
În 24 ianuarie 1748, Ileana Şiptilicioaia şi feciorii ei, Costăn şi Ştefan vindeau lui Vasile Pădure, drept moştenire de la tatăl Ilenei, Eni Barbălată, „acel loc Frumoasa ce Mari şi pisti Frumoasa ce Mari este şi un heleşteu şi lângă heleşteu este un loc de prisacă care au fost o danie lui Adam, ficiorul lui Iordachi Catitului”. Hotarnica: o moviliţă ce este lângă drumul cel vechi şi de acolo spre răsărit, pi o vâlcea, până la săliştioară, în părăul ce vine de la Căldare… pârâul în gios până la o fântână de piatră… drept peste culme până în Frumoasa ce Mari… până la iazul Cărăscului”.
În 16 noiembrie 1748, şi Costin Şeptilici, împreună cu fratele lui, Ştefan, feciorii lui Iliea Şeptilici, şi cu mama lor, Ileana, vând lui Vasile Pădure un heleşteu, în Frumoasa cea Mare, care se învecinează cu Litenii şi cu moşia suceveanului Canţiru.
În 1772, s-au stabilit la Bosanci emigranţii ardeleni, pălmaşi din Dragomireşti, Zaharia UNGUR şi Alexa MOLDOVAN, iar în 1774, Dumitru CHIFOR, pălmaş din Budurlău, urmat, în 1775, de pălmaşul din Reghin Ion TRIF. În 1777, mai vin trei familii de pălmaşi ardeleni, toţi din Cepan, Simeon şi Tudor MOROŞAN şi George ILOVAN, în anul următor, 1778, sosind doar un plugar din Bungard pe Someş, un oarecare ZACHARIE .
Recensământul generalului Spleny , din 1775, consemnează ca trăitori în satul Bosanci, arondat Ocolului Mijlociu, 9 popi şi 161 ţărani, deşi, în urmă cu un an, în 1774, satul avea, conform Topografiei lui Werenka , 128 de familii, numărul acestora sporind, în următorul deceniu, la 238 familii şi tot atâtea gospodării.
Mitropolia Moldovei, care moşteneşte drepturile de proprietate ale Mitropoliei Sucevei, şi care arendase Bosancii armeanului Dimitrie Popovici (ulterior, o va vinde lui Iacob Gerlaczek), îi cere vechilului, în 31 octombrie 1810, să dea „loc de hrană” (deci, pământ cultivabil) noului preot al satului, Chifan Popovici.
Murind Iacob Gerlaczek, proprietarul Bosancilor, satul şi moşia sunt împărţite în două, de către Anicki, mandatar şi judecător de poliţie, prima jumătate revenind ca moştenire fraţilor lui Iacob Gerlaczek, Johann-Joseph, Carl şi Francisca, cealaltă jumătate revenind tutorii copiilor decedatului, Therese Gerlaczek.
Odată cu schimbările democratice ale anului 1848, în imperiul habsburgic, bosâncenii îşi văd ales în Dieta din Viena, un consătean, Simion Stanciu, cel care, mutându-se mai târziu la Salcea, va fi şi primul deputat ţăran din judeţul Botoşani în divanul ad-hoc al Moldovei.
În 18 februarie 1856, Smaranda Sturza, născută Vogoride, solicită, de la Paris, intabularea moşiilor ei, Bosance, Nemerceni, Strâmbu şi Roşia, toate în Bosancii de astăzi.
Cătunul Bulai (împreună cu cătunul Bursuci formează partea de comună numită Moara Carp), numit, în anul 1597, când era doar un câmp de fânaţ, Gropile , apoi, din 1669, deşi a fost populat abia după anul 1849, Bulai, după numele proprietarului, „Ionaşcu Bulai din Suceava, ce a fost vornic” , cuprindea, ca moşie, câteva bahne (Iazul Diaconului, Iazul lui Nica, Strâmbului, Iazul lui Bulai, Iazurile Slobozite), precum şi Schitul Mitocul (Mitocul Armenesc) .
Cătunul Frumoasa, amintit, în 1456, drept moşie în hotarul Borghineştilor, dar în variantă slavonă, precum întreg documentul, „Crasna, lângă Şomuz” , situată în partea nord vestică a moşiei comunale, lângă hotarul Litenilor, până în hotar cu moşia Areni, avea să fie subiect de dispută veşnică între bosânceni şi călugării Mitropoliei Sucevei. În 1582, moşia avea şi o selişte pustie, numită Săliştea Bulaiului , semn al unei vechi locuiri.
Cătunul „Hriasca pe Şomuzul Mic”, tăiat în două de frontiera bucovineană, dar „cu eleşteu şi pomăt” , care probează o veche locuire, pare să fi fost, în 1403, „Hreaţca, care-i aproape lângă târgul Sucevei” .
La Roşia, deci pe vatra străvechiului Borghineşti, aveau să arendeze moşii, ba chiar să-şi dureze case, în care să se aşeze pentru totdeauna unii dintre membrii familiei, muntenii din satele înfrăţite ale Câmpulungului, precum cea a vornicului comunei Breaza, Mihalachi Macovei, „Roşia (seliştea lui Mihalachi de lângă Bosancea)” , la care casă, în care îl aştepta Măriuţa, fata vornicului brezean, ar fi trebuit să ajungă, pe post de logodnic, în ziua de Crăciun a anului 1841, Iraclie Porumbescu.

