RELIGIA FURATĂ | Dragusanul.ro - Part 2

Mitul celor „aduşi de ape” (I)

Selenara 1 Radu Bercea

*

În ianuarie 1876, apărea, la Cluj, din iniţiativa lui Niculae F. Negruţiu, popă, după cum singur se prezintă, şi Petrişor Teodoru, profesor gimnazial, cu dedicaţia „Întru eternă amintire, bravului luptător pentru libertate şi neatârnare naţională, Avram Iancu, supranumit „Regele Munţilor” / Sătenii români recunoscători”, o publicaţie interesantă, numită „Cărţile săteanului român / Scriere periodică pentru trebuinţele poporului român. Publicaţia, o adevărată antologie, începe, după o firească binecuvântare, cu poemul „Un Răsunet”, de Andrei Mureşan, datat 1848, şi continuă cu „Începutul şi istoria Românilor / Tratat pentru poporul nostru, în formă de dialog” între ţăranul Ioan, care în serile de discuţii mai aduce şi alţi săteni, şi preotul satului, după modelul dialogului dintre tată şi fiu, care discută problema limbii românilor, dialog imaginat, în 1848, de Arune Pumnul (tatăl) şi Iraclie Porumbescu (fiul).

*

Povestea, deşi mult prea idilică, e frumoasă şi plină de învăţăminte pentru lectorii „Cărţilor” din acea vreme şi începe, în mod deloc surprinzător, cu Troia, din care ne tragem, prin romani, noi, românii: „Era, în vechime de mult, tare de mult, înainte de Naşterea Domnului Nostru Isus Cristos cu 1.200 ani sau, înainte de zilele noastre, cu 3.000 de ani, o cetate mare, puternică, frumoasă şi vestită în toată lumea, cu numele Troia”[1]. Adevărul este că bătrânul preot sătesc nu prea greşea, pentru că troienii, ca şi popoarele cu descendenţă pelasgă, de pe ambele maluri ale Dunării, erau moesi – cum se numeau tracii, geţii şi dacii pe atunci, când troienilor balcanici li se zicea pioni. Dar bătrânul preot dintr-un sal din Ardeal avea nevoie doar de un mit, cu care să-şi bucuri enoriaşii, clădind în ei speranţa cea, uneori, dătătoare de eroism. Prin urmare, povesteşte despre războiul de peste un deceniu şi despre plecarea lui Eneas spre ţara împăratului Latinus, unde se însoară cu prinţesa Lavinia şi stăpâneşte, prin urmaşi,împărăţia timp de 400 de ani, pentru că „Iaca, iubiţii mei, cum se îngrijeşte Dumnezeu de omul bun, blând şi cu frica lui Dumnezeu!”.

*

Apoi, pe când preotul, ostenit de naraţiune, iese până afară, să-şi împrospăteze forţele, ţăranul Ioan le zice celorlalţi: „No, vedeţi că păcatul cel mare îl face omul atunci când nu-şi dă copiii la şcoală!? Noi nu ştim nimica despre începutul, trecutul neamului nostru; noi, care n-am îmblat la şcoală, nu putem merge mai departe, îndărăt, decât până la tată sau cel mult până la moşi; iar cel ce ştie carte se poate duce îndărăt cu până în patru mii de ani”.

