RELIGIA FURATĂ | Dragusanul.ro - Part 2

„Harih, Om!” sau calea poeziei (I)

Radu Bercea Masca

*

În trecutul metafizic al omenirii, adică atunci când, intrând lesne în armonie, ba chiar în vibraţie cu Sinele Universal, primele generaţii de oameni vorbitori, care ţin de cultura totemică, au inventat poezia drept „limba iluminării” („luga suryanyya”[1]) sau, într-o altă formulare a lui Guénon, „limba ritmicităţii”, declamând-o cu prilejul ceremoniilor totemice, din care se va naşte religia, drept unire a Sinelui Particular cu Sinele Universal, relaţia aceasta însemnând, în zorii spiritualităţii umanităţii, o relaţie de cunoaştere a „copacului vieţii” (prima viziune cosmogonică a omenirii, cea „a unui copac cosmic, care umbrit întreaga lume”[2]), poetul, care, în fond, a fost primul şaman al umanităţii, susţinând că el este „cel care scutură copacul vieţii, care trebuie să fie despicat spre rădăcini, prin cunoaştere”[3].

*

În literatura veche elină şi în cea egipteană se susţine, la unison, că poezia, muzica, dansul şi religia au pornit din Carpaţi, iar citările respective le puteţi găsi într-un capitol anterior. Există trimiteri identice şi în cărţile sfinte ale Răsăritului[4], inclusiv în „Vendidad” („Legile”, pe care Sfântul Cer le încredinţează lui Spitama Zarathustra[5], după ce le încredinţase „Marelui Păstor, Enlil al Muntelui”, adică Fiul Ceresc al Muntelui, deşi, iniţial, „enlil” însemna doar „fiu”), în care poetul şi rostirea lui cadenţată, adesea fără o logică explicită, precum în vechile noastre colinde, fac parte dintr-o  „libertate neîncorporatră”, din „non-existenţă”[6], care premeditat nu este definită, iniţial drept sacrificiu şi drept desluşiri ale sacrificiului, apoi ca nemuritoare rostire, deci ca biblicul „cuvânt care zideşte”, pentru că „netrecătoarea rostire înseamnă Brahman, cel care ştie că rostirea, oricare o doreşte, este a lui”[7].

*

De fapt rostirea, ca suflu al poetului – atenţionez asupra suflului asupra trupului de lut al lui Adam, îl transformă pe poet în Creator, în Sinele Universal, care se exprimă cu agresivă grandoare persuasivă, pentru că aşa o cereau începuturile şamanice ale manipulării fiinţelor, care nu se numeau încă oameni, Om fiind doar Sinele Universal şi – de ce nu? – muntele lui, Omul, muntele Soarelui fiind Rarăul (Ar Ra Ar Aum – slujeşti Soarelui, slujeşti lui Dumnezeu).

*

Punând temelia religiilor, poetul declama sacerdotal: „Gloria mea este ca vârful unui munte. Prin mine lumina pură a cunoaşterii s-a răspândit, cu adevărat nemuritoare, aşa cum se află numai în Soare. Sunt cea mai strălucitoare comoară. Sunt înţelept, nemuritor, netrecător – aceasta este învăţătura Veda a poetului Trisańku”[8]. Încă nesigur pe el, poetul nu îndrăznea să se substituie Soarelui, dar, vorba împăratului David, „şi-a făcut sălaşul în Soare”[9], născocind, odată cu purificarea prin foc, sacrificiul şi, desigur, incantaţia imnică. „Acesta este adevărul: sacrificiile, pe care ei, poeţii, le-au desluşit în imnurile Veda, s-au făcut în mai multe feluri, la vremea sacrificiilor. Exersaţi cu atenţie, voi, iubitori de adevăr, aceasta este calea care duce la lumea perfecţiune”[10].