MOLDOVA-SULIŢA

Sat câmpulungean, cu istorie înrudită cu cea a satului vecin, Breaza, dar aflat în proprietatea mănăstirii Putna, în „Braniştea Putnei” din 2 februarie 1503, figurând Bobeica, Ţapul, Lucina şi Moldova, Moldova-Suliţa a fost arendată, în 20 mai 1762, unor „ruşi din Putila”, pe vatra actuală a satului, înspre Lucina, aşezându-se huţanii Velicico Chisăliţă, Ştefan Jonaciu, Fedor Zuben, iar lângă apa Moldovei, Ivan Huţă şi Nichita Haleţ.
În 1890, Moldova-Suliţa avea 902 locuitori, paroh fiind Ilarion Gribovschi, iar învăţător – George Vorotniac.
Biserica Sfântului Nicolai din Moldova Suliţa a fost fundată în 1895 şi sfinţită în 1896, pe locul unei bisericuţe de lemn, care era considerată, în 1843, filială, având, în Şipot, Izvor, Ulma, Crasnodil şi Moldova Suliţa, 1.155 enoriaşi, dar nu şi paroh. În 1876, parohul bisericii cu 1.801 enoriaşi, răspândiţi prin atâtea sate munteneşti, era Theodor NICHITOVICI. În 1907, preot era Ilarion GRIBOVSCHI, născut la Breaza, în 1859, preot din 1886, iar cantor, din 1905, Ioan BEZRUCIAC, născut în 1879.
O şcoală cu 2 clase funcţiona, în Moldova Suliţa, din anul 1873 .
„Cu cât te depărtezi de Breaza, cu atât culmile munţilor se depărtează şi ele mai mult de calea ce duce spre Moldova, aşa că, în urmă, te trezeşti într-un platou larg de toate părţile. Pe calea aceasta întâmpini, mai întâi, muntele Răchitişul Brezei, apoi muntele Porcescul, iar în fine, un munte lung şi nalt, cu numele Corhana; toţi munţii aceştia se întind în mâna dreaptă, paralel cu drumul. În stânga, se înşiră, de asemenea linie, Dealul Glodului, Cocoşul, Găina şi Ştirbul, în depărtări însemnate de drum.
Între comunele Breaza şi Moldova se află cătunele Beniea, Cocoşul şi Porceştii.
În decursul călătoriei acesteia, făcurăm, de la un punct, spre stânga şi ne repezirăm la cătunul Cocoşul, care se află între Dealul Glodului şi între munţii Dărmoxa-Dărmozul şi Cocoşul. Toate regiunile de pe acolo sunt de o grandiozitate rară. De cătră muntele Cocoşul, curge prin cătunul acela râuleţul Cocoşul, spre râul Moldova, iar dintre Dealul Glodului şi dintre Dărmoxa, un pârâu mai mare decât Cocoşul, cu numele Tătarcă, ce, de-mpreună cu Cocoşul, se varsă în Moldova…
Platoul în mijlocul căruia se află comuna Moldova, de-mpreună cu cătunele amintite, formează, cu numeroasele sale fâneţe, printre care se rădică ice un muncel, acolo o dâlmă, dincolo o movilă făcută ca cu mâna, un măreţ paradis, ale cărui frumuseţi varii greu s-ar putea descrie cu de-amăruntul. Amintesc însă numai atâta, că, precum predomnesc, de la Fundul Moldovei, până la Breaza, mai mult sau mai puţin codrii, aşa predomnesc, pe platoul din sus de Breaza, fânaţele, cu ierbării împodobite de milioane de flori. Pâlcurile de arbori sunt numai sporadice până la munţii cei nalţi, cu cari se hotărăşte platoul” .
„Satul e nesfârşit de lung şi împrăştiat, încât abia îl poţi cuprinde cu privirile. Casele sunt rare şi răsfirate în toate părţile. Între cele două culmi de munţi, care se deapănă de o parte şi de alta, fiecare văgăună îşi are partea sa de sat. Locuitorii sunt toţi huţani şi ruteni…. Gospodăriile sunt întinse, cuprinzând laolaltă casa cu acareturile, câmpul de lucrat, fâneaţa şi crâmpeiul de munte sau de pădure, înconjurate toate printr-un gard de prăjini lungi şi înalte, legate între ele prin vânjuri de nuiele. Ţarcul urmăreşte coasta până sus, în munte, în contururi uneori rotunde, alteori drepte, după cum merge şi hotarul proprietăţii.
Casele sunt la mijloc, mici, înnegrite de ploi, zidite din bârne de lemn, încheiate cruciş la colţuri şi acoperite cu solzi ascuţiţi şi deşi de şindrilă sură. O simetrie desăvârşită le urmăreşte pretutindeni. De jur împrejur le înconjură cu un cerdac înalt, închis şi tăiat la mijloc cu portiţe.
În afara caselor se află grajdul, micul coşar şi magazia de unelte şi pâine. Casele, peste tot, sunt la fel, parcă le-ar fi făcut acelaşi maestru. Rar se vede vreuna văruită, încolo cele mai multe au culoarea lemnului vechi, pe care-l bat ploile şi-l usucă vânturile.
În mijlocul satului şi lângă şosea e biserica, clădită, la fel, din lemn, simplă, cu două turnuri înalte, sfârşite prin cruci de fier ruginit” .