*

Genul acesta de poveste, care să ţină loc de istoria reală, era specific veacului al XIX-lea, începând de la tribunii Şcolii Ardelene şi terminând, de pildă, cu ultimul latinist, bucovineanul I. G. Sbiera. Celor mai multor oameni nu le este cunoscută povestea triumfalistă a neamului nostru, aşa că am să continuu cu relatarea succintă a dialogului dintre ţărani şi popa dintr-un sat ardelean, în care se vorbea de glorioşii urmaşi ai protopărintelui românilor, Eneas. „Cel mai din urmă dintre aceştia a fost împăratul Proca. Acesta avea doi feciori, pe Numitorius şi pe Amulius. Aceştia, după moartea lui, au început a se certa pentru împărăţie. Din cearta asta a ieşit că, Amulius, lipsindu-l pe fratele său de de împărăţie, a domnit numai el singur”. Până aici, povestea e foarte românească, adică s-a repetat prin urmaşii lui Alexandru cel Bun, prin ai lui Petru Rareş şi aşa mai departe. Dar „Numitorius mai avea un fecior şi o fată. Împăratul era tare fricos şi-şi temea domnia şi de frunză, şi de iarbă, prin urmare şi de feciorul şi de fata lui Numitorius, nepoţii săi; deci, ca să scape de această frică, pe fecior l-a omorât, iar pe fată a făcut-o călugăriţă (vesta), pentru ca să nu se poată mărita şi naşte fii”. Vesta, în latină, Histia, în dacă, însemna Zeiţa Vetrei, fata lui Numitorius fiind vestala Rhea Silvia, care, datorită unei aventuri cu Marte, Zeul Războiului, a născut gemeni, pe Romulus şi Remus. Povestea, poveste şi pentru romani, nu doar pentru români, vă este cunoscută.

*

În treacăt fie spus că Marte (Sfântul Toader al miturilor creştine de astăzi) a fost considerat zeu de origine dacă, iar datina dansului căiuţilor pe el îl omagiază. Marte fusese pus paznic al Templului Soarelui, Muntele, în care oficia Venus – după cum o spun miturile cele mai vechi ale lumii, deci el este şi Gebeleizis (Munteanul), şi Zalmoxe (Moş Timp, adică Ursa Mare, care a marcat primul calendar al omenirii).

*

Urmează mitul „secrieşului” de pe apă, care-i duce pe gemeni în grija lupoaicei („lupoaia”, în text), mit pe care îl regăsim şi în „Biblie”, cu pruncul Moise în legănuţ, dar şi în textele akkadiene timpurii (3200-2100 înainte de Hristos), în care pruncul Sargon a fost pus într-un coş şi slobozit pe fluviul Eufrat, iar la vremea vremii, pruncul de odinioară şi-a revendicat succesiunea la conducerea „popoarelor capetelor negre”, susţinând, conform „Legendei lui Sargon, regele din Agade”, că: „Sargon, regele puternic, regele Agadei, sunt eu, / Mama mea a fost smerită, dar pe tatăl meu nu l-am ştiut, / Iar fratele tatălui meu locuieşte în munte”[2].

*

În varianta romană, mitul pruncului adus de ape (în credinţele vechi, apa însemna concreteţea Sinelui Universal, deci a lui Dumnezeu, chiar şi în creştinism apa fiind Fecioara care-l va naşte pe Fiul Ceresc – Maria înseamnă Fântână, deci apă), continuă cu Păstorul, prezent şi în miturile akkadiene, dar căruia i se zice Faustulus, păstor care i-a găsit pe gemeni în vizuina lupoaicei şi, „văzându-i pe copii a fi frumoşi, îi duse acasă şi îi dete muierii sale ca să-i crească; muierea lui, pe care o chema Acca-Laurentia, încă s-a bucurat foarte tare, văzând că Dumnezeu a dăruit-o cu copii aşa de frumoşi şi de sănătoşi, şi i-a crescut cu toată plăcerea”.

*

Puşi să păzească turmele lui Faustulus, Romolus şi Remus sunt recunoscuţi, la o întâlnire întâmplătoare, de unchiul lor, împăratul Amulius, pentru că semănau lacrimă cu mama lor, Rhea-Silvia („zeiţa din muntele împădurit”, ca şi mama akkadianului Sargon, dar care trăise cu un mileniu şi ceva înainte de Moise şi vreo două milenii şi mai bine înainte de Romulus şi Remus). Împăratul l-a chemat pe Faustulus, să-l întrebe despre copii, apoi a lăsat lucrurile la voia întâmplării, dar „copiii, mergând acasă, după ce au auzit şi ştiut toate, şi-au câştigat soţi dintre păstori şi au năvălit asupra împăratului Amulius, l-au dat jos de pe tron şi au pus pe Numitorius, pe moşul lor”, deci pe bunic. Cât de tipic româneşte sună această poveste, până aici, unde o să mă şi opresc!