*

Dar până la Soare şi până la Cer era cale lungă, pe care poetul-şaman a încercat să o înţeleagă. Pe cer, aidoma licuricilor din scorburile copacilor bătrâni, zări pâlpâirile minuscule şi-şi spuse că în cer sunt rădăcinile Copacului Vieţii şi că pe pământ, în vegetaţia abundentă din jurul lui sunt crengile aceluiaşi Arbore Cosmic. De la linia vegetală a pământului, până la cer, poetul şi-a imaginat Calea Zeilor (Deva-Yana), iar sub tălpi, până în străfunduri, Calea Părinţilor (Pitr-Yana). Numai că, prin sacrificii şi, simultan, purificări ceremoniale solare, părinţii urcau spre cer, alăturându-se celui mai vechi părinte din părinţi, Tatăl Nostru. Iar cărţile cele vechi ale omenirii mărturisesc, dincolo de încrâncenările dogmatice ale religiilor, toate acestea, un alt poet, dacă nu cumva acelaşi Trisańku:

*

„Eu sunt poetul care alătură cele două Căi (Deva-Yana – Calea Zeilor şi Pitr-Yana – Calea Părinţilor – n. n.), eu sunt poet, eu sunt poetul! Eu sunt primul născut din dreptate. Înainte de zei am fost în centrul a tot ceea ce este nemuritor. Cel care îmi dă dreptate, el singur mă păstrează. Am străbătut lumea şi am înzestrat-o cu lumina cunoaşterii. Cel care ştie acest lucru atinge toate acestea”[11].

 

E adevărat: prin milioanele lui de reîntrupări, poetul a străbătut lumea şi a înzestrat-o cu lumina cunoaşterii.

*


[1] Guénon, René, Simboluri ale ştiinţei sacre, pp. 60 şi 71

[2] Murray-Aynsley, Harriet, G. M., Symbolism of the East and West, London, 1900, p. 110

[3] Mundaka-Upanishad, p. 30

[4] Müller, Max F., The Sacred Books of the East, vol VI, The Upanishads, Oxford, 1884

[5] Vendidad (Vidēvdād) or Laws against the Demons Avesta — în The Sacred Books of

Zoroastrianism, Book 3, Translated by James Darmesteter (From Sacred Books of the East,

American Edition, 1898), Edited by Joseph H. Peterson, p. 19

[6] Taittirîyaka-Upanishads,pp. 58, 59

[7] Katha-Upanishads, p. 10

[8] Taittirîyaka-Upanishads, pp. 51, 52

[9] Psalmi, Psalmul 18 al lui David

[10] Mundaka-Upanishad, p. 30

[11] Taittirîyaka-Upanishads, p. 69


Zalmoxe, tatăl nostru care eşti în ceruri

Zbor solar

*

Înainte de a vă lăsa şocaţi de titlu, pe care doar marii preoţi ai acestor locuri, „gebelii” (muntenii) îl înţelegeau pe deplin, haideţi să re-inventariem împreună miturile încetăţenite despre Zal-Mox şi, tocmai de aceea, aproape imposibil de scos în lumină de sub colbul ignoranţei, întru pământească desluşire. În fond, ar fi păcat ca, după atâta vreme, strigătul lui Tacit, „Fecisti patriam divertis gentibus unam!” (Faceţi oamenilor o patrie comună!) să nu se audă măcar şoptit.

*

Începând cu Herodot („Unii dintre ei socotesc că acesta (este) Nebeleizis”), Mnaseas („Geţii cinstesc pe Cronos, numindu-l Zalmoxis”), Vergilius („Gradivus tatăl”), Ovidius („getul care se închină lui Marte”), Porphyros („Unii spun că el mai este numit şi Thales, iar barbarii îl adoră ca Heracles”), Hesychios din Alexandria („Alţii spun că (Zalmoxis) era consacrat lui Cronos”), Suidas, care-l citează pe Mnaseas („la geţi este adorat Cronos şi este numit Zamolxis”), toţi fascinaţii de misterele din cronologia lumii, cu excepţia lui Agathias, care punea la îndoială chiar şi rolul civilizator pe care l-au avut „regulile lui Zamolxis şi aiureala getică”, i-au conferit lui Zalmoxe statutul de Odin, adică de „Tatăl nostru, care eşti în ceruri”, cum formula Iisus Hristos, în minunata rugăciune pe care ne-a lăsat-o moştenire, dar care, ca şi „Calea lui Iisus” exista dintotdeauna, după cum constata primul om modern al omenirii, Augustin, prevenindu-ne că, „atunci când nu există o religie adevărată, nu există nici virtuţi adevărate”[1]. Dovadă, eşecul degradant în popismul de astăzi.