MOLID

În 1742, Molid era doar o poiană a satului mănăstiresc Vama.

MOLOGHIA

Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Mologhia „105 – toată suma caselor”, însemnând 92 postaşi, şi anume: Roman sin croitor, Vasile sin Andrieş, Ion PREGII, Andrei zet VELIŞKO, Grigoraş sin URSACHE, Andrei ŞOPROVICI, Toader ŢIGĂNAŞ, Ion zet ANTON, Ştefan HMARA, Opre rus, Dumitraşcu sin URSACHI, Dumitraşcu sin GRIGORI, Ion nepot ŢIGĂNAŞ, Petre vătăman, Ostahi sin GAVRIL, Dănilă zet COADĂ, Gavrilă zet DĂMIAN, Pavel MOROZ, Georgie zet MOROZ, Ion MOROZ, Vasile POTGUBINA, Nika sârbul, Gavril CHELBE, Vasile DELIŢOIA, Dănilă lemnar, Georgiţă cumnat CHELBII, Prodan MOROZ, Istrate sin IGNĂTESCU, Vasile sin MIRON, Vasile IGNĂTESCU, Lupu sin IGNĂTESCU, Vasile PEPELE, Ion PEPELE, Georgii sin PEPELE, Toader IACOBAN, Gavril PEPELEA, Ursul CIORNEIU, Toma zet CIORNEIU, Toader GĂINĂ, Ion LOTBĂ, Costandin butnar, Costandin nepot CIORNEIU, Vasile vărzar, Grigoraş căpotar, Macoveiu sin PAVĂL, Vasile LEKA, Gavril BENE, Simion sin PAVĂL, Ştefan armean, Ştefan vătăman, Ursul a STRĂTOAII, Ursul TUTUBUOAI, Ivan de la Okop, Ion nepot MOGĂI, Neculaiu DELIŢOIU, Ştefan morar, Gavril nepot BENII, Ştefan cumnat BENII, Foca nepot BENII, Chiriac MOLOCEA, Gavril PUIU, Ifteni nepot BENII, Vasile MOLOCEA, Simion ŢOLIC, Toader brat DĂNILĂ, Nechita nepot lui BĂDRĂGAN, Ioniţă sin BĂDRĂGAN, Neculai brat ego, Ştefan nepot lui BĂDRĂGAN, Toader zet BĂDRĂGAN, Vasile ŢURCAN, Tudosii sin babii, Gavril sin babii, Postolachi BĂLAN, Toader sin IVAN, Ion sin PĂTRĂUŢAN, Vasile PĂTRĂUŢAN, Ion BUDACA, Neculaiu OBAR, Simion LOTBĂ, Pătraşcu sin HMARA, Ivan HRISOSOBII, Roman rus, Ştefan zet HUSAR, Hrihor HUSAR, Mateiu zet văcar, Dănilă rus, Mihaiu rus, Ivan RABICI, Ştefan ZAHARIE, Dumitru rotar şi Ştefan ciubotar.
În satul Mologhia mai erau un umblător, Ion harabagiu, 2 popi, Ştefan MAGA şi Anton MAGA, un dascăl, Andrei, 2 scutelnici, cel al popii Anton MAGA, LUPAŞCU, şi cel al popii Ştefan MAGA, Ştefan, 5 văduve, Dochiţa, Vasâlca, Grăpina, Paraschiva şi Corcovina, precum şi doi jidovi, Bercul PERIŢ şi Moşcu sin Bercul.
Fostul sat Cosmin, numit Mologhia în 1775, avea, împreună cu Ceahor, 2 popi, 133 ţărani, 1 umblător, 1 arnăut şi 1 baran, populaţia satului ajungând, în 1784, la 168 familii.
În 1777, exista la Mologhia o sală de cult catolic, transformat în capelă de lemn şi sfinţită în ajunul Crăciunului.
Primii colonişti germani din Bucovina, proveniţi din Ungaria şi din Banat, s-au stabilit la Roşia şi la Mologhia încă din 1782, ele fiind, conform registrelor cu rezidenţi de după anul 1800, cele ale lui Ignaz Exner, Martin Grandl (Krandl), Friedrich Hank, Franz Anton Weckend, Ignaz Wolf şi Josef Klein.