*


[1] Negruţiu, Niculae F.; Teodoru, Petrişor, Cărţile săteanului român / Scriere periodică pentru trebuinţele poporului român, Cluj, 1876, pp. 4-11

[2] Jastrow, Morris, The Sacred Books and Early Literatury of the East, I, London, 1917, p. 91


„Harih, Om!” sau calea poeziei (III)

Radu Bercea Catarge

*

Există, în primele cărți sacre ale omenirii, o cronologie a creației spirituale, care începe cu poezia, continuă și se împlinește cu muzica și ajunge la apogeul persuasiv – nici vorbă al cunoașterii, prin rugăciuni, adică la întemerile religioase. Sinele Universal nu pretindea și nu pretinde nimic, dar șamanul, pe cale de a deveni preot instituționalizat, avea nevoie de unealta rugăciunilor și de treptata anonimizare a muzicii și a poeziei, deci a formulelor spirituale care țin de revelație, astfel încât, doar pretinsă, „în pământ ca focul rostirea divină să intre… în ceruri ca Soarele înțelepciunea divină să urce… în apă ca Luna spiritul divin să se scufunde”[1].

*

Încă se mai conștientiza că rădăcina artelor, adică poezia imnică, reprezenta prima formulă creatoare, într-o splendită „triadă” a începuturilor de exprimare artistică, în care „imnul ar trebui să însemne originea”, „cântecul ar trebui să însemne caracterul identic”, iar „rugăciunea ar trebui să însemne sprijin”[2]. Sprijin pentru încărcătura de metafizic, dobândită prin poezie și prin muzică.

*

În „triadele adorației”, în egală măsură și ale revelației, „Triada întâia” cuprinde poezia, în formă imnică, iar „imnul înseamnă „Ochiul” (Uktha), pentru că „din el apar toate lucrările creatoare”, cântecul, adică muzica, care este „la fel ca toate formele” (Sâman), „căci este la fel ca și toate lucrările creatoare”, și rugăciunea, care este suflul (Brahma), pentru că susține „formele” poeziei, și pentru că „susține toate lucrările creatoare”[3]. În plan sinonimic, dar tot în astral, imnul (poezia) este solar, cântecul (muzica) este lunar, iar rugăciunea este lumină, dar lumină în semnificația iluminării inițiatice, deci „suryanyya”[4]. În Datina românilor, această sinonimie triadică se regăsește încă, peste milenii, „Urătura”, deci poezia (aparent epică) scandată, fiind închinată Soarelui, iar colindele cântate, Lunii.

*


[1] Brihadâranyaka-Upanishad, p. 97

[2] Brihadâranyaka-Upanishad, p. 99

[3] Brihadâranyaka-Upanishad, p. 99

[4] Brihadâranyaka-Upanishad, p. 101


„Harih, Om!” sau calea poeziei (II)

Radu Bercea Ultima confesiune

*

Odată cu revelaţia trufaşă a descoperirii celor două căi astrale („Eu sunt poetul care alătură cele două Căi, eu sunt poet, eu sunt poetul!”), dispuse vertical peste calea pământească a vieţii (de la Răsărit, spre Apus), poetul primordial are revelaţia simbolică ale runei totemice „cruce, trup stricăcios”[1], pentru că „Timpul este Creatorul. Există două căi, de nord şi de sud… calea din sud este Calea Strămoşilor… calea din nord este Calea Astrală, Calea Nemuririi”[2], dar şi pe cea a „Oului Cosmic”, cele două emisfere, a ivirii pe Calea Strămoşilor şi a plecării pe Calea Zeilor, fiind despărţite de tăietura solară a vieţii, aflată sub neiertătoarea dominaţie a timpului.