*

„Acest om era numit chiar zeu” (Strabon) pentru că „făcu vrednice de crezare învăţăturile lui” (Herodot), pentru că le-a „arătat geţilor din Tracia ritul iniţierii religioase” (Hellanicos), incantaţiile lui fiind „vorbele frumoase (care) sunt descântece” (Apuleius) atât de persuasive, încât îl poziţionează, între „barbari”, alături de „cei din Cirus, scitul Anacharsis, italiotul Numa, apoi Licurg din Lacedemona, atenienii Focion şi Tellos şi (cei şapte) înţelepţi, cu excepţia lui Periandru”.

*

Zal-Mox este Zeul Moş sau Moş Timp, cum argumenta şi Nicolae Densuşianu, nu doar câte-un antic sau altul, iar numele lui ar fi venit de la „zal”, care înseamnă, în greaca veche, „urs”, preotul muntean (gebel) fiind mereu îmbrăcat cu o blană de urs. Iar aici, în această ultimă informaţie, datorată şi lui Herodot, şi lui Strabon, stă îndreptăţirea deocamdată revoltătorului titlu al acestui capitol. Dar, întru îndreptăţire, haideţi să urmăm încă un fir:

*

Cele două civilizaţii primordiale, polară şi boreală, de la care ne vin, tot mai golite de metafizic, rădăcinile miturilor şi credinţelor, pe care Iisus şi le asuma ca atare, exista un singur Dumnezeu, „Tatăl nostru” sau „Tatăl tuturor”, căruia „în antica Agard (Grădina Raiului) i se spunea Odin (Tatăl tuturor), în limba nordică, celelalte popoare, care doreau să i se închine, conferindu-i, iniţial, 12 nume, care însemnau, de fapt, atribute ale Tatălui Ceresc, şi anume (doar două nu le-am aflat în limba suedeză de astăzi): 1. Tatăl tuturor; 2. Herran sau Herjan (Stăpânul Dumnezeu sau Invadatorul); 3. Nikar sau Hnikar (Împungătorul cu suliţe); 4. Nikuz sau Hnikud (Împunsul cu suliţe); 5. Fjolnir (Atotştiutorul); Oski (Împlinitorul de dorinţe); Omni (Cel al cărui discurs răsună); 8. Biflidi sau Biflindi (Scuturătorul de suliţă); 9. Svidar (Cel care dăruieşte zile) – la daci se moştenea sărbătoarea An-Dar (Cerul care dăruieşte zile); 10. Svidrir; 11. Vidrir (Cârmuitorul vremii); 12. Jalg sau Jalk[2].

*

Toate aceste 12 atribute sunt solare („cultul soarelui a fost, probabil, cel mai vechi dintre toate superstiţiile”[3]), fiind stabilite în Grădina Raiului (Agard) pământesc şi coincizând cu atributele lui Zalmoxe, pe care unii îl consideră Cronos (Cârmuitorul vremii şi Cel care dăruieşte zile), dar şi cu „Tatăl nostru care eşti în ceruri”, adică Dumnezeu al creştinilor (Anu-Yahve – în aramaică şi în hebraică), prin caracteristicile suplimentare (Atotştiutorul, Împlinitorul de dorinţe), dar şi prin alte atribute şi simboluri, care se regăsesc în creştinism, precum: Hjalmberi (Cel cu aură), Thekk (Cel plăcut), Har (Cel înalt, măreţ), Fjolsvid (Cel înţelept), Allfod (Tatăl tuturor) etc.