În 1791, sosesc din Boemia şi se stabilesc la Mologhia, pe locul numit Pustia (înspre Novoseliţa), unde vor întemeia Franzthal, familiile de agricultori Rieger, Kisslinger, Hornung, Muschig, Neumann, Klein, Hicke din Elveţia a venit familia Brodern, iar din Bavaria, familiile Hartmann şi Huber. Următorii colonişti germani sosesc în Mologhia, inclusiv prin Roşa, după anul 1800, Friedrich Hank şi Theresia Bitay, Johann Rieger şi Magdalena Dittrich, în 1823 în Mologhia,, Peter Huber şi Catharina Klepsch, Johann Hirschmüller şi Marianna Hubert, în 1824, Franz Anton Weckend şi Anna Kunzelmann, Ignaz Wolf şi Marianna Flegel, Josef Klein şi Josepha Muschik, în 1825.
La sfârşitul lunii iunie a anului 1826, a fost sfinţit micul lăcaş din cărămidă al biserici catolice din Molodia, în prezenţa Arhiepiscopului Ankwicz, biserica mare fiind construită, între anii 1881-1885 de patru mari proprietari germani din Mologhia, Georg Kirsch, Georg Klein, Adam Lang şi Franz Zimmer, fiind sfinţită de Dr. Kornicki în 8 septembrie 1885.
Biserica ortodoxă din Mologhia fusese construită în 1843, din banii Fondului Religionar, patron fiind „Se. K. k. Majestat”, iar preot administrator, Dimitrie SEMACA, al doilea post, presupus de numărul mare al enoriaşilor (2.040), fiind vacant. În 1876, biserica avea 3.090 enoriaşi, paroh fiind Vasile MANDICEVSCHI, iar preot cooperator, Nicolai MITROFANOVICI, şi, ulterior, Constantin COCA. În 1907, paroh era protopopul Nicon TOMIUC, născut în 1844, preot din 1868, paroh din 1881, preoţi cooperatori fiind Ioan IANOVICI, născut în 1859, preot din 1889, şi Ioan VOROBCHIEVICI, născut în 1872, preot din 1901, iar cantor, din 1900, Mihail LESNIUC, născut în 1869.
Tot din 1843, funcţiona la Mologhia şi o şcoală cu 6 clase .
În 1890, comuna Mologhia avea 4.985 locuitori, primar fiind Ioan Verbovschi. Comună mare, în bună parte orăşel, Mologhia avea 5 învăţători, pe Grigorie Aurite, Eugen Vogel, Autonom Hapenciuc, Aurora Aurite şi pe Iosif Zawichowski, doi preoţi, pe Vasile Mandicevschi şi pe Samuil Sauciuc, cantor bisericesc fiind Dimitrie Leviţchi.
O colectă pentru Internatul din Suceava, făcută de preotul din Mologhia, Samuil SAUCIUC, în primăvara anului 1895, menţionează următoarele nume de localnici, „suflete cu îndurare, care au jertfit banii”: primarul Ioan VERBOVSCHI, secretarul comunal Ludvic GEIGER, învăţătoarea Aurora AURITE, învăţătorul superior Grigorie AURITE, învăţătorul Andrei SLAPENCIUC, Simion alui Teodor CIOLAC, Ioan ROPCEAN, Ioan PEPELEA, Mihai MUNTEAN, Simion IFTODI, Nicolai IFTODI, Ioan IFTODI, Mihai CHIŞPAN, George FIALCOVSCHI, George STRÂMBU şi Ioan PAVEL .
Însoţirea raiffeisiană s-a înfiinţat în 9 noiembrie 1902, cu preşedintele Nicon Tomiuc, directorul Vasile Prelipcean, vicedirectorul Adrian Andronic şi vistiernicul Grigori Aurite.
Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner , în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la Margalina BILIAVĂ (30 ani în 1909), Domnica a lui Iftemi PODEŢ (45 ani în 1909) şi Ileana a lui Ion MIRONIUC (19 ani în 1909) din Mologhia.