*

Iniţial, crucea era închipuită în spaţialitatea cosmică, aidoma unei cruci înfiptă pe un mormânt, apoi a conturat, terestru, semnificaţia celor patru puncte cardinale, pentru ca într-un final să devină, în totemismul universal, simbolul Sfântului Cer, cu toate cele trei ceruri ale sale, cel apropiat (Deaus, devenit Zeus, la Greci), roata cerului (Ur-Anu, deci Uranus) şi cel îndepărtat (Cernunos, transformat de greci în Cronos). Iar în planul cunoaşterii prin revelaţie, această primă viziune cosmogonică poetică a omenirii, avea să concluzioneze că simbolul creaţiei, numit Copacul Vieţii, Axa Lumii, Coloana Celestă etc., îşi are rădăcinile în divinitatea universală, ca şi legile primite de Marele Păstor, de Spitama Zarathustra sau de biblicul Moise: „Creaţia eternă este un copac, cu rădăcinile în Cer şi cu ramurile pe Pământ”[3].

*

În „Oul Cosmic”, inspirat de cele două sfericităţi, una cerească şi, deci, solară, vizibilă, şi alta subpământeană, lunară, închipuită aidoma emisferei cereşti şi, desigur, complementară, repetarea la nesfârşit a ciclicităţilor, deci a segmentelor de efemer, înlesneşte tânjirea cosmică a mitului androgin, a reunirii celor două emisfere în întregul care au fost cândva, înainte ca sabia Soarelui să le fi desprins. Înlăuntrul sfericităţii, în golul perfect al acelei sfericităţi, se află Sinele Universal, care „ia forma vasului”[4], „corturile lui Dumnezeu” de mai târziu, adică templele şi bisericile preluând pământeşte această simbolistică iniţială a imaginatului „Ou Cosmic”, încă păstrat în tradiţiile româneşti prin oul încondeiat.

*

Înainte de a desluşi miturile, trebuie căutată originea lor. În fond, „seminţiile” primordiale, care îşi începeau incantaţiile cu „Harih, Om!” (s-ar traduce prin „Pace, Doamne!”, cu sugestie spre liniştea lăuntrică), au atentat mereu, dar de fiecare dată în secret, la autoritatea presupusă a lui Om (se scria „AUM”, dar se pronunţa „OM”, cu vocativul „OY” din reminiscenţa sacramentului „Oi, ler, Oi, ler!”, care însemna mai curând „legea e lege”, ca asumare, precum, în „Crezul”, de reguli dumnezeieşti), prin poeţi. Aşa că autoritatea trăitorilor de revelaţii trebuia înlăturată şi înlocuită cu autoritatea celor care desluşeau mesajul fiecărui text inspirat (la fel se întâmplă şi cu criticii literari, care nu sunt capabili să creeze, dar se închipuie autorităţi în a desluşi), adică sacerdoţii, care, iniţial, s-au numit „bătrâni înţelepţi” („prezbiter”, în greacă, iar în latină, „papă”, „înţelepciunea” lor fiind dată de „exercitarea sacrificiilor” drept „exercitare de adevăr” [5].

*

În sacrificii, acolo unde se manifesta autoritatea preotului şi nu cea a poetului, se produce o vulgarizare a astralului şi, implicit, a purificărilor, printr-o ciudată „întrupare” a „elementelor” fundamentale ale credinţelor primordiale, bazate pe viziuni poetice: „Într-adevăr, răsăritul este capul calului care este apt pentru sacrificiu, Soarele – ochiul său, vântul – respiraţia, gura – focul, anul – corpul calului de sacrificiu”[6]. Vulgarizările simbolurilor poetice şi ale purificărilor prin sacrificii erau mult mai persuasive decât poezia, pentru că omenirea, dintotdeauna, adoră să vadă sângele curgând şi se îmbată cu durerea trupurilor încredinţate lent morţii, iar cruzimea aceasta subconştientă se justifică prin nevoia de biruire a fricii în faţa morţii. În fond, prin destinul ei, fiecare fiinţă umană se consideră un martir, îndreptăţit prin propriul sacrificiu, numit viaţă, la veşnicie.