*

Atributul Odin sau Allfod (Tatăl tuturor), datorat faptului că din el se nasc toate virtuţile („este numit Tatăl tuturor pentru că este tatăl tuturor zeilor”), dar şi drept simbol al moşului iniţial, care doar în mitologia românilor, cu sau fără legătură cu Zalmoxe, se numeşte Moş Timp sau Moş Vreme. Pe vremea Grădinii Raiului (Agard, la nordici; Paradesha, la sumerieni), străbunii „se îngropau în cer”, incinerarea misterioasă şi spectaculoasă, pe care o făceau nordicii, supravieţuind cu încă vreo două-trei veacuri, ruperii în două a bisericii lui Iisus Hristos. Tocmai datorită „îngropării în cer”, toate neamurile lumii au cultul „strămoşilor din ceruri”, iar eroul civilizator, indiferent de numele pe care îl poartă în diverse limbi (Dumnezeu, Alah, Tao, Odin, Zalmoxe, Zeus, Jupiter etc.), peste tot este, inclusiv în unele suflete, „Tatăl nostru” din ceruri, „Tatăl tuturor”.

*

În vremea în care „bărbatul cel mai integru, Anu” (Ahura Mazda, dacă îl preferaţi pe Spitama Zarathustra) încredinţa legile Marelui Păstor, care a trăit „300 de ierni şi a murit”[4], apoi, fiind „îngropat în cer”, dădu un nume cerului, apoi timpului (an de an, de milenii, încoace), „Timpul a fost ţinut, pentru prima dată, în Egipt, iar anul începea atunci când coada Ursei Mari arăta Sudul… Timpul Ursei Mari a fost stelar”[5], iar „Ursa Mare a fost Mama ciclurilor de vreme… A fost ceasul pentru rotaţia Soarelui, în jurul Polului, în 24 de ore, şi a fost reperul pentru cele patru anotimpuri ale anului”[6].

*

Veşnica obsesie a umanităţii a fost vremuirea, iar tentativele de biruire a Timpului, fie prin cunoaşterea sinelui particular, fie prin ceremonii totemice, s-a mutat şi în cer, odată cu strămoşii, Ursa Mare fiind, în fond, Zal-Mox, pentru că „Ursa Mare a fost prima Strămoaşă (Marea Mamă) între constelaţiile nordice”[7]. Iar în formula BaBa, cum erau numiţi protopărinţii (Adam şi Eva), avea să rămână un singur Ba (Bătrân, strămoş iniţial), care, în munţii (gebalie) noştri, în care ceremonia totemică a Ursei Mari încă mai supravieţuieşte prin malănci, s-a numit Zal-Mox, un atribut al lui Unu, al Sinelui Universal, căruia, în toate limbile pământului, indiferent de numele conferit, îi spunem toţi „Tatăl nostru, care eşti în ceruri”, pentru că strigătul lui Tacit, „Fecisti patriam divertis gentibus unam!” (Faceţi oamenilor o patrie comună!), a mai răsunat, ulterior, pentru o foarte singură dată, prin vocea blândă a lui Iisus Hristos.

*

Zbor stelar

*



[1] Augustin, Comunitatea lui Dumnezeu împotriva păgânilor, Cambridge University Press, 1998, p. 961

[2] Young, Jean I., The Prose Edda, Cambridge, 1954, p. 16

[3] Murray-Aynsley, Harriet, G. M., Symbolism of the East and West, London, 1900. p. 14

[4] Zend-Avesta, din Vendîdâd, pp. 11, 12

[5] Churchward, Albert, The Signs and Symbols of Primordial Man, London, 1913, p. 98

[6] Ibidem, p. 99

[7] Ibidem


Cine și ce sunt ursitoarele?

Prose Edda coperta

*

Toate mitologiile lumii vorbesc despre ursitoare, iar în unele, li se dau și nume. De pildă, în mitologia scandinavă, capitolul „Gylfaginning[1]”, se spune că „există trei fecioare ursitoare, pe care noi le numim Urdr, Verdandi, Skuld (trecut, prezent şi viitor), care decid destinul oamenilor”. Formularea aceasta explicită, care ține de civilizația primordială polară, completată, în primordialitate, de cea boreală, are o sinonimie mult mai savantă în „Upanișade”, unde se susține că „trecutul şi prezentul sunt o stare de somn, dar existăm şi în trecut, şi în viitor, prin Spiritul nemuritor”[2], deci prin „Sinele universal”, în condițiile în care „viaţa cade de la sine, aşa cum cade umbra unui om”[3].

*

Miturile – nu doar cel al ursirilor, al predestinării – vin din vremurile în care omenirea conștientizase Timpul („Timpul este Creatorul”[4]) și că „totul este fixat în viaţă aşa cum sunt fixate spiţele în butucul unei roţi”[5], anul fiind „o roată cu 720 spiţe, reprezentând zile şi nopţi. Circumferinţa acestei roţi, reprezentată de douăsprezece luni, este fără sfârşit. Această roată este plină de iluzie şi nu cunoaşte deteriorare… Dar această roată a timpului este pusă în mişcare de voi”[6], iar „roata timpului, reprezentată de an, are un naos cu şase sezoane. Numărul de spiţe ataşate este de douăsprezece, aşa cum este reprezentat prin cele douăsprezece semne ale Zodiacului”[7].

*

Miturile, deci, toate descinse din cartea primordială a omenirii, care se cânta, ca să nu se uite, înseamnă un triumf al gândirii umane, de „după ce a înfrânt pe tatăl Cronos”[8]. Cu o ultimă precizare, că, „De acolo, de sub copacul sfânt, / Au venit fecioarele tari în înţelepciune / Şi au făcut legile pentru fiii oamenilor / Şi au stabilit cursul sorţii lor”[9], „copacul sfânt” sau arborele vieții având rădăcinile în cer și crengile, florile și fructele pe pământ. În miturile vechi zac uitate și ignorate adevărurile pe care, astăzi, fizica cuantică le probează științific, dar fără să știe că adevărurile acestea au mai fost formulate în zorii metafizici ai omenirii.

*


[1] Young, Jean I., The Prose Edda, Cambridge, 1954, p. 12

[2] Katha-Upanishad, 2, p. 35

[3] Prashna-Upanishad, 4, p 42

[4] Prashna-Upanishad, 2, p 40

[5] Prashna-Upanishad, 3, p 41

[6] Mahabharata, III, p. 49

[7] Mahabharata, III, p. 50

[8] Hesiod, Teogonia, p. 6

[9] Voluspo, 20, p. 9


Datina, Gloriile Soarelui și bucata de slănină

Mascati 28

*

În toate culturile străvechi ale omenirii, Soarelui îi revine gloria de a fi arat și semănat primul, plugul (cuvânt celtic) sau atratru (cuvânt latin, din care descinde „arătura”) având origine celestă, fiind „fiul” (creația) Soarelui și al primăverii Maya, numită prințesa de pe fluviul Borysthenes (Nipru) într-o legendă străveche, preluată și de Herodot, „părintele istoriei” susținând că, „mai întâi, în ținutul acesta, pe atunci pustiu, s-a ivit un om cu numele Targitos. Părinții acestui Targitos – spun ei, povestind lucruri cărora eu nu pot să le dau crezare, dar așa povestesc ei – ar fi fost Zeus și o fiică a fluviului Borystenes. O atare obârșie ar fi avut, deci, Targitos, iar el, la rândul lui, a avut trei fii, pe Lipoxais, pe Arpoxais și pe Galaxis”[1]. Targitos, adică Tarkit-Anu (Sfântul Cer), care îl includea pe Zeus (Deaus, adică cerul zilei), este, deci, tatăl Plugului de Aur (Lipoxais), al Brăzdarului de Aur (Arpoxais) și al Proțapului de Aur (Galaxis), primul arat și semănat, săvârșit de Sfântul Soare, făcându-se pe Calea Cea Demnă de Admirațiune a Zeilor, care ducea din capitala civilizației boreale, Piroboridava (lângă Tecucii de astăzi), de-a lungul monumentelor megalitice, numite, în veacurile XVIII-XIX, când încă mai existau, Cheile Bâcului, până la Don. Deci, de-a lungul raiului pământesc, Paradesha sau Airyana Vaejo-Vaija, numită și „pământul de sub Ursă”, adică Varâha, din care aveau să fie izgoniți, de către „șarpele înghețului” (frigul polar, care venea dinspre Constelația Dragonului, care arată nordul), protopărinții BaBa, pe care, biblic, îi numim Adam și Eva.

*

De la mitul acesta, al Sfântului Cer (Sfântului Soare) și al arăturii și semănăturii primordiale pornește alegoria cosmică, pe care, până de curând, noi, românii, încă o mai păstram, prin varianta culeasă de Vasile Alecsandri, în care existau doar două falsificări voite: „badica (bătrân înțelept, în greaca veche) Troian” (numai troienii balcanici slujeau în templele solare și se numeau, ca și muntele Ceahlău, pioni; la presiunea lui Asachi muntele Pionul avea să devină Ceahlău); și al doilea fals, impus tot de Asachi, vizează personificarea „d’ochioșicăi” neveste a troianului, din oacheșă în Dochia. În rest, epicul alegoriei astrale se păstra apropiat de epicul Cântecului XVIII, versurile 547 și următoarele, din „Iliada” lui Homer, deși chiar și în această mărturie veche nu avem parte de o alegorie cosmică, ci de un epic pământesc, în care „stăpânul” este, de fapt, „Dominus”, stăpânul zeilor sau, cum se zice pe la noi, Dumnezeu:

*

„Zeul închipuie apoi un mare ogor cu pământul

Moale şi gras şi de trei ori brăzdat şi pe dânsul cum ară

Mulţi arători şi jugari şi-i mână-ntr-o parte şi alta,

Iar la întors înapoi, îndată ce-ajung la răzoare

Vine un om după ei şi le-ntinde paharul

Şi le dă vin desfătos. După asta se-ntoarnă la brazdă

Dânşii, din nou se încoardă să-şi ducă la capăt aratul.

Glia, măcar că-i de aur, în urmă-i negreşte şi pare

Ca un pământ răscolit. Şi-aceasta fu mare minune.

Mai izvodeşte şi-o holdă frumos răsărită, pe unde

Seceri tăioase ţiind tot seceră lanuri argaţii,

Dese poloage cad şi s-aştern rânduite pe brazde;

Alte malduri le-adună, fac snopi şi le leagă cu paie,

Trei legători se tot străduie în măldurit. După aceia

Vin copilandri, mănunchiuri strâng şi pe braţe le cară

Şi la legat le predau, iar la mijloc tăcut e stăpânul;

Stă cu toiagul pe-o brazdă şi caută vesel la dânşii“.

 *

Fără îndoială că, datorită înlesnirilor pe care le oferă, astăzi, tehnologia, s-ar putea reconstitui, în bună parte, ceremoniile maiale, din care fac parte colindele cântate (toate închinate Lunii și Constelațiilor parcurse de Soare), colindul scandat (închinat gloriei Soarelui de a fi arat și semănat primul) și jocurile cu măști (malăncile – toate închinate constelațiilor din emisfera nordică și templului solar, care este muntele), din care aveau să se desprindă enigmaticele Mistere Eleusine. Recuperând elemente ale Datinii, cred că am săvârși recuperări de metafizic (nu vedeți că, datorită invocațiilor primăvăratice ale colindelor, de ani buni nu mai avem zăpadă de Crăciun?), dar și de totemism inițial și inițiatic al tuturor neamurilor europene.

*

Dar nu de Datină au nevoie stăpânitorii clipei, ci de circ ieftin, în care zevzecii căminelor culturale falsifică totul cu aplomb, invocând „o bucată de slănină / cât capota la mașină”, spre amuzamentul tâmp al aleșilor noștri, care se adapă cumplit de păgân din zoaiele vremelniciei. Din păcate.

*


[1] Herodot, Istorii, IV, V, p. 312


Colinda mărului măr

ZICALASII  ANTET

*

Printre colindele pe care „Zicălașii” le vor cânta mâine, 21 decembrie 2016, de ziua cea mai scurtă – ziua memoriei, se află și unul precreștin, alterat doar la nivel de semnificații, nu și de inițieri, intitulată „Colinda mărului măr”. Textul acesta, alterat, desigur, de trecerea vremurilor, prin ceea ce René Guenon numea degenerescență, îngăduie o vagă deslușire a alegoriilor cosmice, care caracterizează narațiunile colindelor Datinii și, tocmai de aceea, vă propun să o deslușim împreună. Nu neapărat ca alegorie, ci ca metodă de însușire a simbolisticii precreștine de către biserică, în veacurile de după Hristos. Colindul începe cu trei strofe care vin din ancestral, din vremurile primordiale ale civilizației totemice:

*

După dealul cel mai mare

Răsărit-au Sfântul Soare,

Mărului măr,

Toată lumea luminând

și mană în ea revărsând,

Mărului măr,

*

Iar pe deal, într-o lărgire,

Este-o-naltă mănăstire,

Mărului măr,

Nouă popi, nouă diaci

Și pe-atâția patriarși,

Mărului măr,

 *

Aceștia sta și se ruga

Și Soarelui îi cânta,

Mărului măr,

Dar această rugă multă

Cine stă și o ascultă,

Mărului măr,

 *

Contrafacerea creștină, pe acest fundament al colindei primordiale a Datinii, a înlocuit elementele primordiale ale alegoriilor astrale, Mama Terra sau Natura, Luna, numită Alba (de unde „florile d-Albei” și nu „florile dalbe”, chestiune probată în secolul al XIX-lea) sau Crăiasa Florilor, primăvara Maya sau „raiul pământesc”, cu personificări creștine, templul solar de pe înălțime, albă sau înaltă mănăstire, căpătând semnificații creștine, dar fără a-și schimba simbolistica inițială, odată cu încetățenirea lui Iisus Hristos drept Soarele Dreptății. Iar în această preluare discretă de elemente precreștine se pierd doar inițierile în alegorii astrale, care se săvârșeau în prima decadă a lunii mai, odată cu răsăritul Pleiadelor, și din care aveau să se desprindă Misterele Eleusine, Demetra preluând „gloriile” Naturii, „glorii” fiind numite, cu vreo patru milenii în urmă, atribuțiile miraculoase ale elementelor astrale. În sugestie creștină, „Colinda mărului măr” (mărul este solar, iar părul, lunar), continuă, doar cu substituire de elemente și de alegorii, dar în același plan cosmic, astfel:

*

Măicuța lui Dumnezeu

În brațe cu fiul său,

Mărului măr,

Fiul plânge, nu-ncetează,

Maică-sa din greu oftează,

Mărului măr,

*

Plânsul cosmic (ploaia) se întâlnește în mai toate colindele Datinii, în care Alba, Crăiasa Florilor, „Șade la gherghef și coasă. / Nu știu, coasă ori descoasă, / Dar la lacrimi știu că varsă; / Câte lacrimi a vărsat, / S-a făcut fântână-n sat, / Fântână cu cinci izvoare, / Două dulci și trei amare. / Cine bea din unul moare”, plânsul cosmic fiind, în timpul celor care au întemeiat colindele drept „Imnele Titanilor”, și dulce, și otrăvitor până la a se transforma în Marele Diluviu Universal. Dar să revenim la colinda culeasă din Bucovina, deși nici o colindă nu-i regională (moldovenească, muntenească sau ardelenească etc.), ci valahă, numele acesta conservând, la nivelul subconștientului est-european, memoria protopărinților pelasgi:

*

Taci, fiule, nu mai plânge,

Că inima mi se frânge,

Mărului măr,

Taci, drăguță, nu ofta,

Că mama ție ți-o da,

Mărului măr,

*

Legănuț de păltinuț,

Lumina botezului,

Mărului măr,

Cheița raiului,

Scaunul județului,

Mărului măr,

*

Și-i fi Domnul Ceriului,

Și stăpân Pămânului,

Mărului măr!

Fiul de plâns o-ncetat,

Pe față s-a luminat,

Mărului măr,

*

Popii toți i s-au-nchinat

Și maică-sa s-a bucurat,

Mărului măr.

O-nchinăm cu sănătate,

Că-i mai bună decât toate,

Mărului măr.

 *

Strofa care începe cu „Legănuț de păltinuț”, continuă cu trei versuri falsificate, celelalte preluând cu „gloriile” Soarelui, care avea să devină prin Iisus, Soarele Dreptății sau, cum scrisese legendarul David, în „Psalmul 18 al lui David”, „Și-atunci Dumnezeu și-a făcut sălașul în Soare”.


Pagina 2 din 712345...Ultima »