MOSORIUCA

Satul de pe malul drept al Nistrului, acolo unde Nistru face o buclă strânsă, închisă parcă de satele megieşe, Mitcău şi Samuşin, s-a numit, din 1642, când este menţionat drept „săliştea zisă Toporucivca, pe malul Nistrului, între Onut şi Mitcău”, pe „Drumul cel vechi” şi pe „Troian”, Toporuciuca, fiind menţionat, în 1742, drept „Toporăuciucul pe Nistru, sat întreg, care acum se cheamă Mosoriuca”.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Mosoriuca, moşie a lui Ioniţă POTLOG şi a lui Manoli POTLOG, „41 – toată suma caselor”, însemnând 1 popă, Ştefan, 1 dascăl, Iacob, 2 mazili, Ioniţă şi Manole POTLOG, 4 argaţi, doi ai lui Ioniţă POTLOG, Fedor pânzar şi Nechita rusul, 2 ai lui Manole POTLOG, Ivan rusul şi Vasile cioban, 3 jidovi, Moşco, Struli şi Oron, 2 ţigani, Tănasă hărari şi Ion scripcar, şi 28 birnici, adică: Vasili PTHIRNIAK, Necolai COMISAR, Ivan velnicer, Alecsa scripcar, Mihai POPOVICI, Ion sin LUPUL, Iacob BABIUC, Ion sin BABIUCU, Ignat HRIHORCIUK, Hrihor pânzar, Ivan TRUFIN, Vasili sin TRUFIN, Marco pânzarul, Vasili VICLICU, Ilaş POPOVICI, Ştefan CIURTITA, Iurii BURDENI, Ivan vătăman, Mihălaş sin TĂNASĂ, Ivan CONDRE, Lupaşco muntianul, Enachii sin MIHĂLAŞ, Ion sin muntian, Grigoraş MACIULENKO, Ştefan sin POSTOLACHI, Fodor LEHUN, Vasile LEHUN şi Machii sin LEHUN.
În 1774, Mosoriuca avea 45 familii de ţărani ruteni, iar în 1784, 72 familii.
În 24 iunie 1795, a şasea parte din satul Mosoriuca aparţinea lui Mihalachi Giurgiuvan, care o lăsa prin testament, soţiei lui, Maria, fata lui Ioniţă Potlog.
În 1843, biserica Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril din Mosoriuca, patronată de Ioan de TABORA şi slujită de preotul administrator Vasilie DOLINSCHI, avea 339 enoriaşi. În 1876, biserica avea doar 507 enoriaşi, patroni fiind Alexander WOJNOWICZ şi Ioann von GRECK, ir preot administrator, Nicolai TOTOIESCUL. În 1907, patronatul bisericesc era asigurat de Nicolai şi Elena von WOINOVICI, de baronina Valerie SCHENK şi de evreii Simson STEINHOLZ şi Simson GOLDHIRSCH, biserica beneficiind de un nou locaş, construit între anii 1891-1894, dar serviciile religioase erau asigurate de parohul din Ocna, Tihon HACMAN şi de cantorul local, angajat în 1900, Vasile CERNEŢCHI, născut în 1840.