*


[1] leitmotiv în Eesha-Upanishads, pp. 15, 16

[2] Prashna-Upanidhads, 2, p 40

[3] Katha-Upanishads, 2, p. 37

[4] Lao Tse, Testi taoisti, strofa 47

[5] Mundaka-Upanishad, p. 30

[6] Brihadânyaka-Upanishads, p. 73


„Harih, Om!” sau calea poeziei (I)

Radu Bercea Masca

*

În trecutul metafizic al omenirii, adică atunci când, intrând lesne în armonie, ba chiar în vibraţie cu Sinele Universal, primele generaţii de oameni vorbitori, care ţin de cultura totemică, au inventat poezia drept „limba iluminării” („luga suryanyya”[1]) sau, într-o altă formulare a lui Guénon, „limba ritmicităţii”, declamând-o cu prilejul ceremoniilor totemice, din care se va naşte religia, drept unire a Sinelui Particular cu Sinele Universal, relaţia aceasta însemnând, în zorii spiritualităţii umanităţii, o relaţie de cunoaştere a „copacului vieţii” (prima viziune cosmogonică a omenirii, cea „a unui copac cosmic, care umbrit întreaga lume”[2]), poetul, care, în fond, a fost primul şaman al umanităţii, susţinând că el este „cel care scutură copacul vieţii, care trebuie să fie despicat spre rădăcini, prin cunoaştere”[3].

*

În literatura veche elină şi în cea egipteană se susţine, la unison, că poezia, muzica, dansul şi religia au pornit din Carpaţi, iar citările respective le puteţi găsi într-un capitol anterior. Există trimiteri identice şi în cărţile sfinte ale Răsăritului[4], inclusiv în „Vendidad” („Legile”, pe care Sfântul Cer le încredinţează lui Spitama Zarathustra[5], după ce le încredinţase „Marelui Păstor, Enlil al Muntelui”, adică Fiul Ceresc al Muntelui, deşi, iniţial, „enlil” însemna doar „fiu”), în care poetul şi rostirea lui cadenţată, adesea fără o logică explicită, precum în vechile noastre colinde, fac parte dintr-o  „libertate neîncorporatră”, din „non-existenţă”[6], care premeditat nu este definită, iniţial drept sacrificiu şi drept desluşiri ale sacrificiului, apoi ca nemuritoare rostire, deci ca biblicul „cuvânt care zideşte”, pentru că „netrecătoarea rostire înseamnă Brahman, cel care ştie că rostirea, oricare o doreşte, este a lui”[7].

*

De fapt rostirea, ca suflu al poetului – atenţionez asupra suflului asupra trupului de lut al lui Adam, îl transformă pe poet în Creator, în Sinele Universal, care se exprimă cu agresivă grandoare persuasivă, pentru că aşa o cereau începuturile şamanice ale manipulării fiinţelor, care nu se numeau încă oameni, Om fiind doar Sinele Universal şi – de ce nu? – muntele lui, Omul, muntele Soarelui fiind Rarăul (Ar Ra Ar Aum – slujeşti Soarelui, slujeşti lui Dumnezeu).

*

Punând temelia religiilor, poetul declama sacerdotal: „Gloria mea este ca vârful unui munte. Prin mine lumina pură a cunoaşterii s-a răspândit, cu adevărat nemuritoare, aşa cum se află numai în Soare. Sunt cea mai strălucitoare comoară. Sunt înţelept, nemuritor, netrecător – aceasta este învăţătura Veda a poetului Trisańku”[8]. Încă nesigur pe el, poetul nu îndrăznea să se substituie Soarelui, dar, vorba împăratului David, „şi-a făcut sălaşul în Soare”[9], născocind, odată cu purificarea prin foc, sacrificiul şi, desigur, incantaţia imnică. „Acesta este adevărul: sacrificiile, pe care ei, poeţii, le-au desluşit în imnurile Veda, s-au făcut în mai multe feluri, la vremea sacrificiilor. Exersaţi cu atenţie, voi, iubitori de adevăr, aceasta este calea care duce la lumea perfecţiune”[10].

*

Dar până la Soare şi până la Cer era cale lungă, pe care poetul-şaman a încercat să o înţeleagă. Pe cer, aidoma licuricilor din scorburile copacilor bătrâni, zări pâlpâirile minuscule şi-şi spuse că în cer sunt rădăcinile Copacului Vieţii şi că pe pământ, în vegetaţia abundentă din jurul lui sunt crengile aceluiaşi Arbore Cosmic. De la linia vegetală a pământului, până la cer, poetul şi-a imaginat Calea Zeilor (Deva-Yana), iar sub tălpi, până în străfunduri, Calea Părinţilor (Pitr-Yana). Numai că, prin sacrificii şi, simultan, purificări ceremoniale solare, părinţii urcau spre cer, alăturându-se celui mai vechi părinte din părinţi, Tatăl Nostru. Iar cărţile cele vechi ale omenirii mărturisesc, dincolo de încrâncenările dogmatice ale religiilor, toate acestea, un alt poet, dacă nu cumva acelaşi Trisańku:

*

„Eu sunt poetul care alătură cele două Căi (Deva-Yana – Calea Zeilor şi Pitr-Yana – Calea Părinţilor – n. n.), eu sunt poet, eu sunt poetul! Eu sunt primul născut din dreptate. Înainte de zei am fost în centrul a tot ceea ce este nemuritor. Cel care îmi dă dreptate, el singur mă păstrează. Am străbătut lumea şi am înzestrat-o cu lumina cunoaşterii. Cel care ştie acest lucru atinge toate acestea”[11].

 

E adevărat: prin milioanele lui de reîntrupări, poetul a străbătut lumea şi a înzestrat-o cu lumina cunoaşterii.

*


[1] Guénon, René, Simboluri ale ştiinţei sacre, pp. 60 şi 71

[2] Murray-Aynsley, Harriet, G. M., Symbolism of the East and West, London, 1900, p. 110

[3] Mundaka-Upanishad, p. 30

[4] Müller, Max F., The Sacred Books of the East, vol VI, The Upanishads, Oxford, 1884

[5] Vendidad (Vidēvdād) or Laws against the Demons Avesta — în The Sacred Books of

Zoroastrianism, Book 3, Translated by James Darmesteter (From Sacred Books of the East,

American Edition, 1898), Edited by Joseph H. Peterson, p. 19

[6] Taittirîyaka-Upanishads,pp. 58, 59

[7] Katha-Upanishads, p. 10

[8] Taittirîyaka-Upanishads, pp. 51, 52

[9] Psalmi, Psalmul 18 al lui David

[10] Mundaka-Upanishad, p. 30

[11] Taittirîyaka-Upanishads, p. 69


Zalmoxe, tatăl nostru care eşti în ceruri

Zbor solar

*

Înainte de a vă lăsa şocaţi de titlu, pe care doar marii preoţi ai acestor locuri, „gebelii” (muntenii) îl înţelegeau pe deplin, haideţi să re-inventariem împreună miturile încetăţenite despre Zal-Mox şi, tocmai de aceea, aproape imposibil de scos în lumină de sub colbul ignoranţei, întru pământească desluşire. În fond, ar fi păcat ca, după atâta vreme, strigătul lui Tacit, „Fecisti patriam divertis gentibus unam!” (Faceţi oamenilor o patrie comună!) să nu se audă măcar şoptit.

*

Începând cu Herodot („Unii dintre ei socotesc că acesta (este) Nebeleizis”), Mnaseas („Geţii cinstesc pe Cronos, numindu-l Zalmoxis”), Vergilius („Gradivus tatăl”), Ovidius („getul care se închină lui Marte”), Porphyros („Unii spun că el mai este numit şi Thales, iar barbarii îl adoră ca Heracles”), Hesychios din Alexandria („Alţii spun că (Zalmoxis) era consacrat lui Cronos”), Suidas, care-l citează pe Mnaseas („la geţi este adorat Cronos şi este numit Zamolxis”), toţi fascinaţii de misterele din cronologia lumii, cu excepţia lui Agathias, care punea la îndoială chiar şi rolul civilizator pe care l-au avut „regulile lui Zamolxis şi aiureala getică”, i-au conferit lui Zalmoxe statutul de Odin, adică de „Tatăl nostru, care eşti în ceruri”, cum formula Iisus Hristos, în minunata rugăciune pe care ne-a lăsat-o moştenire, dar care, ca şi „Calea lui Iisus” exista dintotdeauna, după cum constata primul om modern al omenirii, Augustin, prevenindu-ne că, „atunci când nu există o religie adevărată, nu există nici virtuţi adevărate”[1]. Dovadă, eşecul degradant în popismul de astăzi.

*

„Acest om era numit chiar zeu” (Strabon) pentru că „făcu vrednice de crezare învăţăturile lui” (Herodot), pentru că le-a „arătat geţilor din Tracia ritul iniţierii religioase” (Hellanicos), incantaţiile lui fiind „vorbele frumoase (care) sunt descântece” (Apuleius) atât de persuasive, încât îl poziţionează, între „barbari”, alături de „cei din Cirus, scitul Anacharsis, italiotul Numa, apoi Licurg din Lacedemona, atenienii Focion şi Tellos şi (cei şapte) înţelepţi, cu excepţia lui Periandru”.

*

Zal-Mox este Zeul Moş sau Moş Timp, cum argumenta şi Nicolae Densuşianu, nu doar câte-un antic sau altul, iar numele lui ar fi venit de la „zal”, care înseamnă, în greaca veche, „urs”, preotul muntean (gebel) fiind mereu îmbrăcat cu o blană de urs. Iar aici, în această ultimă informaţie, datorată şi lui Herodot, şi lui Strabon, stă îndreptăţirea deocamdată revoltătorului titlu al acestui capitol. Dar, întru îndreptăţire, haideţi să urmăm încă un fir:

*

Cele două civilizaţii primordiale, polară şi boreală, de la care ne vin, tot mai golite de metafizic, rădăcinile miturilor şi credinţelor, pe care Iisus şi le asuma ca atare, exista un singur Dumnezeu, „Tatăl nostru” sau „Tatăl tuturor”, căruia „în antica Agard (Grădina Raiului) i se spunea Odin (Tatăl tuturor), în limba nordică, celelalte popoare, care doreau să i se închine, conferindu-i, iniţial, 12 nume, care însemnau, de fapt, atribute ale Tatălui Ceresc, şi anume (doar două nu le-am aflat în limba suedeză de astăzi): 1. Tatăl tuturor; 2. Herran sau Herjan (Stăpânul Dumnezeu sau Invadatorul); 3. Nikar sau Hnikar (Împungătorul cu suliţe); 4. Nikuz sau Hnikud (Împunsul cu suliţe); 5. Fjolnir (Atotştiutorul); Oski (Împlinitorul de dorinţe); Omni (Cel al cărui discurs răsună); 8. Biflidi sau Biflindi (Scuturătorul de suliţă); 9. Svidar (Cel care dăruieşte zile) – la daci se moştenea sărbătoarea An-Dar (Cerul care dăruieşte zile); 10. Svidrir; 11. Vidrir (Cârmuitorul vremii); 12. Jalg sau Jalk[2].

*

Toate aceste 12 atribute sunt solare („cultul soarelui a fost, probabil, cel mai vechi dintre toate superstiţiile”[3]), fiind stabilite în Grădina Raiului (Agard) pământesc şi coincizând cu atributele lui Zalmoxe, pe care unii îl consideră Cronos (Cârmuitorul vremii şi Cel care dăruieşte zile), dar şi cu „Tatăl nostru care eşti în ceruri”, adică Dumnezeu al creştinilor (Anu-Yahve – în aramaică şi în hebraică), prin caracteristicile suplimentare (Atotştiutorul, Împlinitorul de dorinţe), dar şi prin alte atribute şi simboluri, care se regăsesc în creştinism, precum: Hjalmberi (Cel cu aură), Thekk (Cel plăcut), Har (Cel înalt, măreţ), Fjolsvid (Cel înţelept), Allfod (Tatăl tuturor) etc.

*

Atributul Odin sau Allfod (Tatăl tuturor), datorat faptului că din el se nasc toate virtuţile („este numit Tatăl tuturor pentru că este tatăl tuturor zeilor”), dar şi drept simbol al moşului iniţial, care doar în mitologia românilor, cu sau fără legătură cu Zalmoxe, se numeşte Moş Timp sau Moş Vreme. Pe vremea Grădinii Raiului (Agard, la nordici; Paradesha, la sumerieni), străbunii „se îngropau în cer”, incinerarea misterioasă şi spectaculoasă, pe care o făceau nordicii, supravieţuind cu încă vreo două-trei veacuri, ruperii în două a bisericii lui Iisus Hristos. Tocmai datorită „îngropării în cer”, toate neamurile lumii au cultul „strămoşilor din ceruri”, iar eroul civilizator, indiferent de numele pe care îl poartă în diverse limbi (Dumnezeu, Alah, Tao, Odin, Zalmoxe, Zeus, Jupiter etc.), peste tot este, inclusiv în unele suflete, „Tatăl nostru” din ceruri, „Tatăl tuturor”.

*

În vremea în care „bărbatul cel mai integru, Anu” (Ahura Mazda, dacă îl preferaţi pe Spitama Zarathustra) încredinţa legile Marelui Păstor, care a trăit „300 de ierni şi a murit”[4], apoi, fiind „îngropat în cer”, dădu un nume cerului, apoi timpului (an de an, de milenii, încoace), „Timpul a fost ţinut, pentru prima dată, în Egipt, iar anul începea atunci când coada Ursei Mari arăta Sudul… Timpul Ursei Mari a fost stelar”[5], iar „Ursa Mare a fost Mama ciclurilor de vreme… A fost ceasul pentru rotaţia Soarelui, în jurul Polului, în 24 de ore, şi a fost reperul pentru cele patru anotimpuri ale anului”[6].

*

Veşnica obsesie a umanităţii a fost vremuirea, iar tentativele de biruire a Timpului, fie prin cunoaşterea sinelui particular, fie prin ceremonii totemice, s-a mutat şi în cer, odată cu strămoşii, Ursa Mare fiind, în fond, Zal-Mox, pentru că „Ursa Mare a fost prima Strămoaşă (Marea Mamă) între constelaţiile nordice”[7]. Iar în formula BaBa, cum erau numiţi protopărinţii (Adam şi Eva), avea să rămână un singur Ba (Bătrân, strămoş iniţial), care, în munţii (gebalie) noştri, în care ceremonia totemică a Ursei Mari încă mai supravieţuieşte prin malănci, s-a numit Zal-Mox, un atribut al lui Unu, al Sinelui Universal, căruia, în toate limbile pământului, indiferent de numele conferit, îi spunem toţi „Tatăl nostru, care eşti în ceruri”, pentru că strigătul lui Tacit, „Fecisti patriam divertis gentibus unam!” (Faceţi oamenilor o patrie comună!), a mai răsunat, ulterior, pentru o foarte singură dată, prin vocea blândă a lui Iisus Hristos.

*

Zbor stelar

*



[1] Augustin, Comunitatea lui Dumnezeu împotriva păgânilor, Cambridge University Press, 1998, p. 961

[2] Young, Jean I., The Prose Edda, Cambridge, 1954, p. 16

[3] Murray-Aynsley, Harriet, G. M., Symbolism of the East and West, London, 1900. p. 14

[4] Zend-Avesta, din Vendîdâd, pp. 11, 12

[5] Churchward, Albert, The Signs and Symbols of Primordial Man, London, 1913, p. 98

[6] Ibidem, p. 99

[7] Ibidem


Pagina 2 din 712345...Ultima »