Fugari de acasă | Dragusanul.ro

Fugari de acasă

Viorel Cata, Sonia, Ion Drăguşanul, Mihaela Mazilu, Dan Caunic – în rândul de sus; Marian Burcea-Vlăsceanu şi un băiat oe care nu mi-l reamintesc – în rândul de jos

Cândva, prin 1978 – dacă nu mă înşel, am hotărât să îmi iau lumea în cap. Am ajuns la Bucureşti, m-am angajat la „Vulcan” ca ucenic al cursului de aşchietori şi m-am abandonat într-un cămin de nefamilişti, pe care l-am încondeiat liric încă din prima seară:

*

ospăţ târziu cu candeli de mătase

şi cu brocarturi roşii peste mese

la care dorm în somnuri princiare

figurile din cartea mea alese,

până în zori desigur o voi scrie

pe tălpile femeii somnoroase

şi-apoi murind voi fluiera cuvinte

prin galerii de carii şi prin oase,

*

încă e timp să mai visăm corăbii,

oceanele de jad ce le susţin,

dar mâine-n zori vor bea şi însetaţii

cu palmele fuioare de venin

şi-o să-i îngrop pe toţi într-un ceasornic

uitat în turn de zeii care mor

în filele cu colburi subsuoară

în cărţile cu zimbri pe cotor,

*

ce-mi pasă, Doamne, că mă nasc aiurea

cu ierbi de leac presate sub călcâie,

literatura-i damful comestibil

ce-mi urcă-n nări şi-ar vrea să mai rămâie

într-un penet de îngeri, într-o stampă

prin care toţi visează că exişti

în timp ce eu rămân tot personajul

căminului cu calmi nefamilişti.

*

Găsisem, în căminul de nefamilişti, câţiva tineri cu potenţial liric (Dan Caunic, Viorel Cata, Roman Dănilă, Marian Burcea-Vlăsceanu) şi cum, la „Vulcan” existau şi nişte oameni precum Nicolae Liviu Stanciu (juristul întreprinderii), Alioşa Carastate (directorul Clubului), directorul general Flutur, prieten şi cu Ion Dincă, şi cu Ioan Avram, dar şi un om demn de toată admiraţia (ca să nu mai vorbesc de liderul pcr, domnul Bunea, care parcă era desprins din filmele în care Sergiu Nicolaescu juca astfel de personaje), rapid am încropit noi un cenaclu, căruia i s-a dus vestea, devenind şi teritoriul de suflet al actorului Val Lefescu. În lumea actoricească bucureşteană, tinerii poeţi de la „Vulcan” se bucurau de mare simpatie, printre apropiaţii noştri numărându-se Arcadie Donos, Silviu Stănculescu, Dinu Ianculescu, George Cozorici, George Motoi, dar şi teribilul fotograf Vasile Blendea, de la TVR. A fost aproape firesc să ajungem, în acele vremuri, la Televiziunea Română, slujită, pe atunci, de somităţi precum Betty Mondanos, Jana Gheorghiu, Julieta Ţintea, Puiu Stoicescu, Luminiţa Suciu şi aşa mai departe. Am zis „aproape firesc”, pentru că noi aveam, pe atunci, plete bogate, iar când am fost puşi să alegem între a ne tunde şi a apărea la televiziune, am optat pentru minunatele noastre podoabe capilare (Dan Caunic şi Viorel Cata aveau nişte minunate plete blonde). Surprins, dar şi încântat, Puiu Stoicescu, posesorul unei mustăţi oacheşe, din pricina căreia nu mai putea să apară pe ecran, a chemat nişte doamne pricepute, care ne-au zăgăzuit podoabele capilare cu o puzderie de agrafe.

*

La o săptămână după difuzarea emisiunii, pe când Dan Caunic, Viorel Cata şi Roman Dănilă plecaseră să vândă sticlele goale şi să cumpere „Carpaţi” şi un kg de orez (cu orez supravieţuiam noi în zile de dinainte de salarii), aud bătăi în uşă; când deschid, un domn cu ochelari fumurii, încărcat cu bagaje, lasă totul jos şi mă îmbrăţişează fericit: „Domnule Drăguşanul, Dumnezeu să vă dea sănătate! Sunt tatăl lui Viorel Cata şi, când credeam eu că băiatul meu s-a făcut vagabond, l-am văzut la televiziune! Ce onoare, ce cinste!”. În scurtă vreme, tot cu bagaje voluminoase, au mai venit doi domni, părinţii lui Dan Caunic şi Roman Dănilă, iar masa noastră de nefamilişti s-a umplut de bucate şi de vinuri de casă moldoveneşti.

*

Când s-au întors, cu „Carpaţii” şi orezul, cei trei, părinţii au încremenit: „Dar la televiziune eraţi tunşi frumos…”. Ne-a scos din încurcătură Dan Caunic: „Da tată, dar la poeţi părul se regenerează complet în trei zile”. Vreo doi ani a durat boema noastră bucureşteană, apoi am revenit acasă, Dan Caunic a plecat la oase (şi, urmând şcoli, a ajuns şef de inspectorate judeţene de poliţie), iar despre ceilalţi nu mai ştiam nimic.

*

Apoi au trecut 37 de ani, până ce ne-am regăsit pe net. Încă nu ne-am văzut, dar tot vom pune noi la cale o recuperare de tinereţe. Dane, sper că Poliţia Română nu ţi-a alterat talentul preparării „fripturii de cartofi” (cu care ne răsfăţam noi în vremuri relativ bune); dar să nu uităm nici de minunatul orez, căruia îi suntem datori cu un monument (nu am vreme să revăd acest material, pentru că plec la Bucovina Acoustic Park, dar am vrut să-mi împrospătez sufletul, scriindu-l).