O şcoală cu o clasă funcţiona, la Mosoriuca, din 1873 .
În 1890, comuna Mosoriuca avea 556 locuitori, primar fiind Teodor Zahariciuc. Vladimir Hacman era paroh, Emilian Vlad – învăţător, iar cantor bisericesc era Anton Hrazdowski.

MUŞENIŢA

În 24 februarie 1437, fiii lui Alexandru cel Bun, Ilie şi Ştefan Voievozi, dăruiau şi întăreau lui Şteful Jumetate satele Bătăcăuţi şi Muşineţ, Bătăcăuţii fiind numele de atunci al satului Bănceşti, cu care Muşeniţa îşi împleteşte istoria obştească.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Muşeniţa, în Ocolul Berhometelor, fără alte precizări, „7 – toată suma caselor”, însemnând 6 popi şi 1 ruptaş.
În 1774, satul Bănceşti era un cătun al satului Văşcăuţi pe Siret, împreună cu Muşeniţa, Slobozia şi Perjul, cele patru cătune având câte maximum 10 bordeie ţărăneşti. Recensământul lui Spleny, din 1775, înregistra, la Muşeniţa, 1 mazil şi… 4 popi.
În 1784, Muşeniţa avea, în total, 10 familii, iar în 90, doar 400 locuitori.
În 1843, biserica din Muşeniţa, cu 469 enoriaşi în Muşeniţa şi în Bănceşti, , patronată de Împărat şi de Constantin de PREDA, era slujită de parohul Ştefan GEORGIAN. În 1876, biserica era slujită de parohul din Vaşcăuţi, Constantin NASTASI. La fel şi în 1907, când paroh la Vaşcăuţi, dar slujind şi în Muşeniţa, unde patronatul bisericesc era asigurat de Ioan de PREDA, tatăl şi fiul, de Parftenie de PREDA, de Dimitrie de SEMACA, de Anton KARST, de Mateiu ŞOTROPA, de Ioan POCLITAR, de Andrei, Nicolai şi Grigorie ORENDOVICI, de George ARONEŢ, de Ştefan şi Ignatie GEORGIAN şi de Ioan GORAŞ. Paroh în cele două sate era Lazar GRIGOROVICI, născut în 1861, preot din 1890, paroh din 1905, iar cantor, din 1902, George BANCESCUL, născut în 1873 .
Banca populară raiffeisiană din Muşeniţa a fost înfiinţată în 8 februarie 1903, sub direcţiunea lui Iancu cavaler de Preda, vicedirector fiind Pentelei Pascal. Paroh al comunei era Ioan Doroftei.
Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner , în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la muşeniţeanca Zamfira a lui Zazonti ŞOTROPA (fată de răzeş, 18 ani în 1909).


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *